Ingrediente pentru o lucrare de ficțiune – 2. Personajele

Prima parte a articolului o găsiți AICI.

Nu este vreun secret faptul că scriitorii îşi aleg de multe ori personajele dintre cunoştinţele, rudele sau chiar prietenii lor. Ce ar fi fost Pe drum dacă Kerouac nu l-ar fi avut în centru pe nebunul care îşi trăieşte clipa, Dean Moriarty? Cum ar fi putut Ken Kesey scrie Zbor deasupra unui cuib de cuci dacă nu ar fi făcut parte din personalul unui ospiciu de nebuni? Sau, ca să dau exemplu o scriitoare canadiană în ascensiune, cum ar fi scris Miriam Toews All my puny sorrows (titlul în engleză deoarece nu a fost încă tradus), roman construit în jurul relaţiei dintre două surori dintre care una este deprimată şi contemplă ideea sinuciderii (cum făcuse şi tatăl ei) dacă nu ar fi avut ea în realitate o soră şi un tată care şi-au pus capăt zilelor? (Am ascultat un interviu la radio în care autoarea mărturisea că după ce a muncit aproape doi ani la acest roman, era pregătită să nu îl publice dacă mama ei i-ar fi cerut asta.)

Mai spuneam undeva despre Marcel Proust care scria la În căutarea timpului pierdut din confortul castelului Breteuil, găzduit de ocrotitorul sau, marchizul Henri de Breteuil. Odată cu apariţia cărţii, este alungat de la castel. Marchizului nu-i picase deloc bine să-şi recunoască propria personalitate, nemilos disecată de pana lui Proust, în personajul ce poartă acolo numele fictiv Hannibal de Bréauté.
Sîntem atraşi de un personaj nu pentru că arată şi vorbeşte exact ca noi şi pentru că duce o viaţă lipsită de surprize. Din contră, sîntem atraşi de un personaj care este greu de înţeles, misterios, un pic ciudat.. cum este Otilia din Enigma Otiliei sau Holly din Breakfast at Tiffany.

Cu excepţia literaturii pentru copii, stereotipurile nu au ce căuta într-un roman. O femeie care este curvă şi nimic altceva, un bărbat care este monstru şi se poartă groaznic chiar şi cu fratele lui, bătîndu-l aproape fără explicaţie, un tată fermier care îşi petrece timpul într-o lume a lui, făurind planuri şi visînd invenţii – am descris aici “La Răsărit de Eden” –, o astfel de carte nu-mi poate fi pe plac şi pace chiar dacă autorul ei a primit (inexplicabil pentru mine) premiul Nobel. Da, în ce mă priveşte, Enigma Otiliei sau Moromeţii sînt cărţi cu mult mai bune decît La Răsărit de Eden.

În viaţa de toate zilele oamenii din jurul tău nu poartă etichete lipite în frunte pe care scrie “ipocrit”, “afemeiat”, “hoţ”, ci îţi dai seama că sînt cum sînt prin observaţii şi deducţii logice.
Dacă un coleg îmi spune confidenţial despre şeful lui că este un dobitoc dar mai tîrziu într-o şedinţă îl laudă la final pentru prezentarea excelentă, voi şti despre acel om că e ipocrit. În carte trebuie doar să descrii o scenă similară, fără a fi deloc necesară utilizarea cuvîntului ipocrit. Transmiterea perfectă a mesajului utilizînd un limbaj natural nu este aşa uşor de înfăptuit pe cît pare, şi de multe ori am recitit cu admiraţie pagini aparţinînd unor capodopere ale literaturii universale în care nu există nici un cuvînt sofisticat, ba mai mult, limbajul este de-a dreptul sărac. Numai că utilizarea cuvintelor şi alegerea stilului de scriere sînt făcute la “mare artă”. Siddhartha de Herman Hess este un astfel de exemplu.
Dacă eşti la o petrecere şi observi că acelaşi tip bea, vorbeşte tare şi face remarci grosolane unor invitate, comportamentul lui îţi va spune cu cine ai de a face.
Dacă ţi-ai lăsat apartamentul în grija unor amici pentru că tu te-ai mutat într-un alt oraş şi un an mai tîrziu primeşti un document din partea unei bănci din care înţelegi că apartamentul ţi-e acum gaj la împrumutul noii afaceri a amicilor iar semnătura ţi-a fost falsificată, acum ştii ceva în plus despre “prietenii” tăi.

Oamenii prind contur în mintea noastră, se transformă şi sînt etichetaţi în funcţie de ce îi vedem că fac, deci iată aşadar cum trebuie construiţi în proză şi în nici un caz prin multiple descrieri: cutare e mincinos şi răutăcios. Revin deci subliniind că sterotipurile pot fi analizate cu condiţia ca aceasta să se facă după modelul pe care l-am menţionat, cum de exemplu o face magistral Kazuo Ishiguro în  Rămăsiţele Zilei în care este vorba despre un majordom plin de stereotipuri sau Vasile Breban în Bunavestire :)

Am observat că la emisiunile pentru copii de la programele de televiziune canadiană nu există personaje negative. Sînt o întreagă serie de desene animate ce pot părea plictisitoare şi lipsite de sens unui copil obişnuit să se uite la Tom şi Jerry. Aici e vorba de o broască ţestoasă Franklin care se duce la şcoală şi interacţionează cu alţi copii-pui de animale, încercînd să dezamorseze conflictele înainte să apară, să înveţe lucruri noi şi să fie prieten cu toată lumea… şi alte personaje la fel de cumsecade. Există o întreagă industrie de creaţie axată pe acest gen iar pe partea literară aceste “poveşti educative” sînt distribuite de renumita editură Scholastic.
Autorul care reuşeşte să fie publicat de Scholastic are mult mai multe şanse de reuşită pentru că ediţia lor este distribuită automat în toate şcolile şi grădiniţele din ţară – dar pentru asta scriitorul trebuie să accepte să-şi limiteze fantezia la standardele care i se cer. După părerea mea (dar şi a copiilor mei) multe dintre aceste cărţi sînt teribil de plictisitoare. Dar pentru un scriitor de cărţi pentru copii a fi publicat de Scholastic reprezintă cu adevărat o foarte mare realizare şi pe bună dreptate: în clubul ăsta sînt şanse să trăieşti din scris.

Este mult mai greu să scrii bine despre o societate utopică decît despre una distopică, la fel cum un personaj pozitiv credibil necesită, cred, mai mult efort creativ decît un personaj negativ.
Unii scriitori poartă mereu cu ei un carneţel în care îşi notează dialoguri interesante sau situaţii mai neobişnuite. Te afli la cumpărături sau aştepţi de o oră să intri la vreo vizită medicală şi auzi un necunoscut spunînd o poveste interesantă sau poate răţoindu-se la vreo secretară într-un fel care ţi se pare amuzant sau poate bizar ori – de ce nu? – de-a dreptul banal (vorbesc de acea “culme” a banalului pe care de unul singur nu ai fi în stare să o reproduci). O asemenea situaţie notată în carneţel poate fi un punct de plecare pentru crearea unui personaj sau i se poate potrivi ca o mănuşă unui personaj pe care îl ai deja conturat într-o schiţă “în lucru”.
Ca să dau un astfel de exemplu, într-o dimineaţă mă aflam într-o navetă-microbus care făcea legătura între hotelul unde tocmai dormisem vreo cinci ore şi un aeroport din care urma să zbor în Caraibe. Piloţii erau americani şi aveau o dicţie perfectă, un limbaj studiat care m-a făcut să mă gîndesc la un dialog de serial prost. Din loc în loc apăreau nişte detalii tehnice imediat uitate, gen tipul de avion, motor şi alte asemenea, dar mi-am notat restul dialogului de îndată ce am avut ocazia. Menţionez că nu erau piloţii avionului în care urcasem.
„- În două ore decolezi, peste încă două eşti în Atlanta.
– În două ore decolez? Poate nu ştii ce avion pilotez. E cum o vrea Dumnezeu. Nu eu sînt primul care o să urce la bord… înaintea mea e un preot. Aparatul e pur şi simplu o epava la care te miri cum de mai stau aripile înfipte în fuselaj.
– Măcar echipajul e bun?
– Nu mă plîng. Copilotul e Jack. Îl ştii?
– Un băiat jos pălăria. Dar îl ştiu mai mult din auzite. Nu cred că am zburat cu el mai mult de două ori.
– E bun… Ştii care e problema lui?
– Nu?
– Vine la pachet cu Mary. Şefa stewardeselor.
– O ştiu de la o petrecere. Cum e?
– La petreceri era bună. Ca stewardeza e aşa… mai de Doamne ajută. Te rogi să nu se petreacă ceva serios că ştii sigur că ea o să ţipe prima.
– Păi şi la petreceri ţipa, nu?
– Pînă a luat-o Jack de nevastă.
– E nevasta lui Jack?!
– Ţi-am spus doar că vin la pachet…
– Nu m-am prins…
– Mda.
– Asta a fost problema lui Jack dintotdeaua. N-a avut gust la femei.
– …E genul care culege ce pică.
– Chestie care merge, cu condiţia să nu o aplici şi la neveste.”

În cazul scrierilor la persoana întîi, povestitorul devine personajul central al poveştii (dar nu neapărat personaj principal). Este aproape obligatoriu să spui povestea cu vocea altcuiva – în afară cazului în care este vorba de o lucrare autobiografică. Un romancier slab va realiza toate romanele lui la persoana întîia spunînd variaţii ale aceluiaşi lucru pe un acelaşi ton.. va fi cineva care vorbeşte extraordinar de frumos despre el însuşi şi despre ce i se întîmplă.

Cînd este stăpînită bine, scrierea la persoana întîia poate da naştere unor opere de artă de prima mînă cum ar fi Egipteanul de Mika Waltari, De veghe în lanul de secară de J. D. Salinger, Moby Dick de Herman Melville sau Adio Arme de Ernest Hemingway.
În toate aceste cazuri povestitorul devine personaj principal al romanului şi el trebuie să fie prezent la toate scenele cheie ceea ce înseamnă că romancierul trebuie să gîndească planul romanului de o asemenea manieră.
Odată ce are ideea romanului bine ticluită, el trebuie de asemenea să decidă din perspectiva cărui personaj ar trebui spusă povestea pentru a obţine impactul cel mai puternic.

Să luăm de exemplu Sherlock Holmes. De ce credeţi că a ales Arthur Conan Doyle să-l folosească pe Dr. Watson ca narator în loc să-l fi luat chiar pe Sherlock Holmes? Pentru că perspectiva doctorului Watson este perspectiva unuia care nu ştie totul, e a celui care ghiceşte şi face presupuneri despre crimă exact la fel cum face şi cititorul. Mai mult, Dr. Watson îl admiră pe Holmes şi această admiraţie trece foarte uşor către cititori. O scriere la persoana întîia din perspectiva lui Sherlock Holmes ar fi însemnat divulgarea prea rapidă a deducţiilor către cititor, ori tot schepsisul la un roman poliţist este să ţii cititorul în beznă, orbecăind după indicii pînă la final.
Într-un cuvînt, alegerea vocii naratorului poate fi o unealtă preţioasă a romancierului dar prost aleasă poate ricoşa înapoi ca un bumerang.

În final incheii această scurtă trecere prin lumea creaţiei personajelor cu un citat pe care nu-mi amintesc de unde îl ştiu:

Dacă nu îţi pasă de un personaj, îţi va fi imposibil să scrii o poveste interesantă despre el. Dacă nu crezi în el nu vei avea nici o şansă să-l faci pe cititor să creadă.

Ca o paranteză de final deci şi ca o concluzie – pentru că ating astfel mai multe concepte dintre cele expuse mai sus –, după părerea mea, unul dintre cele mai dificile romane scrise vreodată este Zăpada de Orhan Pamuk. Acest roman nu are practic nici un personaj negativ. Tensiunea prinde formă numai din atmosferă: poetul Ka revine în oraşul natal după doisprezece ani de exil pentru a investiga un lanţ de sinucideri ale unor fete de liceu dar şi pentru a relua contactul cu o iubire din tinereţe. Totul se petrece într-o zonă blocată sub nămeţi fără nici un contact cu exteriorul, în care mocnesc tensiuni sociale dintre islamiştii seculari şi cei modernişti dar pe care romancierul ne-o prezintă în antiteză cu poetica iubirii personajului principal ce este mereu încărcată cu-o grea melancolie prevestitoare de rău (tipică lui Pamuk, o face şi în Muzeul Inocenţei). Mai mult, deşi povestea este spusă în cea mai mare parte la persoana a treia, parţial există şi pasaje la persoana întîia din postura unui prieten al poetului Ka. Cît de facil îi este cititorului naiv să îl identifice pe scriitorul Pamuk cu prietenul unui poet? Desigur, şansele ca acest lucru să se întîmple sînt foarte mari, ceea ce dă romanului o nouă perspectivă: iluzia realităţii. Iată deci cum Pamuk găseşte alternative originale: scrierea din două perspective şi, mai ales, realizarea unui roman de excepţie fără personaje negative.

Continuarea articolului o găsiți AICI.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.