O povestioară cu o amendă

Acum două luni, la întoarcerea dintr-o excursie în State am luat o amendă de viteză.
În douăzeci de ani am călcat de patru ori în SUA avînd părerea preconcepută că nu-i de mine această țară. Nu voiam să cheltui bani în “țara lui Bush” cum nici acum nu am chef să cheltui în “țara lui Trump”. Nu că ar modifica banii mei cu vreun pic economia Statelor Unite. E o chestie de principiu. În timpul cît a fost Obama președinte am fost într-o excursie cu copiii la Disney World, altă dată la Universal Studios. Nici nu mai țin minte în ce an am fost la Miami de unde am plecat într-o croazieră prin marea Caraibelor dar cred că era tot în vremea lui Obama. Plus o dată la New York.
Anul ăsta mi-am călcat pe principii, avînd niște vizitatori pe care nu aveam unde să-i mai plimb prin Canada așa că am fost de două ori în State… într-o lună am făcut echivalentul a ce făcusem (în medie) în zece ani!
Mă întorceam de la Lake Placid. Apăsasem pe un buton la bord care-mi dădea viteza în mile/oră față de km/h, cum îmi apare în Canada. În Canada, unitățile de măsură sînt în sistemul internațional în timp ce în State sînt unități imperiale. Eram destul de bine dispus pentru că-mi trecuseră nervii ce mă luaseră cu o oră înainte, cînd descoperisem că aveam GPS-ul setat pe “alege autostrăzi” (în loc de “drumul cel mai scurt”) și drept urmare ne ocolise aproximativ 150 de kilometri – practic mersesem 150 de km în direcția opusă față de casă. Ascultam la maximum o melodie care momentan îmi plăcea la nebunie, “Be Mine” de Ofenbach. Cum mile pe oră nu-mi spunea mare lucru, și cum în Canada conduc întotdeauna cu 20 de km peste viteza legală, și aici conduceam cu 20 de mile pe oră peste viteza legală, care era 65. Oricum, mergeam în spatele a două alte mașini iar după mine nu era nimeni. (Pe urmă am citit pe un site că în State trebuie să mergi în coloană, nici primul, nici mai ales ultimul. Lecție învățată!)
Polistitul care m-a oprit avea ochii roșii (sper că de la soare) și arăta ca cel mai direct descendent al omului de Neanderthal pe care ți-l poți imagina. În timp ce-mi scria amenda mi-am amintit că mama unui prieten condusese cu vreo 160 km la oră tot în State și luase o amendă de vreo 1500 $. Dar eu aveam zero la ora, că stăteam pe loc și degeaba aș fi apăsat înapoi din mile în kilometri ca să fac repede conversia. În fine, vine agentul cu amenda, mă uit ca tot omul curios pe foaie să văd consumația dar, spre nedumerirea mea, nu scria decît viteza citită de radar, adresa mea, numele meu și toate idioțeniile pe care oricum le știam și eu pe dinafară (data de naștere!). Ca să afli amenda (suma) și cîte puncte ți-au fost luate, trebuie mai întîi să le trimiți lor înapoi formularul bifat, adică să îți accepți vinovăția.
Mi-a făcut fiu-meu un googe search de pe bancheta din spate, 85 de mile pe oră însemna 136 de kilometri la oră (sau am apăsat-o iar la 85 cum a fost primul impuls – chiar nu-mi amintesc!). Apoi soția, rapid, o regulă de trei simplă, dacă mama prietenului a luat 1500$ pentru 160 la oră, eu ar trebui să iau vreo 800$. Suma însoțită de citatul meu preferat de expert în economie “care, în dolari canadieni, devine o suma mult mai mare”. În plus mă enerva la culme că numărul punctelor (care mi se tranferă automat, conform unui acord bilateral, în Canada) rămînea un mister. Frate, mă amendezi, mă amendezi dar spune-mi cît ca să dorm și eu un pic. Mi se pare un drept al meu, elementar. Și dacă nu-mi spui, să dea naiba dacă de-al dracu’ ce sînt nu bifez “nevinovat”. Și mai departe văd eu. Poate că e birocrație și la ei, poate pînă atunci începe un război și nu mai stă nimeni să culeagă amenzi.
Îi argumentez foarte logic soției cu raționamentul meu tipic: Dacă plătesc amenda s-a terminat povestea. Adică e foarte scurtă: “M-au prins cu radarul în State și am plătit suma x.” Pe cînd dacă nu plătesc trebuie să mă duc într-un orășel uitat de Dumnezeu, small town America, întru într-o sală de tribunal, poate mă enervez, poate mă ia la pușcărie, în cel mai rău caz, totul decurge normal și tot am șanse să scot trei pagini A4. Așa, dacă plătesc amenda direct am doar juma’ de pagină. Soția se amuza copios – după atîția timp și tot o iau prin surprindere cu genul ăsta de argumente pe care numai eu le pot avea.
Completez “nevinovat”, trimit foaia cu amenda și în scurt timp primesc înapoi data înfățișării la tribunal. Era peste vreo patru săptămîni. Programată pentru 10:00 A.M. ceea ce conform google maps (am renunțat definitiv la GPS după ocolirea de 150 km) însemna că trebuia să plec la 7:00, drumul luînd exact trei ore.
Cele patru săptămîni au trecut imediat. În seara de dinainte, ca orice povestitor, am inventat o poveste superbă, pentru care am utilizat aceeași metodă pe care o folosesc la scrierea povestirilor scurte și a romanelor. Am împletit cu mult talent neadevărurile în povestea reală.
Pur și simplu am fost să vizităm acest stat superb al Statelor Unite, New York, am făcut niște trasee montane și un tip care mă vizita din Europa în Canada a făcut o entorsă. Bineînțeles că avea asigurare medicală dar distrat cum sînt uitasem să sun ca să întreb dacă acoperă și accidente în Statele Unite și nu doar Canada. Așa că mă grăbeam să ajung înapoi în Canada la spital ca să tratăm entorsa omului.
Povestea era super. Am repetat-o de cîteva ori pînă am început să o cred și eu într-atît că deja, în gîndul meu, îl priveam indignat pe acel polițist (eu credeam că și el va fi acolo, cum se face în Canada) care oprise ce mai încoace și încolo o ambulanță cu un caz urgent, umanitar, fără să întrebe și el din politețe de ce accelerăm la 136 la oră, că sincer i-aș fi spus de atunci și scuteam o zi de vacanță de-a mea irosită, nu-l încurcam nici pe el, nu poluam nici fără rost aerul planetei (cu un Prius totuși).
În fine, cu gîndurile astea conduceam un pic cam tare pe autostradă, în Quebec, mă apropiam de graniță. Eram pe banda a doua cu 120 la oră și mă presa un idiot din spate. Manevră tipică: îl înjur, accelerez la 130 ca să scap de el și mă mut pe prima bandă… exact la timp să văd cum mă ia o polițistă cu radarul. Totul s-a întîmplat atît de repede! Nici măcar în povești nu puteam să mă lansez pentru că a venit la geam spunînd că nu vorbește engleză. Era una plictisită de viață, uscată și, cum se spune în Dristor… nerefulată sau așa ceva.
Frate, îmi dă amedă iar!
Zic, “Păi exact acum mă duc să justific o altă amendă de viteză în State și întîrzii, vă rog, nu-mi dați o alta!”
Evident, cea mai tare scuză, chiar dacă adevărată, e să spui că mergi cu 130 la oră ca să nu întîrzii la tribunal unde te duci pentru alta de 136. Iau amenda și o pun în dosarul pe care mi-l pregătise soția de acasă și pe care scria “Amendă”.
Acum nu trebuia decît să modific titlul dosarului la plural, simplu, “Amenzi”!
Plec în trombă și continui cu 130 la oră, conform principiului că mai mult ghinion decît atît e imposibil să ai.
La graniță, vameșul mă întreabă unde mă duc.
– Nu știu, mă duc la tribunal pentru o amendă.
– Dar unde?
– Habar nu am, îmi spune google maps pe telefon și eu doar urmăresc indicațiile.
Omul nu voia să mă lase să plec pînă nu-i spuneam exact unde mă duceam!
În timp ce încep să răscolesc dosarul “Amendă” continui să-i explic: “am luat o amendă într-un orășel de n-a auzit nici naiba de el, cred că sînt singurul vizitator pe luna asta, cel mai în the middle of nowhere place you can imagine… uite: scrie aici, Keeseville.”
– Asta e orașul meu! zice el.
Și așa mi-am mai făcut un prieten.
Am ajuns în Keeseville cu exact cinci minute înainte de 10:00, exact cît să urinez pe o biserică în paragină de vis-à-vis – părea complet părăsită, toată activitatea din sătuc părea să se desfășoare la tribunal judecînd după parcarea plină: din doisprezece locuri, zece erau luate.
La strada principală (pe care mă aflam) pe fiecare stîlp era portetul unui soldat din Keeseville căzut la datorie prin Irak sau Afghanistan. Pentru o localitate atît de mică, pozele celor zece-doisprezece soldați mi s-a părut că explicau foarte bine situația economică a zonei. Nu existau joburi și bieții copii se înrolaseră să “apere” America. Și pentru că “centrul” ținea mai mult de doisprezece stîlpi, primarul completase încă vreo zece stîlpi cu eroi din al doilea război mondial.
Chiar atunci a mai oprit o dubiță din care a coborît un polițist, o polițistă cu aspect de secretară quebecoisă (grasă, vopsită blondă, rasă la ceafă și cu un piercing prin ureche) care păzeau doi tineri, un alb și un negru. Ambii aveau cătușe la mîini și purtau tricouri vărgate și pantaloni vărgați, alb-negru. Nu mai văzusem așa ceva din filmele cu Charlie Chaplin. Nici nu știam că mai există, convins fiind că acum uniformele deținuților sînt orange. Negrul avea părul lung, împletit în fuioare a la Bob Marley și față de tip de nota zece. Albul, la fel, avea o fizionomie de tip simpatic și inteligent, exact invers decît polițista sau polițistul care-mi dăduse amenda.
Polițista s-a uitat la mine întrebător și i-am spus că am o înfățișare la tribunal, apoi am întrebat-o dacă tribunalul era clădirea impunătoare care se vedea în zare. Nu, aia era școala. Tribunalul era ghereta pătrată de lemn prefabricat, exact ca locuinețele ambulante ale muncitorilor din construcții, doar că ceva mai mare. Nu-mi venea să cred, mi-a ținut ușa să intru în spatele ocnasilor!
Înăuntru erau două rînduri de scaune, cu cîte vreo cinci locuri fiecare. Mai mult nici nu încăpea. Apoi un mic spațiu și în față era pupitrul judecătoarei. Cam zece persoane deja pe scaune plus cei doi deținuți care au fost așezați pe niște locuri special amenajate, pe peretele din dreapta, încadrați în continuare de polițistă și de polițist. Am avut timp să-mi scriu numele pe un caiet și să ascult un dialog între doi avocați din care am dedus că acolo se aflau oameni cu probleme serioase. O tipă care îl bătuse serios pe unul și pentru care avocatul a cerut timp suplimentar pentru a culege probe “deoarece se pare că ar fi vorba aici de puțină legitimă apărare”. Ce m-a distrat “puțină legitimă apărare”! O vandalizare de vehicul. Am început să mă foiesc jenat pe scaun, gîndindu-mă ce ochi urmau să facă oamenii ăia cu fețele lor tatuate și abrutizate cînd vor auzi că am condus și eu cu 85 de mile la ora în loc de 65. Fiecare era curios să afle cu ce probleme veniseră ceilalți. Eu cel mai curios eram să aflu ce făcuseră cei doi băieți în uniforme de ocnasi dar soarta a vrut să plec de acolo fără să aflu asta. Brusc a venit lîngă mine un tip în costum care m-a invitat într-o cămăruță de dimesiunea unei debarale.
– Ai făcut asta și asta, eșți vinovat sau nu?
– Sînt vinovat dar cu o justificare.
– Așa mă gîndeam și eu… Și care e justificarea?
I-am spus povestea.
– De acord, zice. (“Fair enough”). Îți propun următorul tîrg. Ai 650$ dolari amendă și șase puncte. Plăteșți 200$ și te las doar cu două puncte.
– Nu s-ar putea să plătesc 300$ și să am zero puncte?
– Nu!
– Păi eu așa aș vrea.
– Ascultă, eu sînt pe post de procuror în cazul tău (“prosecutor”). Asta e ce-ți propun și tu nu ai decît să accepți și restul e o simplă formaliate, sau să nu accepți și atunci chiar va trebui să stabilim o nouă dată pentru judecată.
Cînd am auzit de o nouă dată, încă șase ore de condus, și de ce nu, încă o posibilă amendă undeva pe ruta asta, m-am grăbit să accept. Restul s-a derulat foarte ușor. I-am spus judecătoarei că am căzut la pace cu noua încadrare, am plătit cu VISA grefierei care stătea în stînga ei și am plecat cu marele regret că nu aflasem ce făcuseră cei doi tineri în cătușe.
Pentru noua amendă aveam răgaz treizeci de zile ca s-o plătesc sau să o contest. Am stat pe gînduri 28 de zile (înclinat să fiu să o plătesc) fiind vorba doar de 100$ canadieni plus ceva taxe. Problema e că venise cu încă două puncte. M-am dus la X-Coppers unde un fost polițist simpatic de acolo mi-a zis că mai bine ar fi să o plătesc. “C’mon man, it’s just speeding!” Mi-a explicat că dacă îl angajez pe el, trebuie să-l plătesc vreo 400$ și tot ce-mi poate promite e o reducere. Adică exact ce făcusem și singur, fără ajutor. Dar am mai aflat de la el, spre nemulțumirea mea, că “2 puncte în Quebec înseamnă 4 puncte în Ontario”. Adică plecasem de la 6 puncte în State, reușisem să le reduc la 2 și acum luasem iar 4 în Quebec. O aritmetică de bază îmi spunea că tot efortul fusese degeaba: la sfîrșitul zilei aveam tot 6 puncte luate!
Ieri am completat și trimis amenda către tribunalul de pe lîngă Montreal.
“Nevinovat!”
(Continuarea AICI)

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.