Matinal înamorat

– Veoricoooo! am strigat cu patimă, că matinal duminical cum m-am trezit, mi s-a și-ntâmplat un dor mistuitor la inimioară vizavi de adineauri numita, așa că degrabă m-am lavat, m-am ferchezuit și am purces la drum inspre Piața Victoriei, doar-doar i-oi zări chipul angelic la vreuna din ferestrele clădirii cenușii, aia, ultima pe drepta cum vii de pe calea Victoriei și-o apuci pe bulevardul Aviatorilor.
Și-am strigat iar cu foc, că dorul îmi dădea ghes.
– Veorico, fatăăăă! am strigat și, pentru exactitatea reproducerii momentului, atrag atenția că strigătul meu a avut de patru ori mai mulți „ă” finali decât am scris, adică atât de mulți încât imediat s-au înființat lângă mine trei agenți coborâți dintr-un logan al poliției și în numai câteva minute, cu sirenele disperării pornite, au apărut mașina pompierilor, două salvări și camionul blindat al jandarmeriei, din care au coborât treizeci de scutieri, care s-au și așezat în poziție de luptă pe două formațiuni a câte trei linii si cinci coloane, una de-a stânga și alta de-a dreapta strigătului meu ultim, că trebuie să menționez, în ăst răstimp am mai strigat de câteva ori din toți bojogii mei.
– Ce-ai, nebunule, m-a chestionat unul ce coborâse mai la urmă din camionul jandarmilor si care îmi părea a le fi șef, măcar și fiindcă avea portavoce, o eșarfă albă la gât și cei mai albastru-metalic ochi pe care i-am văzut în toată viața mea.
Eu aveam mâinile în buzunare, că luasem o poziție destinsă, ca orice Romeo sub geamurile Julietei lui, or, când am dat să le scot la vedere, că eu când vorbesc pătimaș uneori și gesticulez, o dată l-am auzit pe șef urlând în portavoce:
– Culcat! Mâinile la ceafă și nu fă nicio mișcare!
Eu am facut armata, dar nu cred că de-acolo am deprins măiestria culcatului, ci din perioada când făceam handbal și mai apoi, volei, unde plonjoanele erau mișcări capitale în joc, așa că o dată am descris un arc de cerc prin aer și am aterizat într-o flotare amortizată, până am simțit asfaltul sub piept.
Un polițist a venit degrabă și mi-a cotrobăit prin buzunare, mi-a palpat anumite zone ale corpului și eu am început să râd.
– Chiar că-i nebun! a constatat polițistul adresându-se jandarmilor, polițiștilor și celor câțiva curioși, care ieșiseră de la metrou și voiau să afle ce fapte de teroare comisesem în preajma clădirii cenușii.
– Nu-s nebun, bre, da-s așa, mai gâdilicios și tu ai degete parcă făcute pentru gâdilat…
– E drept, a dat-o-n confidențe cu mine agentul, că și nevastă-mea zice la fel…
Lumea a-nceput să râdă și o dată s-a-nfoiat șeful jandarmilor:
– Gura! a strigat fioros și eu am tăcut, deși nu eram convins dacă mie mi se adresase, polițistului sau curioșilor, adunați deja destul de mulți. Unii dintre ei au început să vocifereze, mai ales după ce polițistul a anunțat că sunt „curat”, adică nu numai bărbierit, dușat și parfumat, ci fără arme prin buzunare, droguri sau cine știe ce adeneuri compromițătoare, că tot sunt la mare căutare în ultima vreme…
– Lăsați bă, criminalilor, omul în pace, că n-a făcut nimic rău! A venit și el c-o serenadă pe sub ferestrele iubitei…
Și-atât a trebuit mulțimii, că imediat s-a pornit un zumzet general, fiecare dintre civili având ceva de reproșat jandarmilor, unii chiar au început să înjure și părea că e iminentă o revoltă. Omul cu eșarfă a făcut un gest larg din mâna-i dreaptă și dispozitivul de luptă a luat poziție defensivă față de pericolul mai mare.
Din fericire din curtea clădirii, pe poarta din stânga, a țâșnit un Hummer negru, care a oprit cu scrâșnet de roți exact între jandarmi și mulțime.
Din dreapta șoferului a coborât un individ autoritar, care, cu voce tăioasă le-a ordonat scutierilor:
– Pe loc repaus! Și ei s-au conformat.
Apoi nou-venitul a deschis ceremonios ușa din spate a puternicei mașini și din ea a coborât o duduie, care, o dată ce-a atins asfaltul a început să se fâstacească. Își aranja baticul înnodat la spate încercând să-și ascundă cât mai mulți dintre zulufii de un blond spălăcit, trăgea de halatul albastru parcă să nu i se vadă fusta izinită, ba chiar și-a scos papucul din piciorul drept și l-a scuturat cu determinare, că-i intrase o pietricică și-o deranja la mers, că nimerise chiar sub bătătura aia mai dureroasă.
– E Veorica! a strigat un confuz și câțiva „anteniști” din mulțime au început să aplaude, crezând că le-a surâs norocul și-și pot vedea în carne și oase conducatorul iubit și totodată, candidatul visat să ajungă președintele țărișoarei. Ăștia din urmă m-au disconfortat mai mult decât cei care au dat să huiduie, că-i simțeam oarecum concurenți la grațiile idolului meu și am simțit în piept arsura geloziei…
– Sânt dăcât femeia de servici! a ținut femeia cu halat albastru să precizeze.
Însă precizarea ei a stârnit și mai multă confuzie în rândul asistenței, că civilii au tăcut mâlc iar scutierii au inceput să bată ritmic cu pulanele în scuturile din dotare, așa, a nerăbdare să afle deznodământul. Și-atunci iar a grăit femeia:
– Am vorbit pă giesem cu doamna și m-a rugat să-i dau domnului înamorat un bilețel. Că ea nu-i acilea acu…
– Păi, s-a mirat cu voce tare unul, dacă nu-i aici, cum dracu a scris bilețelul?!
Femeia de serviciu s-a uitat la vorbitor ca la prost.
– Cum cum?! s-a mirat la rându-i. L-a scris cu mânuța ei și mi l-a trimis pe fax. Că zicea că chiar dacă sântem prietene, nici măcar eu nu trebuie să știu ce-i scrie lu’ domnu…
În hohotul general, că până și jandarmii se dădeau cu fundul de pământ de atâta râs, eu am îndrăznit să mă ridic de jos și m-am scuturat temeinic de praf. Apoi am luat hârtia termică împăturită în patru din mâinile femeii. Ea s-a aplecat ceremonios în fața mea, de parcă ar fi fost o gheișă din Țara Soarelui Răsare și mi-a plăcut asta. Dar, după această plăcere, am dat-o-n uimire când aidoma ei, s-au înclinat în fața mea oficialul autoritar, șeful cu eșarfă albă, întregul dispozitiv de scutieri, toți polițiștii, precum și cei câțiva „anteniști” nimeriți prin mulțime. Or eu, în aceste condiții am găsit potrivit să mă înclin la rându-mi și să le zic „wakamarisu ka” – cele câteva cuvinte ce mi-au rămas pe-o circumvoluțiune de-acum o sută de ani, de când am citit James Clavell și-am încheiat cu un „Os” viguros, cum mi-am amintit că salutam când făceam karate.
– Hei, ninja! mi-a strigat unul dintre jandarmi trepidând de nerăbdare, ce ți-a transmis doamna?
Atunci am despăturit biletul și am silabisit, întâi pentru mine, că mi-era teamă să nu divulg ceva secrete de stat, apoi găsind că misiva nu conține informații clasificate, am reluat lecturarea cu voce destulă cât să mă fac auzit:
„Necunoscutule înamorat domn,
Regret că azi nu m-am nimerit la birou, că după atâtea lucruri bune făcute pentru țară simțeam nevoie de-o pauză, mai ales că e ziua prietenei mele Măriuța, aia de-am lăsat-o să fie șefă de scară la blocul unde-am stat înainte să vin la București, mai ales că e ziua ei ș-am venit să-i zic la mulți ani, c-așa-i frumos între prietene, mai ales că și ea a bătut drumul pan’ la Capitală când a fost ziua mea si mi-a adus un milieu croșetat chiar cu mânuțele ei, acum eu i-am dus niște Brifcor, doi litri de ulei și cinșpe kile de zahăr și mai ales de astea din urmă s-a foarte bucurat, că nu mai e mult până la culesul viilor și ea bagă zahăr să facă mai mult vin că-l vinde în piață la fraieri și de-asta nu sunt în București acușica, da’ zi-mi, cum de te-a apucat amocul amoros taman acu’, cu părere de rău că nu-s și nici maine nu-s, că am și-o prietenă Ana la care tre’ să mă duc cu lamulțiani-ul, deci, dac-ai putea, tare m-aș bucura să revii, da’ nici marți, că marțea nu vin din cauză de superstiții, așa că cel mai bine dacă vrei, hai miercuri sau joi, dar nu mai striga la ferestre, mergi la una din porți și cere interior 730 (te-ai prins, dacă răstorni cifrele îți apare cuvântul VEO, adică prescurtarea de la numele meu, hihihi!) și cineva te va conduce la mine-n birou și ne vom cunoaște, că tare m-ai făcut curioasă, așa de curioasă că m-am și înfierbântat.
Haidi, pa, înamoratule necunoscut (care, na, îți destainui, deja îmi ești cunoscut, că unu de la nu’ș care serviciu mi-a trimis o informare detaliată a ta), dar lasă că ne vom cunoaște personal cât de curând, așa să știi!”.
Când am terminat de citit nu mai era nimeni prin preajma mea, pesemne plecaseră toți tare plictisiți, plecase și Piața Victoriei cu tot cu clădirea cenușie și cu gura de metrou de la Aviatorilor, plecase până și cerul de deasupra și-n locul lui a apărut tavanul dormitorului meu, am auzit un căscat parcă a plictiseală în stânga, era al neveste-mii care se trezise înaintea mea și pornise televizorul, de unde o sirenă de poliție urla a disperare…

Nicolae Cîrstea

Născut pe 9 ianuarie 1968. Pasionat de literatură, film, fotografie, bridge. A fost premiat la concursurile literare: „Rezonanțe udeștene”, „Ioan Slavici”, „Ion Creangă”, „Peregrinări”, „Alexandru Odobescu”, „Marin Preda”, „Desculț prin cetate”, „Vasile Lucaciu”, „Scrisoare către Eminescu”, „Romeo și Julieta de la Mizil”…

www.facebook.com/MrNick.ro/