Kaizen

CAPITOLUL ANTERIOR AICI
Aș avea dificultăți să descriu efectiv, strict legat de serviciu, ce-am făcut în perioada de doi ani cît am fost pe contract și asta deoarece era din ce în ce mai puțin de lucru iar managerul meu trebuia să-și folosească uneori mult imaginația ca să ne găsească cîte un proiect – dar și nouă ne trebuia chiar mai multă, ca să-l lungim.
Cît poți să lucrezi la documentația transferului de echipament către China? Se vede treaba că destul de mult, pentru că sînt oameni care se ocupă și acum de așa ceva după mai bine de un deceniu. Slavă Domnului că nu mai trebuie să fac eu asta – ceva mai plictisitor nu există! Odată cu trecerea anilor am devenit din ce în ce mai convins că odată cu mutarea producției în China, și a transferului de know-how, canadienii au trebuit să primească și ei ceva la schimb de la chinezi, ceva ce aceștia nu mai puteau folosi în noua lor economie aflată într-o creștere sălbatică: sistemul de muncă în stil socialist.
În prezent o grămadă de oameni se ocupă cu integrarea filozofiei Kaizen, spre o mai bună funcționare a companiei. Din 350 de ingineri și computeristi, zece oameni (nu de la Resurse Umane) sînt plătiți pentru a face training și “îmbunătățire continuă” Kaizen. Zece salarii de aproximativ 10.000 $ pe lună, înseamnă că filozofia asta japoneză costă compania peste un milion pe an doar în salarii. Treizeci de lucrători tailandezi tocmai au fost aduși în Canada pentru un workshop de două săptămîni cu bilete de avion de cîte 3000$ plus hotel. În japoneză, Kaizen înseamnă “schimbare în bine”.
“Kaizen nu cere nimic altceva decît dorința către o continuă îmbunătățire care să se efectueze cu mici pași realizabili.”
Este probabil ca uleiul de krill: dacă ești convins că-ți face bine, atunci chiar te ajută.
Și dacă ești plătit zi de zi cu un salariu baban pentru asta, ajungi (cred) să-i explici și lui maică-ta acasă ce folositor e Kaizen fără să-i spui că provine din Japonia, țara cu cea mai mare datorie externă din lume (raportat la numarul de locuitori) și țara în care sinuciderile sînt așa de comune că există o pădure în care oamenii se duc special pentru asta.
Mai pragmatici, cei de la Siemens au cumpărat o tehnologie pentru monitorizarea angajaților prin senzori în infra red montați peste tot prin tavan cu scopul declarat de a decide care sînt spațiile cele mai puțin utilizate pentru o mai bună planificare a clădirii. În același timp sistemul poate ști în timp real cîți angajați se află în incinta clădirii, cîți la toalete, cîți afară în pauză și așa mai departe. Ca orice lucru folositor celui care crede că e folositor, Kaizen poate la fel de bine fi complet nefolositor celui convins de asta. Doar de-asta se numește filozofie, nu? Totuși, cînd după fiecare perioada de două săptămîni îmi selectez codul proiectelor la care am lucrat, în mulțimea de proiecte există și unul care poartă numele “proiectul Kaizen”. Și mă distrează că există colegi care săptămînă de săptămînă îl selectează numai pe ăla. În anii ăia doi între 2004 și 2006 aș fi vrut să am la dispoziție acest proiect Kaizen pentru că îmi trebuia destul de des să-mi umplu cîteva ore “lucrînd” la “continua îmbunătățire”. Dar pentru că nu-l aveam, pur și simplu petreceam mai mult timp și dădeam toată atenția proiectelor existente, adică, de fapt, le perfecționam. Cu alte cuvinte, pe vremea aia inventasem Kaisen singur, fără să-mi fi spus nimeni despre el. Iar acum, cînd există curs la care m-aș putea înscrie, nu am timp.
Uneori mă duceam în subsolul clădirii unde prietenul meu, Emil, era magazioner. (Eram singurul care îi spuneam Emil pentru că la ceilalți se recomandase cu numele de mijloc, Iosif, și asta pentru că Iosif se pronunță “Josef” în timp ce “Emil” pentru anglofoni se pronunță asemănător cu “e-mail”. Dar probleme mari sînt și la “Ioana”, “Răzvan”, “Raluca” și mai ales “Marian” care e echivalent în capul oricui cu “Marianne” – ca nume de bărbat neexistînd) Clădirea era imensă iar culoarele din subsol erau extraordinar de lungi, unul de aproximativ 400 de metri pe care îl străbăteam pe un cric pneumatic pe role de manevrat lăzi. Împingeam cu un picior exact ca pe o trotinetă și în cîteva minute eram la Emil. Iar Emil știa că sînt eu și nu șeful, pentru că venirea managerului nu era însoțită de trăncănitul rolelor. Așa că nu trebuia să închidă radioul. Prindea un singur post de muzică pentru că în subsol avea semnal slab și nici nu-i trăseseră fir pentru internet. Nu-i mergea mobilul și se plictisea groaznic așa că se bucura cînd treceam în vizită. Cum compania se restrîngea, în subsol ajungeau tot felul de obiecte, într-un fel de purgatoriu al obiectelor care pînă la urmă trebuiau ori duse la gunoi ori, se spera, reutilizate). Hobby-ul lui Emil era să găsească ce obiecte i-ar putea folosi, să scormonească grămezile imense cu echipamente electronice, mobilier pe jumătate stricat, cărți de specialitate și așa mai departe. Uneori scotea cîte un ecran protector pentru monitoare (vi le mai amintiți?) alteori cîte un telefon de birou multifuncțional, o plantă artificială, un perforator de dosare, o cutie de organizat scule, niște ochelari de protecție laser (dar care arătau ca cei de soare) etc. “Ia uite ce am găsit azi!” îmi spunea în timp ce la radio se auzea “backstreet boys are back!” Mă ruga să-l ajut să mai monteze un raft, altul din zecile pe care depozita în permanență echipamente electronice ce stăteau pe șiruri nesfîrșite în speranța că economia se va redresa și va fi vreodată iar nevoie de ele. Unul din subiectele preferate de discuție era cine a mai fost dat afară sau să facem pronosticuri cine urmează sau (și mai bine) cît vom rezista noi. Am rezistat cel mai mult, pînă în decembrie 2006, exact în ajunul Crăciunului.
Apoi am intrat într-a doua mea lungă perioadă fără serviciu/ocupaţie (din cele trei). Spre deosebire de mulți m-am simţit excelent în toate perioadele cînd n-am avut serviciu (şi care pînă acum totalizează trei ani jumate, dar poate vor mai fi) şi nu întîmplător asta îmi dă calificarea necesară de a scrie în cunoștință de cauză despre subiectul pe care îl voi aborda în continuare (nu e well-being). Dar întîi o să vă spun cum mi-am petrecut timpul. Am citit, am jucat la bursă, am făcut renovări prin casă, m-am jucat cu copiii, am ascultat muzică, am scris un roman, am văzut filme, am vizitat locuri noi și în general am dormit cît am vrut și am visat (pentru că da, obsesia pentru carieră și cursurile de self improvement și perfecționare îți pot interfera cu somnul ăla fără griji din care te trezești dimineața cu amintirea detaliată a viselor. Și cine spune că 5000$ în plus la salariu justifică pierderea viselor de peste noapte?!)
Dimineața mă uitam pe fereastră la oamenii care se grăbeau la serviciu și nu mă simțeam deloc aiurea că nu trebuia să le îngroș rîndurile. Uneori mă întîlneam cu vreun amic pe care nu-l văzusem luni de zile și deabia îngrijorarea din vocea lui îmi aducea aminte de cum ar fi trebuit să mă simt.
“Tu ce faci? Cum te descurci? Ţi-ai găsit servici?”
Faptul că cineva care nu mă văzuse de şase luni era mai îngrijorat decît mine în general mă amuza dar și mai mult mă amuza să-i răspund exact cum nu se aștepta. “Nu mi-am găsit pentru că nu-mi caut, deocamdată mă simt bine așa!” (iar în gînd, constant cu: „Ce te f.. grija?!”)
Asta nu înseamnă că oricine își permitea luxul de a face ca mine. Existau cazuri în care ambii soți își pierduseră serviciile în același timp și asta era o cu totul altă situație.
Atunci, ca și acum, cel mai eficient mod de a-ți găsi serviciu era prin networking. Unii își căutau serviciu în continuu chiar și cînd nu exista nimic să îi nemulțumească în jobul actual. Pentru acei indivizi job searching ajunsese o boală psihică și cînd spun asta îmi amintesc de unul din colegii mei, un irakian la care am observat pentru prima oară sindromul ăsta.
“The moment you find a job, is the moment you are looking for a job” (ziua cînd ţi-ai găsit servici, e ziua cînd începi să te uiţi după servici), spunea acest tip pe nume Abdul Al-Zarawi.
Abdul ăsta era un tip la vreo cincizeci şi patru de ani, care simula destul de bine un fel de accent britanic (punctat cu mulţi “bloody hell” “brilliant”, “allow me to proceed”, etc) învăţat într-o şcoală privată din Irak – susţinea că la ei, în universităţi s-ar preda doar în limba engleză. Avea o mustaţă căruntă, nişte urechi mari şi un nas cît o trompă – drept pentru care în capul meu îl asociam cu colonelul Hathi – şeful elefanţilor din Cartea Junglei. Abdul rămasese proverbial într-o seară (tot schimbul doi, corect!) cînd Gorny – pe care deja îl ştiţi – nou angajat la noi şi fără experienţă, sunase disperat, cerînd indicaţii: cum să rezolve o anumită problemă tehnică. I se auzea vocea sacadată în receptor, omul era pierdut, nici nu reuşea să explice clar despre ce era vorba. La care Abdul, pedant, i-o tăie în felul următor:
“Wait! Seat back, relax, and you’ll see the good results!” (“Stai aşa! Lasă-ţi scaunul pe spate, relaxează-te un pic şi imediat vei vedea oarece rezultat bun!”)
De atunci, cum unul dintre noi vedea un altul care muncea prea tare sau prea concentrat, îi puneam mîna pe umăr şi-i strigam: “Wait! Seat back, relax, and you’ll see the good results!” Absolut toţi colegii rîdeau ca apucaţii la auzul frazei ăsteia, care devenise gluma, dar şi deviza secretă a departamentului.
Abdul îşi rezerva jumătate de oră la pauza de masă sau la finalul programului pentru a căuta job-uri pe net şi uneori trimitea şi aplicaţii. O făcea cu un optimism molipsitor, mereu convins că va fi printre cei chemaţi la interviu. Tipul îşi căuta de lucru cu o reală plăcere. Pentru că mă simpatiza, mă îndemna să fac şi eu la fel. Nu l-am ascultat niciodată, din moment ce eu, invers, înclinam să cred că n-o să fiu chemat şi va fi o groaznică pierdere de timp (faţă de citit ştirile din Romania şi verificat mersul Bursei)
Adbul avea un doctorat în mecanica fluidelor, dar asta nu ştia nimeni. Dacă s-ar fi ştiut, n-ar fi luat job-ul! Simplu ca bună ziua! Dacă managerul cu angajările nu are doctorat, iar poziţia este de simplu inginer entry-level, din principiu nu se cheamă la interviu tipi cu doctorat. (“Dă-l naibii de deşteptăciunea pămîntului!”)
Destăinuirea asta cu doctoratul, mi-a făcut-o, bineînţeles, confidenţial numai mie. Fusese angajat o perioadă scurtă ca simplu muncitor, apoi luase o poziţie de technician urmată la scurt timp de una de inginer productie, şi peste încă un an, lăsase ingineria şi preda Optică la Alqonquin College. Şi nu m-aş mira să fi schimbat şi postul ăla pînă la urmă, dacă n-o fi ieşit între timp la pensie.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.