Scrierea unui roman poate fi asemuită, aşa mai plastic, cu crearea unui joc pe computer. Cu toate că nu obişnuiesc să joc jocuri pe computer, fac această paralelă pentru a explica mai uşor.
Un designer de jocuri pe computer se joacă în timp ce creează (să zicem) labirintul, monştrii care îl urmăresc, armele cu care se va apăra. Decide cînd se trece la nivelul următor şi cu ce cheie se deschide acel nivel. Inventatorul jocului trebuie să se dedubleze în permanenţă. O parte din el este atentă la crearea unui joc cît mai elaborat, cît mai captivant. Dar o altă parte din el se dedublează şi chiar joacă jocul, îl gustă, îl simte şi-i dă un feed-back continuu celui care creează – care e tot el. Pentru că, e clar, scriitorul care nu ştie să se dedubleze în cititor – şi nu în orice cititor, ci unul inteligent, unul pretenţios, unul cît de cît cultivat, – nu va avea, după părerea mea, nici cea mai mică şansă de a scrie un roman de calitate.
Cel mai simplu mod de a scrie ficţiune este inspirîndu-te cît mai mult din realitate, cum a făcut-o, ca să dau un exemplu autohton, Tatiana Niculescu cu a sa „Spovedanie la Tanacu” – carte după care s-a făcut filmul de succes „După Dealuri”. În literatura universală, poate cel mai cunoscut exemplu de astfel de scriere este romanul „Cu sînge rece” de Truman Capote sau unul mai recent, care mi-a plăcut la fel de mult, „Adversarul” de Emmanuel Carrere.
Dar este aceasta ficţiune? Sigur că este! Atîta timp cît nu s-a folosit un reportofon pentru înregistrarea dialogurilor, atîta timp cît autorul a luat doar întîmplarea, faptele, investigaţia, dar şi-a imaginat dialogurile şi trăirile sufleteşti ale personajelor – romanul se încadrează, după părerea mea, la “ficţiune”.
Adevărata plăcere la lecturarea unui roman pleacă de la faptul că-ţi permite să vezi lumea nu din exterior, ci prin ochii protagoniştilor care trăiesc în universul respectiv. Ori atîta vreme cît autorului îi iese trucul acesta şi din moment ce transformarea îi aparţine în totalitate, iar universul construit de el este (de cele mai multe ori) mai interesant decît cel de facto al celor întîmplate “cu exactitate”, putem accepta faptul că scriitorul “a injectat” acolo o doză mai mare sau mai mică de “imaginar”.
Partea detaliată, în care scrii povestea punînd pe foaie, rînd după rînd, alegînd atent cuvintele, dialogurile, cadrul (sau background), tonul, poziţia personajelor unul faţă de celălalt, atitudinea lor – tot acest proces care dacă l-ai gîndit bine pînă la capăt, funcţionează (captează/vrăjeşte) – îţi dă dreptul să spui că eşti scriitor. (Dar circulă o vorbă cu care sînt de acord: scriitor nu te pot face decît cititorii).
Următoarea modalitate de a scrie ficţiune este modificînd voluntar, cu bună ştiinţă, o poveste reală. Avem aici o paletă largă, începînd de la înflorituri de genul celor folosite de Creangă în ale sale „Amintiri din Copilărie” şi terminînd cu „Toba de tinichea” a lui Gunter Grass sau „Dragoste în vremea holerei” sau „Copiii din miez de noapte” de Salman Rushdie – toate aceste ultime trei cărţi, alese din categoria aşa numită a “realismului magic”, au inserate în ele elemente din biografia respectivilor autori.
Ficţiunea nu funcţionează cu „a fost odată ca niciodată”. Pentru ca ficţiunea să prindă, scriitorul trebuie să se folosească de tot felul de tertipuri pentru a da iluzia că spune adevărul. Trebuie să furnizezi detalii care par familiare şi în regulă, pentru că aşa cum spunea Marquez undeva, dacă scrii că ai văzut nişte elefanţi zburînd nu ai nici o şansă să fii crezut, pe cînd dacă spui că ai văzut două sute patruzeci şi trei de elefanţi zburînd, ai mai multe şanse de a fi crezut. În felul acesta, împănînd neadevărul cu detalii captivante şi realiste, cititorul îşi va spune “da, sună real, parcă am auzit că aşa ceva s-ar fi întîmplat”, ajungînd pînă la urmă, pe nesimţite, să intre în universul cărţii, astfel încît cu fiecare „da”, cu fiecare aprobare înghiţită cu linguriţa, ca şi-un medicament bun la gust, audienţa va fi şi mai convinsă că povestitorul ştie ceva ce merită aflat.
Cititorii se vor identifica cu eroii romanului, vor fi absorbiţi de intrigă şi uşor-uşor vor lăsa deoparte orice urmă de scepticism. De fapt, la modul ideal, cititorii ar trebui să îndrăgească acea poveste imaginată într-un mod în care nu ar putea niciodată îndrăgi o alta sută la sută reală (decupată din ziar). Este o treabă migăloasă şi de durată, detaliile poveştii trebuiesc privite exact ca firele unei pînze urzite de păianjen în calea unei musculiţe, aşteptată cu răbdare să iasă dintr-un ungher. Ţese-o prea rară şi ai muncit degeaba. Şi un singur ochi mai larg dacă ţi-a scăpat şi o muscă isteaţă poate găsi ieşirea chiar pe acolo. Pentru că în realitate nu este atît de simplu pe cît pare. Este de ajuns să loveşti o singură notă falsă undeva şi cititorul se poate crispa brusc retrăgîndu-se înapoi în carapace, asemeni unui melc ce primeşte un bobîrnac.
Dar hai să vorbim concret despre cum poate funcţiona această combinaţie: ireal cu detalii reale. Exemplul îi aparţine lui Philip K. Dick – renumitul scriitor de science fiction.
Într-o dimineaţă, probabil încă mahmur şi ameţit după o experienţă psihedelică cu LSD, Dick intră în baie unde, fiind întuneric, bîjbîie după firul din tavan de care trebuia să tragă pentru a aprinde lumina. Omul se află la el acasă, în vechea lui baie bine ştiută şi cu toate acestea bîjbîie degeaba, acolo neexistînd nici un fir. Spre uimirea lui descoperă un banal întrerupător montat lîngă tocul uşii. Surprins, îşi întreabă soţia dacă în lipsa lui a chemat ea electricianul pentru a trece de la sistemul cu fir la cel cu întrerupător. Soţia îi răspunde că e probabil nebun pentru că dintotdeauna au avut acolo acel întrerupător.
Pe parcursul zilei, Dick s-a mai gîndit de cîteva ori la incident, aproape nevenindu-i să creadă că în baie fusese dintotdeauna întrerupător. Apoi şi-a imaginat în continuare cum ar fi dacă el ar avea dreptate şi dacă soţia împreună cu vecinii şi prietenii l-ar minţi. Dacă ar fi în centrul unei conspiraţii, un tip care simte că ceva bizar se întîmplă cu cei din jurul lui, fără să ştie exact ce anume şi fără să înţeleagă de ce ei l-ar minţi despre nişte lucruri nesemnificative. Plecînd de la ideea asta a scris un roman pe care nu stau să vi-l povestesc, dar a cărui idee principală o găsiţi un pic modificată în filmul The Truman Show, cu Jim Carrey în rolul principal.
În Truman Show (pentru cei care nu ați văzut filmul și aveți de gînd să o faceți, săriți peste acest paragraf) , personajului central i se creează condiţiile perfecte pentru a duce o viaţă dulce, de “suburbia unde nu se întîmplă nimic semnificativ”, deoarece el este filmat 24 de ore din 24 de un canal de televiziune al cărui singur actor principal este chiar Truman, numai că el habar n-are. Toţi cei din jurul lui, soţia, părinţii, prietenii, vecinii – întreg oraşul –, joacă nişte roluri, iau parte la o conspiraţie, plătiţi de televiziune să facă tot posibilul pentru a-l ţine pe Truman fericit şi în bătaia miilor de camere amplasate special pentru el peste tot prin oraşul de carton. Orice încercare/gînd a lui Truman de a vedea ce e dincolo de limita oraşului trebuie descurajată cu orice preţ.
Ei bine, romanul lui Philip K. Dick este exact la fel numai că cel care trebuie ţinut cu orice preţ în acel univers artificial este un tip genial care e lăsat/îndemnat să rezolve un test de pe pagina de jocuri a ziarului local. În afara “cubului ermetic” unde se află perfect izolat eroul principal are loc un al treilea război mondial. Rezolvînd acel complex “joc de perspicacitate”, fără să ştie deci că “afara” are loc un război, personajul principal descifrează armatei aliate coordonatele exacte unde va cădea următoarea torpilă lansată de inamic.
Şi cu asta am vorbit despre elementul esenţial al unei opere de ficţiune: imaginaţia.
Continuarea articolului o găsiți AICI.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Am uitat sa spun ca lui Philip K Dick nu i s-a dat vreun credit la scenariul pt Truman Show. Cam magari..
Se pare ca e ok sa iei o idee si sa o schimbi putin – asta nu e plagiat.
A mai fost un film anul trecut (i-am uitat numele cum am vazut doar trailerul) a carui idee era furata dupa o poveste sf. Filmul era despre un concurs de veliere in jurul lumii si unul dintre participanti descopera in mijlocul oceanului ca sub o pinza se ascunsese un refugiat. Ce poate face? Renunta la competitie (se pregatise ani de zile), il arunca pe ala din barca sau isi imparte proviziile cu el?
In povestea sf, un tip dintr-o nava spatiala descopera un pasager clandestin. Nava era facuta sa transporte doar un singur pasager si raportul greutate/combustibil fusese calculat la zecimala. Cu un pasager (si o greutate) in plus, nava nu mai putea ajunge la destinatie ci ar urma sa se opreasca in neant. Dar nici pentru intoarcere nu era destul.. Pasagerul clandestin era un copil.
Singura solutie ar fi ca pasagerul clandestin sa fie ejectat afara.
Procedeul acesta, prin care cuiva i se înscenează o întreagă poveste falsă în toate detaliile, cu personaje, fapte, recuzită, tot-tot, poveste care să mascheze o crimă sau o tentativă de crimă, a fost folosit de Hitchcock în filmul Femeia dispărută (ca cinefil, mă simt mai în largul meu dând exemple din filme :-) )
Despre Philip K Dick și relația lui cu filmul: a fost propulsat ca scriitor de SF de succesul filmului Blade Runner făcut după cartea sa Do androids dream on electric sheeps? în regia lui Ridley Scott (cunoscut pentru seria Alien) cu Harrison Ford. Scena de sfârșit este memorabilă: aceste momente vor pieri ca lacrimile în ploaie…
Ideea extraordinară, unică, originală și șocantă a momentului era aceasta: androidul și-a dorit să devină om, și a căpătat o dimensiune psihologică nouă: frica în fața morții.
Deci un ingredient al ficțiunii ar fi acesta: ia un concept bătătorit, uzat, și întoarce-l pe dos și vezi ce iese.
Din ce am citit despre „inceputurile” lui Philip K. Dick, el cocheta bineinteles cu science fiction-ul dar editorul ii cerea roman main stream, cum in anii aia daca publicai ceva sf, erai perceput ca o alta clasa de scriitor, o specie inferioara. Cind una din primele povesti ale lui are succes, editorul ii spune sarcastic: „esti terminat ca scriitor, toate cele bune!” Din momentul acela editurile la care putea trimite manuscrisele erau limitate si plateau mult mai prost sau deloc (pt sf). Cunoaste succesul f tirziu, si pt ca este descoperit si apreciat prin traducerile din Franta. Deci nu din Blade Runner, pt ca in timpul filmarilor la Blade Runner el era deja f bolnav si nici nu cred ca a apucat sa vada premiera, ci asa cum spun, americanii incepusera deja sa-l aprecieze dupa rasunetul pe care scrierile lui il avusesera in Franta.
Philip K Dick a fost unul dintre acei scriitori superman care putea termina un roman intr-o saptamina, doua si tine cont ce insemna sa-l bati/editezi la masina de scris…
(Am o problema.. cind scriu/vorbesc despre scriitori care nu mai exista folosesc prezentul „Philip K. Dick este”… dar acum am recitit si modificat la trecut :) )
A murit foarte sarac din cauza ca editorii au profitat de el, contractele lui au fost intotdeauna foarte proaste.. nu era un bun business man.
Merci pt trecere!
Este o interpretare interesanta, dar nu neaparat o regula. De exemplu, este plin internetul de sfaturi despre scris, dar cred ca se aplica doar la persoana care le-a scris. Fiecare isi gaseste drumul, metodele si stilul sau. Ca sa scrii fictiune de calitate nu este deloc atat de usor pe cat pare.
Damian, asta spun si eu: ca nu e usor.
De-asta nici nu dau sfaturi – cel putin nu cred… e mai mult o scurta analiza.
Da, e plin.. de la IDIOT’s Guide for fiction writing mai departe :)
Dar e plin internetul si de carti de empowerment. Citi loseri nu le citesc de pomana? :)
De-asta zic ca nu „fiecare”. „Fiecare” e echivalent cu „toti care incearca”. In realitate foarte putini din cei care incearca isi gasesc un stil, un subiect bun si asa mai departe – pentru ca nu toti care incearca reusesc.
De ce anume este nevoie cu adevarat in domeniul asta? De cititori pretentiosi. Eu sint in primul rind cititor din moment ce am scris cu chiu cu vai doua romane in ultimii 5 ani dar am citit numai anul trecut 60 iar pe anul in curs stau mai slabut, datorita site-ului cred, sint pe la 12-15. Scrisul este acum un hooby destul de popular. Cum/cind se poate trece de la amatorism la profesionism, in ce conditii? Cred eu ca e ca si in politica: nu se implica cei care ar trebui ci cei care au tupeu, mijloace si relatii. Mijloace adica bani. Cum am inteles ca e o reclama la Nasul: „Promoveaza-ti cartea la Nasul.” Vom face sa se vinda orice roman ai scris. Prin urmare nu e vorba de calitate. Ala de la Nasul nu alege el romanul care i-a placut si-i face reclama, pentru ca iubeste el vezi Doamne literatura. Nu. Acolo o sa vina unul care-si permite sa plateasca mia de euro si ala de la nasul va spune ca e romanul anului. Cam asa merge treaba.
Oricum.. tot comentariul dinainte e aproape complet pe linga subiect. Ce trebuia sa zic?.. A, da :) Am conceput textul de mai sus mai degraba pentru cititori, decit pentru scriitori :)
Merci de trecere!
Adevărat și foarte adevărat! Anume faptul că dacă ai bani să plătești pentru promovare, devii cel mai popular scriitor, indiferent de calitatea operelor tale.
Trebuie să te așezi bine în gardă înainte de a îți oferi opera caselor de editură. De obicei te tratează ca și cum nici nu ar avea nevoie de textul tău și lasă de înțeles că ți-ar face un mare serviciu dacă ți-ar accepta cartea spre publicație. În modul acesta, pot jongla cu prețul pe care ți-l cer pentru tiraj. Ei încearcă, dacă tu accepți să le plătești exorbitant de mult, intri într-o anumită categorie de autori. Dacă te prezinți a doua oară cu un volum, îți vor cere la fel de mult.
Pot confirma asta din propria experiență: înainte de îmi răsfoi cartea, și chiar înainte de a mă așeza pe scaun, redactorul șef m-a întrebat ”Știi că este vorba de niște costuri, nu?” Cu alte cuvinte el îmi spunea deja: dacă ai bani, te publicăm, indiferent de ce mi-ai dat tu aici. Noroc apoi că nu a vrut să publice poezie, acum mă consider un norocos pentru că mi-a fost respins volumul. Data viitoare voi face în așa fel încât să le demonstrez că orice ar fi, au nevoie de textul meu pentru că este cel mai cel mai și vor avea vânzări senzaționale dacă îl vor publica. Că mă vor crede sau nu, rămâne de văzut. Atitudinea până la urmă e tot ce contează.
Cât despre articolul tău Cornel, eu aș spune că nu degeaba poartă un număr. Ingredientele sunt multe, acesta a fost doar primul dintre ele.
Dacă îmi este îngăduit și interesează pe cineva modul în care scriu eu, aș spune că acea comparație de la începutul articolului cu plăsmuirea unui joc poate fi valabilă în măsura în care identific jocul cu visul. După părerea mea (așa văd eu actul de creație), a scrie înseamnă a compune un vis. Visele noastre (aici am să mă folosesc de Freud și de ”Interpretarea Viselor”) sunt compuse și comprimate în așa fel încât la sfârșit, un vis pe care îl descrii în jumătate sau un sfert de pagină poate avea o interpretare care să se întindă pe 5-10 pagini. Subconștientul nostru operează translații și compoziții. În vis, imaginea unui om poate fi îmbinarea între cel puțin două persoane. Visele sunt mereu egoiste și legate de propriul ego. Asta înseamnă că ne putem visa pe noi înșine, translați în alte figuri cunoscute sau mai puțin cunoscute din vis. Alteori putem visa o persoană care să aibă o înfățișare cunoscută dar gesturi și comportament diferit. Acea persoană poate spune, în vis, lucruri pe care nu le-a spus niciodată în realitate, dar pe care le-a rostit o alta, tocmai pentru că subconștientul nostru a operat o fuziune între cele două elemente ale realității.
Astfel văd scrisul. Eu cel puțin, așa scriu. Dacă am nevoie de un loc drept fundal, să zicem un supermarket, îl voi descrie pe cel cu care sunt cel mai familiarizat. De multe ori mi se întâmplă să ies din casă cu un caiet în buzunar așa cum alții ies cu cronometrul. Mă duc să ”fac fotografii literare” cum se duc alții la alergat (așa le spun eu descrierilor pe care mi le notez în caiet ale locurilor și persoanelor care mă interesează). Dacă vreau să descriu un personaj stupid și răutăcios, mă gândesc la adevărate persoane pe care le-am cunoscut în realitate. Caut poze și încerc să îmi amintesc situații în care au demonstrat această caracteristică. O fată extrem de frumoasă o pot lua de pe facebook, dintre prietenii online: nimeni nu va ști vreodată că am descris-o. Numele, am prezența de spirit să le schimb. Pentru a descrie un incendiu, m-am uitat jumătate de zi pe youtube la case și păduri incendiate, am ascultat sunetul focului, m-am uitat la fotografii cu văpăi kilometrice. În minte deja mi se contura textul și comparațiile pe care urma să le fac. În spatele unei descrieri minuțioase stă astfel, mereu, o cercetare amănunțită. Îmi compun propriile vise, apoi le citesc și mă pierd în interiorul lor.
Dacă vrei să te iei în serios ca și scriitor, trebuie să lucrezi poate de trei ori mai mult în afara textului final. La fel cum un vis de un sfert de pagină conține o interpetare de zece, tot așa un paragraf, un capitol dintr-o lucrare, are în spate ore și ore de documentație și muncă intelectuală despre care cititorul nu va afla nimic niciodată.
@ Pavel
Asa-i, partea a doua va fi despre personaje, vad ca mi-ai luat-o inainte :)
Despre descrieri pot sa-ti dau si eu un exemplu interesant: la un moment dat aveam situatia in care tipul din viata caruia ma inspirasem pentru roman trecuse printr-un oras in care eu nu fusesem niciodata. De fapt nu calcasem deloc in tara respectiva. Si uite ca citeam despre Umberto Eco.. si el tinea neaparat sa calatoreasca in orasele prin care se plimba actiunea romanelor.. ei asa si eu.. cu diferenta ca nu aveam bani sau concediu sa fac asta.. asa ca ce crezi ca am facut? Google Street View. Am pus omuletul pe strazile din centrul respectivului oras si m-am plimbat virtual, am vizitat sculpturile, am privit cladirile, samd :)
Despre folosirea viselor in scriere nu comentez dar dupa parerea mea nu poti miza pe atentia cititorilor pt mult timp daca supralicitezi cu interpretarile. Iar daca nu le oferi interpretari iar s-ar putea sa-i pierzi pt ca 1) visele nu sint usor de transpus pe foaie 2) un vis care tie ti se pare fantastic, mie mi se poate parea banal.
Editorii astia care cer bani pentru publicare or fi fostii profesori care cereau bani ca sa-ti dea o nota mare la scoala? :) In mod sigur trebuie sa existe si editori buni iar daca nu exista iti garantez ca o sa apara. E principiul capitalist: competitia face pe cel slab sa dispara si sa-i faca loc celui talentat. Cei care cer bani pt publicare implicit scot carti proaste. Iar asta le va fi sper fatal pe termen lung. De fapt, cred ca problemele cu care se confrunta piata de carte romaneasca isi au una din explicatii chiar in asta. Din pacate exista solutie rapida de a publica autori straini, dar din ce in ce mai multa lume vorbeste o a doua limba, engleza, franceza. Toti romanii astia din diaspora, nu-i vad cumparind un autor englez/american tradus in romaneste si probabil ca sint cititori de genul asta si in Romania (sper eu cit mai multi din cei tineri).
Înainte să ne scoată Mihai pe Forum aș vrea să îți spun că și eu fac același lucru cu Google Maps. Cât despre introducerea viselor în literatură, nu mă refeream la asta în comentariu, poate am fost neclar, eu asemănam procesul de creare al textelor cu procesul de creare al viselor de către subconștient. În același mod, o imagine de acolo, un personaj de dincolo, le unești pe toate după cum îți place și ai creat un vis – un text.
:)
Am inteles! Da, in cazul asta sint 100% de acord.
Si tu i-ai luat frica lui Mihai? :)