Amenda de viteză

(Prima parte, petrecută cu șase luni în urmă AICI)
De cîte ori vorbeam la telefon cu unchiu-meu, nu uita să mă întrebe două lucruri: ce am făcut cu romanul și ce am făcut cu amenda.
Pînă la urmă cu publicarea romanului a mers mai repede decît cu amenda din Quebec, dar, în sfîrșit, am rezolvat-o și cu ea.
Șase luni a durat din momentul luării amenzii (am pledat „nevinovat” exact în ultima zi a termenului, la treizeci de zile) pînă cînd am fost chemat în tribunal, într-o localitate din Quebec, la vreo 40 de km de Montreal. Asta m-a făcut să-mi reamintesc de perioada cît am stat în Franța. A venit factura unei consultații la spital la două luni după vizită, cu trei zile înainte să părăsim definitiv țara. Așa și cu cei din Quebec: nu se grăbeau deloc și din cauza asta nu puteam să-i satisfac curiozitatea lui unchiu-meu. Ieri l-am sunat special să-i spun partea a doua a poveștii cu amenda dar, săracul, între timp aproape uitase. „Ce amendă, mai!?”
Povestea pe care am conceput-o pentru a doua amendă a fost mult mai simplă decît povestea pentru prima amendă.
În primul rînd pentru că era versiunea adevărată a ce se întîmplase.
Așa cum am spus, în ziua respectivă (cînd am luat amenda din Quebec) mă duceam să contest amenda luată în Statele Unite. Mă grăbeam să ajung la graniță, eram pe banda a doua, în întîrziere (a se citi cu douăzeci peste viteza legală) cînd îmi vine să mă uit din reflex în oglinda retrovizoare (ce obicei prost, de persoană căreia îi pasă!). Am observat un boulean care se infipsese în spatele meu și părea că încearcă să vadă cînd îmi expiră plăcuța de înmatriculare, altfel nu-mi explic de ce stătea așa de aproape. Iarăși în mod reflex, am accelerat ca să mă scap de el, am schimbat pe prima bandă, și, înainte să încetinesc (!) am observat o polițistă ochindu-mă cu radarul. Tot ea la scurt timp m-a și oprit.
Exact asta voiam să spun în apărarea mea: E adevărat că am depășit viteza cu 30 km la ora, dar a fost pentru siguranța mea și a traficului!
Am repetat fraza asta și în franceză în caz că acolo nu se vorbea engleză.
Înfățișarea era la 9:30 ceea ce înseamnă că a trebuit să mă trezesc la 7:00. Psihic, să mă trezesc la 7:00 însemnă pentru mine echivalentul a o sută de dolari, cît era amenda. Plus taxe 140$, o nimica toată. Numai că eu mă duceam pentru punctele pe care mi le dăduse nemernica de polițistă, două puncte în Quebec mi-ar fi fost transferate ca patru în Ontario! Și cu cele două luate din State, aș fi avut șase!
Am ajuns într-un orășel de vreo zece mii de locuitori unde casele din centrul orașului, deși nou construite arătau teribil de vechi. Cred că e o artă să construiești case noi care să arate vechi, stil antique dar evident, există o firmă care se pricepe și la așa ceva. Vechi și urîte. Burnița mărunt, erau bălți la tot pasul, străzile, ca peste tot în Quebec, pline de găuri, și deja mă așteptam că tribunalul va fi ca și ăla în State, o baracă de lemn. Dar nu, tribunalul era de fapt o clădire înaltă, cu arhitectură frumoasă, open space și parcare cochetă, cu spații largi, să nu-l bușești cu portiera pe prostul care s-a pus prea aproape de tine, neștiutor de parcare cu spatele. Dar eu obișnuit din Ottawa, unde parcarea la clădirile administrative e mereu pe bani, am parcat din prima pe stradă.
Practic, părea că singura afacere care mergea bine în orășelul ăla nenorocit era să dai amenzi. Primăria cred că făcea o groază de bani din amenzi de viteză, cum vama era aproape de ei și lumea în general, nervoasă că a pierdut timpul la coada de la graniță, accelerează imediat după aceea să recupereze din timp. Asta m-a făcut să-mi reamintesc de un documentar despre sistemul penitenciar la americani, unde închisoarea federală e o afacere privată, cu cît ai mai mulți deținuți, cu atît primești mai mulți bani pe investiția ta (care e închisoarea). Bani pe cap de deținut. Iar în orășelul care făcea subiectul documentarului, proprietarul era chiar primarul iar șeful poliției investise și el ca asociat, ceea ce născuse situația kafkaequa de a găsi nod în papură multor tineri fără ocupație din oraș, și a-i arunca în închisoare cu motive fabricate.
Dar eu nu aveam ce spune: pe mine mă luase radarul cu 130 km/h și limita era 100 km/h. Deși odată cînd mergeam la ski cu George – prietenul meu mecanic care e pasionat de tunat BMW-uri și depășit recorduri de viteză, mi-a zis, „Da’ tu cu ce viteză mergi acum?” „120, George, scrie aici sau nu vezi?” „Băi, eu nu simt ca și cum tu ai 120.. nu, frate, stai să te verific…” și George scosese un cinemometru pe GPS și-mi spune că de fapt am 118 km/h. „Deci ai cu doi mai puțini decît crezi!” „Păi, George, tu simți doi kilometri mai puțin?” „Uite că da, pentru că am experiență la depășit viteză!”
Oricum, mi-am dat seama că nu mergea să mă țigănesc cu fetele alea de la tribunal pentru ăia doi kilometri observați de George.
Prima surpriză plăcută a fost că tot personalul din sala mea de judecată era compus numai din femei. A doua surpriză plăcută era că nici una nu arăta țifnoasă și sictirită (cum fusese polițista). Pînă și judecătoarea era toată un zîmbet, glumeau între ele: grefiera, două procuroare și o secretară, era cea mai destinsă sală de judecată pe care ți-o poți imagina. Nici o legătură cu cea pe care am descris-o în Statele Unite. Era o sală mare, bine ventilată, judecătoarea și procuroarele aveau niște microfoane micuțe prinse așa cum are Rihanna în concert, în așa fel încît să auzim și noi ce vorbesc ele, cu alte cuvinte să-mi practic eu franceza pe gratis. Eram acolo ca la lecția de franceză, exact așa.
În cele din urmă ne-a anunțat că o procuroare ne va lua pe fiecare în parte și ne va face o propunere de soluționare a disputei. În cazul în care nu cădem de acord va trebui să stabilim o altă zi pentru adevăratul proces.
Am ieșit cu toții din sală și am așteptat să ne vină rîndul. În timpul ăsta nu s-a întîmplat nimic notabil cu excepția a două lucruri.
O fată drăguță a venit disperată că întîrziase, l-a abordat aproape plîngînd pe agentul de securitate, un jamaican negru ca abanosul cu părul stil afro, lung pînă exact la fund. Ăla, pînă atunci plictisit, a prins viață ca și cum asta fusese menirea lui acolo. Să liniștească tinere disperate și să le învețe franceză (tipa nu știa prea bine franceză și se încăpățîna să nu folosească engleza) din cînd în cînd o auzeam cum îl întreba: „aici pronunț corect? am folosit cuvîntul potrivit?” Ce mascaradă ieftină! Parcă nu știam (trăit în România) că o să-l folosească pe fraier să-i bage dosarul în fața noastră? Ceea ce s-a și întîmplat, dar nimeni nu s-a supărat, cum nimeni nu se grăbea. (Eu trebuia să mă întîlnesc cu fi-mea în Montreal peste 5 ore! Eram ok să mi-o ia în față încă cîțiva).
Al doilea lucru notabil a fost un dialog pe care l-am surprins pe coridor. O femeie în vîrstă, cu o mînă în ghips, care aștepta să intre într-o altă sală, se adresează unui domn de vreo 55 de ani, foarte bine îmbrăcat (posibil judecător) care mergea alături de o doamnă, și ea destul de în vîrstă, dar elegantă și prezentabilă.
– Nu vă supărați, dumneavoastră și doamna sînteți împreună?
– Nu, răspunse domnul, surprins (ce greșeală să răspunzi întrebării unui necunoscut cu aspect de nebun)
– Ah, dar doamna seamănă așa de bine cu soția dumneavoastră, nu?
Domnul nu a mai spus nimic, era deja bulversat, doar au grăbit amîndoi pasul.
– Fă tot posibilul să te bucuri deplin de compania ei, i-a mai strigat din spate, femeia, evident nebună de legat.
În sfîrșit am fost chemat și eu în sală. Procuroarea era la birou cu dosarul meu în față. Totul a durat mai puțin de trei minute.
– Întîi o să vă spun propunerea mea după care vom vedea mai departe.
– Păi nu vreți să vă povestesc ce s-a întîmplat în ziua respectivă, de ce am luat amenda?
– Întîi ascultați propunerea mea și dacă e nevoie atunci îmi puteți spune ce s-a întîmplat.
Mi-a spus direct că îmi șterge punctele și îmi reduce amenda la jumătate.
– Mulțumit?
– Da, foarte mulțumit. Dar pot totuși să vă spun și povestea?
Și i-am spus-o! ☺

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.