New York City (1)

În drum spre New York soția mi-a povestit ce visase. Treceam amîndoi cu mașina pe un pod la graniță unde taxa de pod o plăteam în bani mărunți ceea ce îl făcea pe vameș să își piardă răbdarea. Vama nu era ca orice vamă ci arăta ca o piață cu tejghele de jur împrejur, de o parte vameșii, de alta călătorii. Ea a scos multe documente pentru a le prezenta la control iar după ce terminasem și le aranja meticulos la loc în ordine într-un portofel cu multe compartimente, dar văzîndu-mi privirea iritat-nerăbdătoare (“ooops, iar e nervos!”) s-a grăbit să plecăm. Tot atunci se trezise din somn.
– Vrei să le dăm la pod numai mărunți, exact ca în vis? m-a întrebat.
Mi s-a părut foarte amuzant și în timp ce conduceam ultimii kilometri spre podul de la O mie de insule, ea număra trei dolari americani în monede de douăzeci și cinci, zece și cinci cenți. Avea și cîteva de un cent.
Deabia cînd am ajuns la pod mi-a pierit veselia. Îmi imaginasem că ea o să dea banii și eu o să mă uit (ca în vis) dar de fapt, logic, era invers: șoferul îi dă.
Adică eu.
Destul de jenat am întins pe geam pumnul de monede apoi am așteptat să îi numere și să se ridice bariera. Imediat după aceea venea Vama.
Nu era ca în visul ei: taxa de pod să se plătească la vamă.
Erau patru cozi care mergeau teribil de încet, eu m-am pus la cea mai din stînga care avansa cel mai greu după care imediat m-am mutat la cea mai din dreapta, care mergea cel mai repede.
Banda care se mișca cel mai repede indică în general vameșul cel mai de treabă.
Mai exista un rînd pentru cei cu Nexus card unde mașinile treceau în trombă și am sfătuit-o pe Raluca să își scoată un card deoarece ea se duce des în State. Merită să dai 125 de dolari pe cinci ani pentru accesul la un fast lane (exact ca la ride-urile de la Disneyland, de unde probabil că cei de la vamă au și furat ideea).
Vameșul era relativ tînăr, brunet și cu o barbă super aranjată.
– Unde mergeți?
– La New York.
– Deja sînteți în New York, domnule! îmi răspunde ironic.
Îmi dau seama că sînt, într-adevăr, în statul New York.
– Mergem în New York City.
– Ce faceți acolo și cît stați?
– Trei zile. Vizităm orașul și mergem la un musical pe Broadway.
– Vă întîlniți cu cineva?
– În seara asta mergem la niște prieteni, fostă colegă de facultate cu soția.
– Aveți fructe, alcool?
– Nu!
– Vi s-au luat vreodată amprentele?
Ultima întrebare mă ia prin suprindere. E prima oară cînd o aud.
Parcă îmi aduceam aminte vag că pe un aeroport, cîndva, mi se luaseră amprente electronic dar nu eram sigur. Exact așa i-am și răspuns.
– Nu sînt sigur.
– Nu sînteți sigur dacă vi s-au luat amprentele?!
– Poate că mai demult pe vreun aeroport, tot așa la vamă.
Îmi dă pașapoartele înapoi și îmi face semn să plec. Se ridică bariera. Avansez. În fața mea o mașină căreia un tip în uniformă îi face semn să tragă dreapta, în parcare, la verificat. Apoi îmi face și mie semn să trag dreapta la verificat. Mie! Niciodată nu am fost oprit la vamă!
– Nu trebuia să spui că nu-ți amintești dacă ți s-au luat amprentele, zice soția.
În sinea mea eram perfect de acord cu observația, în timp ce-i dădeam cheile seriosului în uniformă, îl întrebam dacă trebuie să închid geamurile și aflam că “le închide el dacă începe să plouă!”
Mi-am cerut scuze mașinii că trebuia s-o las singură împotriva voinței mele.
Am intrat într-o sală de așteptare și ne-am așezat pe niște bănci metalice. Erau patru șiruri de bănci iar de jur împrejur, pe cele trei laturi ofițeri vamali care din cînd în cînd luau pe cîte unul la întrebări.
– Arată cam ca în visul tău tejghelele astea?
– Destul de asemănător.
Așteptam să ne cheme și ne gîndeam acum la merele pe care cu toate că știam că e interzis să iei fructe, le luasem. Dar și la sticla de lapte. Cîteva banane.
Am început să fac glume, cel puțin am liniștit-o pe soția mea că amenda nu se cumulează adică e 500$ doar o dată, nu 500$ pentru mere, alți 500$ pentru banane și alți 500$ pentru lapte, cum credea ea. Am început să fac mișto de un indian care părea că după cum răspundea complet “pe invers” la întrebările vameșului avea o singură ambiție: să doarmă în Vamă!
Îl trimitea pe bancă iar îl chema și tot asa.
La un moment dat mi s-a părut că mă cheamă pe mine dar tot pe el îl luase la purecat iar vameșul mi-a spus că îl procesează pe acest “gentleman” de două ore! Ca să treacă timpul încercam să prind din conversație și așa am auzit că l-a întrebat dacă plănuiește să muncească în State, iar el a răspuns că mai mult că sigur nu. Soția lui părea mai calmă decît a mea, care mi-a șoptit: “Vezi!? Răspunde exact ca tine cu amprentele…”
Îi studiam pe vameșii de la “tejghele” ca și pe cei ca mine de pe bănci, din cînd în cînd mă uitam la unicul televizor prins în tavan pe care rula un show despre flipping houses și renovări, numit “Property brothers”. După o jumătate de oră mi-a mai dispărut din simțul umorului dar mă forțam să nu las îngrijorarea să pună complet stăpînire pe mine.
Eram din ce în ce mai siguri că toată chestia era de la blestemul ăluia pe care îl umplusem de monezi mai devreme, cu toata astea tot rîdeam. Aproape toți cei care se găseau acolo înaintea noastră plecaseră. Cu excepția indianului, a neveste-sii și a unui canadian cu păr alb pe care nu-l vedeam decît din spate. Dar l-am văzut și pe el în trecere, cu fața, cînd a plecat în sfîrșit, în timp ce vameșul transmitea prin stație. “Domnul O’Connor iese, vine chiar acum spre mașină, a decis să se întoarcă înapoi în Canada.” Mai devreme auzisem cum vameșul îi vehiculase niște sume care nu puteau fi decît cifrele unor amenzi și am presupus că omul hotărîse să nu mai calce niciodată în Statele Unite decît să plătească. În cel mai rău caz asta puteam face și eu, m-am gîndit și iar am început să mă amuz: pentru că pe toată durata preșidenției lui Bush nu călcasem nici măcar o dată în State și nu simțisem nici o pierdere. Iar acum e Trump.
După aproape o oră ne observă unul din vameși, singurul negru.
– Păi voi stați aici cam demult, nu v-a luat nimeni?
Mă mai întreabă cine a fost cel de la barieră și cum între timp se rotiseră și bărbosul meu era acum înăuntru, într-un birou de sticlă, i-l arăt negrului. Îl urmăresc cum se duce agale spre bărbos și doar din expresia fețelor îmi imaginez dialogul.
– Frate, ce ai cu ăștia de le-ai dat mașina la purecat? Familiști, prezentabili, nu trec granița des…
– Eu!? Să mor pe loc dacă nu i-am spus fraierului “Drum bun!” (cu toate că puteam să-l opresc pentru cum mi-a răspuns la întrebarea cu amprentele). Nu. S-a oprit aici de capul lui… poate lui sau neveste-sii le place să fie controlați.
După un timp au revenit și ne-au spus că a fost o neînțelegere și cel care ne-a făcut semn să tragem dreapta a confundat mașinile. (Un bou!) Putem să plecăm.
Mi-am recuperat fericit cheile. Mașina era exact unde o parcasem, cu toate că în imaginația mea era urcată pe un elevator unde deja îi scoteau aripile și roțile și o tot căutau de droguri.
Apoi am condus șase ore printr-o intermnabila pădure cu mașina în cruise control (ca să nu mai iau amendă ca AICI) iar cînd am ieșit din pădure eram în New Jersey.
Hotelul la care stăteam se numea Envue Autograph Collection și arăta excelent, după cum a observat și soția mea chiar din lift (“Ăsta pare peste bugetul ălora unde iei tu de obicei!”) iar eu ceva mai devreme cînd aflasem că parcarea era 30$ US pe zi cu condiția să nu muți mașina deloc. Oricît ar părea de incredibil, la parterul acestui hotel era un antreu imens unde nu te aștepta nimic decît ușa liftului. Următoarele cinci etaje erau ocupate de parcări, pe nivele, așa că prima opțiune era “lobby”, la șase. Aici, de cum se deschideau ușile auzeai muzica tare și te lăsai purtat de ea într-un spațiu larg pentru care arhitectul sacrificase două nivele: în stînga recepția (la care mă aștepta un tip ras în cap, cu aspect de indian care mănîncă orice, inclusiv carne de vacă, bărbos și zîmbitor) în față, prin niște geamuri duble cît tot peretele se vedeau zgîrie norii Manhattan-ului, iar în dreapta la cîteva mese stil în picioare, cu pahare în mîini discutau cu însuflețire tipi și tipe cu alură “hipster” – toți cu cel puțin zece ani mai tineri decît mine. Am făcut check in și am revenit în lift pentru că trebuia să urcăm la șapte dar în tot intervalul acesta scurt de timp a trebuit să ascult cum o asiatică foarte insistentă încerca să îl convingă pe unul să mai stea cu ea: “Deci preferi să urci în camera ta și să faci nani cu colegul tău de cameră?! Ok, atunci îți doresc noapte bună!”
Odată ajunși în cameră am luat notă că într-adevăr arăta foarte, foarte bine și am făcut prima poză din excursie: sub televizor era o sticlă de apă de 500 ml, Islandic care mă informa că are pH 8.4 și e “naturală” din Islanda. Merita pozată cum nu știu de ce costa 6$ US, dar am presupus că pH-ul de 8.4 avea ceva de-a face cu prețul. În sfîrșit găsisem undeva o apă mai scumpă decît cea de pe plaja pustie din Năvodari Sud (așa zisa “Mamaia Nord”) de astă vară (24 RON = 5.57$ US) și mă bucuram că nu românii sînt cei mai hoți de pe planeta asta.
Soția era foarte atrasă să vedem cum e apa dar cînd am presat-o cu întrebările am aflat că îi plăcea de fapt doar sticla!
Bineînțeles, trebuia să fii redus mintal să pui botul la reclama de pe etichetă, “cea mai gustoasă apă de pe Terra” cum în clasa a cincea la geografie cu toții aflăm că apa nu are gust, culoare, miros.

Va urma…

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.