Un nasture albastru pe o pânză neagră

La școală, toată clasa era cucerită de compunerile tale. Colegii tăi le ascultau cu gura căscată, vrăjitiți de felul în care știai să potrivești cuvintele. Toți cei din jurul tău credeau că o să fii o scriitoare desăvârșită, însă tu nu te gândeai atât de departe. Imaginația ta era doar un fel special al tău de a îți face loc în lume, de a te obișnui cu ea. Nu aveai nici cea mai vagă idee ce o să faci cu ea mai departe și nici nu te interesa. Erai doar fericită că o aveai, ca un copil care se bucură de jucăria lui din tot sufletul și nu se gândește ce o să se aleagă de ea peste zece ani.
Cel mai probabil moștenisei imaginația asta luxuriantă și dragostea pentru cuvinte de la tatăl tău, un avocat mărunțel, cu o voce subțire și repezită, care se agita ca un titirez viu în sala de judecată și care, în timpul liber, studia cu o patimă asiduă și neobosită, mișcarea tăcută a astrelor și adâncimea de necuprins a cerului. Pasiunea sa neobișnuită îl făcuse să își instaleze pe acoperișul blocului cu 10 etaje în care locuiați, un soi de observator astronomic improvizat, format dintr-un taburet scund de lemn și un telescop lung, cu lentile groase, cu care scruta neîncetat tavanul strălucitor al cerului. Toți cei din jurul lui, colegii, rudele, inclusiv maică-ta și frate-tu, îl considerau puțin sărit de pe fix și iresponsabil. Existau lucruri mai bune de făcut decât să pierzi nopțile, cocoțat pe acoperișul blocului, ca să te zgâiești la stele.
Singura care părea să îl înțeleagă erai tu, motiv pentru care, în zilele senine și înăbușitoare de vară, te urca cu el pe acoperișul blocului și te lăsa să tragi cu ochiul prin vizorul de sticlă al telescopului la stelele care pâlpâiau pe cer ca niște beculețe din instalația electrică pe care o înfășurați iarna în bradul de Crăciun. Când lipeai ochiul de vizorul telescopului, stelele veneau mai aproape și îți venea să întinzi mâna înspre ele ca să le atingi. Lumina lor ți se părea însă misterioasă și rece. Nu era genul de lumină care ar fi putut să te încălzească, ca lumina unui foc de tabără, ci era o lumină distantă, ca de spital, care ți-ar fi înghețat mâna dacă ai fi atins-o. Într-o seară, l-ai întrebat pe tatăl tău:
– Tati, stelele sunt ca niște bulgări de foc?
– Da, tati, sunt niște bulgări imenși de foc. Sunt de mii de ori mai mari decât Pământul nostru.
– Nu e adevărat, te îmbufnai tu. Sunt atât de mici și Pâmântul e imens. Nu poți să îl cuprinzi între degete, așa cum faci cu stelele.
– Păi stelele sunt mici fiindcă sunt foarte departe de noi. De aceea par atât de minuscule.
– Cât de departe sunt, tati? Cam de aici de la noi până la mamaia Aurora?
– Mult mai departe. E greu de explicat.
– Cam de aici până la mare și înapoi? Nu înțeleg, tati.
– E de o mie de miliarde de ori mai departe decât de la noi la mamaia, draga mea. E enorm de departe.
– Mamăăăă, rămâneai tu cu gura căscată. Enorm de departe? Nici nu vreau să mă gîndesc cât ar trebui să dorm până să ajung acolo și cât ar trebui să mă uit pe geam. Cred că nu mi-ar ajunge o vacanță de vară să merg până la ele și să mă și întorc pentru prima zi de școală.
– Dacă tu ai pleca spre stele, îți zicea tatăl tău, cu o voce visătoare, și noi am rămâne aici, până te-ai întoarce tu, noi am fi foarte bătrâni sau poate nici nu am mai exista, atât de departe sunt. Și tu nu ai îmbătrâni deloc. Sau poate, când ai ajunge acolo, nu ai mai găsi nicio stea. Ea ar fi stinsă demult.
– Adică să fac un drum atât de lung degeaba, tati? Nu cred că aș pleca, mai bine aș rămâne cu copii în fața blocului. Și cum adică, ce vrei să spui că eu nu aș fi bătrână și voi ați fi bătrâni? E ca la mamaia Aurora? Când mă vede, îmi zice că am rămas tot o slăbănoagă și un copil și că ea s-a făcut tot mai bătrână și bolnavă. Cam așa ar fi, tati?
– Ar fi ca și cum nu ai vedea pe cineva foarte mult timp, tati. Ca și cum nu l-ai vedea ani întregi, el ar îmbătrâni, i s-ar albi părul, i-ar cădea dinții, s-ar cocoșa, i-ar slăbi vederea și tu ai rămâne tot un copil.
– Pare incredibil, tati. Cum ar fi posibil așa ceva? Toata lumea îmbătrânește, tati. Chiar și copiii, așa mi-ai spus mai demult.
– Nu și în spațiu. Acolo e altceva. Acolo timpul se scurge altfel decât pe Pâmânt. Trece mai încet. Mai știi pendula aia mare care ți-a plăcut la muzeul de istorie? Ai văzut cât de repede se mișca? În spațiu s-ar mișca foarte încet, o dată pe zi, și ală ar fi un minut în spațiu. Cam așa ar veni…
Erai fascinată de ce îți povestea, deși nu prea înțelegeai mare lucru. Nu conteneai cu întrebările, în timp ce tatăl tău privea cerul și fuma liniștit dintr-o țigară urât mirositoare. Nu îi vedeai chipul, doar ochiul incandescent al țigării care se aprindea și se stingea periodic.
– Lumina stelelor călătorește spre noi și așa ajungem să vedem stelele. E ca și cum ai transmite semnale cu o lanternă pe care o aprinzi în întuneric. Însă ea călătorește atât de mult, încât e posibil ca steaua să se stingă până când lumina ei să ajungă la noi. Atât de îndepărate sunt de noi.
– Da nu înțeleg nimic din toate astea, tati, răspundeai tu îmbufnată. Sunt prea mică pentru lucrurile din Universul ăsta mare. Mi-e somn acum, am gândit prea mult. Hai să mergem la somn, îi spuneai tu, obosită și buimacă. El te lua în brațe și te căra până în pat, deși nu mai erai un copil și aproape că îl ajunsesei în înalțime. Înainte să adormi, îl rugai să tragă perdelele, ca să adormi în timp ce privești stelele. El se așeza la picioarele tale și le priveați împreună. Mereu adormeai cu gândul că unele dintre stelele acelea nu mai sunt acolo. Și gândul ăsta nu îți dădea pace până când te fura somnul. În vise, lucrurile erau mult mai simple.
În noaptea în care tatăl tău a căzut brusc într-un somn adânc, ai visat că plecai într-o călătorie lungă prin Univers, îmbarcată într-o navă spațială de forma unei pâlnii cu podeaua transparentă. Erai singurul călător și stăteai așezată pe un scaun moale și călduros, care se rotea ca o tiribombă și erai prinsă de el cu o centură de siguranță care te strângea puțin de gât. În cabină era cald și plăcut, se auzea un bâzâit ca de radiator care mai pârâie din când în când și tu erai puțin speriată. Nu te speria călătoria în sine, aproape că erai entuziasmată la gândul de a te plimba în sfârșit spre stele, însă îți era teamă că la întoarcere nu o să îți mai găsești familia, sau dacă o să îi găsești, o să fie bătrâni și cu pielea lăsată.
La un moment dat, ai auzit un zgomot puternic și nava a început să se ridice încet de pe acoperișul blocului vostru. Aveai sentimentul nefiresc, însă plăcut, că plutești într-un spațiu gol ca un balon cu heliu care se pierde în văzduh. Blocul tău s-a făcut mic, leagănele și spațiile de joacă s-au făcut minuscule, drumul pe care mergeai la școală a devenit o linie foarte subțire, școala era cât o cutie de chibrituri, după aceea orașul a devenit mic, ca un joc de Lego pe o tablă verde, și pe măsură ce urcai, lumea a început să se micșoreze și să arate ca o planșă de arhitect. Orașelul tău a dispărut și a fost înghițit de o pânză mare, în carouri verzi și maro și râurile păreau niște vinișoare strălucitoare și argintii care străbăteau acea pânză imensă. Ai văzut munții, care de sus, păreau niște castele de nisip construite de mâna nesigură și jucăușă a unui copil si câmpiile care semănau cu niște pături moi, din lână, croite de un țesător cu o imaginație la fel de bogată ca a ta. Mai apoi, a apărut marea, pe care o iubeai atât de mult. O întindere albastră, calmă, cu valurile ca niște solzi metalici, un minunat animal preistoric, adormit și leneș, care îmbrățișa întinderile minuscule de uscat, așa cum îmbrățișai tu plapuma călduroasă.
Priveliștea îți tăia respirația și nu îți mai era teamă deloc. Nici măcar nu te mai simțeai atât de mică, ca atunci când priveai Univesul cocoțată pe acoperișul blocului tău. Te simțeai liniștită, ca un pui de cangur care se cuibărește în marsupiul călduros al mamei sale. Erai închisă în capsula mică, care părea că stă pe loc și trăiai sentimentul că Pământul fuge de tine, că se îndepărtează încet și silențios, făcânsu-se din ce în ce mai mic și mai rotund. Tu stăteai cuminte în scaunul tău de comandă, îmbrăcată în pijamaua cu inimioare rosii, cu mânuțele împreunate cuminți în poală, cu picioarele balansându-se în aer ca într-un dans invizibil și te întrebai de ce nu îți era dor de părinții tăi care locuiau pe planeta albastră care ajunsese de mărimea unui ceas de perete.
Ai fi vrut să plângi, însă te simțeai prea liniștită și nu puteai să verși lacrimi la comandă. Ai încercat să îți găsești niște motive ca să fii tristă. Te-ai gândit că mama ta era îngrijorată și te căuta în curte de joacă din fața blocului. Când era foarte supărată, mama ta rămânea țeapănă, cu mâinile înfipte în șold și cu privirea înțepenită într-un punct fix. Parcă o și vedeai, încremenită printre leagănele și toboganele cuminți, încercând să te caute cu privirea în același punct inexistent. Sau la fratele tău mai mare care era bătăușul cartierului. Era înalt, solid, cu o palmă grea, de care se temeau toți puștii din blocurile vecine. Îl vedeai și pe el, cu fruntea încrețită și cu vinele umflate de furie, dând iama în pâlcurile de bătăuși adunați pe la colțurile blocurilor, căutându-te și întrebând de tine.
Nu ți-ar fi plăcut să vină cu tine în călătoria din vis, era mereu nervos și sigur nu ar fi avut răbdare să stea atât de liniștit, în mică pâlnie zburătoare. Era un copil cu suflet bun, dar avea mințile puțin sucite, așa zicea bunica voastră mereu despre el. Tatăl tău era poate singurul care s-ar fi gândit să te caute acolo sus, printre stelele lui. Chircit pe taburetul micuț, cu pleoapele lipite de ochiul telescopului, ascuns în întuneric, te-ar fi căutat fără încetare, tăcut și răbdător, în infinitul rece și îndepărtat al cerului. Nopți întregi, fără să se miște de pe scăunel, fără să bea apă sau să clipească. De abia atunci ți-a venit puțin să plângi. Și poate chiar ai fi plâns dacă nu ai fi fost trezită brusc și adusă înapoi pe pământ de vocea groasă a fratelui tău care urla cât îl țineau plămânii la taică-tu:
– Tată, tată, tată, ce ai tată? Hai, scolă-te, ce naiba ai?
Când ai revenit la realitate, mama ta plângea și pe fratele tău răcnea cât îl țineau plămânii. Îți era prea frică să te ridici din pat, simțeai că în camera părinților tăi se întâmpla ceva rău. Te-ai ghemuit și mai adânc în așternuturi, dorindu-ți să te întorci pe nava ta zburătoare. În cameră era întuneric și luna strălucea încă puternic pe cerul nopții. Erai cu urechile ciulite și înregistrai cu atenție zgomotele ireale care veneau din camera învecinată la o oră la care domnea de obicei liniștea.
– Vă rog o salvare, vă rog, ai auzit vocea mamei tale, printre zughițuri de plâns. Nu știu doamnă, a venit de la baie și a căzut din picioare. Și tremură. Și murmură ceva. Nu a fost bolnav niciodată. Vă rog să vă grabiți. Vă rog! Adresa? La blocul turn, doamnă. Vă rog să ne trimiteți pe cineva repede că îmi e frică să nu moară, doamnă!
– Ia dă-mi mie telefonul, ai auzit vocea furioasă a fratelui tău. Mișcați-vă în paștele mamii voastre mai repede, că vă omor pe toți! Dacă pățește ceva, vă omor pe toți!
După aceea, s-au așternut peste tine câteva clipe de liniște încordată. Ai auzit câteva uși trântite, suspinul cu sughițuri, aproape automat, al mamei tale și lătrăturile dobermanului de deasupra, care fusese trezit de forfota din apartamentul vostru. Ai mai auzit și câteva lovituri metalice în calorifer, un țipăt de pasăre de noapte care a crestat pânza groasă a cerului și în cele din urmă, sirena zgomotoasă a salvării și luminile ei albastre, intermitente, care se zbenguiau pe tavanul camerei tale. Totul se întâmpla ca într-un film polițist în care totul se leagă, nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Ai așteptat câteva momente până să auzi soneria de la ușă. După aceea, niște voci străine și vocea amenințătoare a fratelui tău.
– Ce v-a luat atâta să ajungeți? Vreți să moară?
– Am mai avut un infarct, ai auzit o voce adormită de femeie. Nu o să moară nimeni. Potolește-te cu prostiile. Unde e?
Alte zgomote străine, zgomote metalice, după aceea liniște scurtă, uși trântite din nou, unu, doi trei, hai cu el pe targă, tu trebuie să mă ajuți, ușile de la șifonier deschise și închise în grabă, vocea mamei tale care îi spunea fratelui tău să rămână acasă pentru tine, el îmbufnat, că ești deja mare, cheile în ușă, ușa de la intrare încuiată, zgomote înfundate pe scări, lătrături, toate astea în timp ce luminile albastre continuau spectacolul nocturn pe tavan. Le priveai fascinată și ai fi vrut să le atingi. Ți-ai fi dorit ca și nava spațială din visul tău să aibă niște sirene cu care să arunci lumina albastră pe ecranul negru al cerului, exact ca la cinematograf. Brusc, luminile au dispărut și s-a așternut din nou liniștea. Erai încremenită în calmul redobândit al camerei tale. Ai privit spre luna care începea să pălească și spre cerul care părea că se infuzează cu o nuanță ușor lăptoasă, ca soluția cu care mama ta apreta cămășile albe ale tatălui tău. Ai fi vrut să te întorci înapoi în visul tău. Ai fi fost acum departe, atât de departe încât pământul ar fi părut un nasture albastru cusut pe pânza neagră a cerului.
După o vreme, ai auzit din nou cheile în ușă. Ai închis ochii, în cazul în care ar fi intrat la tine în cameră. Ai simțit miros de țigară arsă. Era fratele tău. El se trezea mereu noaptea și fuma în bucătărie. Te-ai strecurat ușor din așternuturi și te-ai dus în bucătărie. Era așezat la masa cu mușama înflorată și își ținea capul în mâini. Era îmbrăcat în pijama și un flanel negru tras peste ea și adidași în picioare. Arăta ca un somnambul care ieșise în toiul nopții din casă.
– Ce cauți trează la ora asta, te-a întrebat el, pe un ton aspru.
– Unde sunt mama și tata? Unde sunt?
– Hai, du-te la somn. S-au dus până la spital. Tata e puțin bolnav.
– Cum e bolnav? Aseară era bine, ai întrebat tu mirată.
– Nu mă mai bate la cap. Hai, du-te la somn, te-a apostrofat el, în timp ce s-a ridicat și a scos o doză rece de Cola din frigider.
– Îmi dai și mie, te rog?
– Nu ai voie Cola. Nu mă supăra, că nu am chef. Hai, du-te la somn.
– Unde e mama, unde e?
– A rămas cu tata, ți-am zis, nu mă mai sâcâi. Hai la somn. Haida, repede.
– Dar…
– Dar nimic, băi fato, nu auzi să treci în pat. Lasă-mă dracului în pace cu mofturile tale.
Te-ai îmbufnat și te-ai abținut să nu te apuce plânsul. În drum spre camera ta, i-ai strigat cu toată puterea:
– Boule. Ești un bou!
Nu a zis nimic. Doar câinele de deasupra a început să latre la vocile voastre. Te-ai băgat în pat și ai început să te smirocăi încetișor. Nu avea niciun farmec să plângi de una singură, dar nu aveai încotro. Trebuia să îl pedepsești cumva pe fratele tău, care era uneori foarte răutăcios cu tine. Se lăsase dimineața. Luna aproape că se evaporase de pe cer. La școală vă învățaseră că Luna este satelitul natural al Pământului, orice ar fi însemnat lucrul acesta. Tu o vedeai mai degrabă ca pe o soră mai mică a Pământului, care se rotea în jurul lui, ca și cum ar fi vrut să îl ferească de rele. Și o soră insomniacă, care era trează când dormea Pământul și se culca atunci când acesta se trezea. Când îi spusesei asta la tatăl tău, te privise cu dragoste și te luase în brațe, deși nu făcea asta prea des. Era mai îndepărat uneori, dar era răbdător și te lua cu el pe bloc să vă uitați la stele. Asta era de ajuns la vârsta aceea. Copiii au această calitate minunată de a fi foarte fericiți cu puțin.
Ai auzit pași spre camera ta. Ai șters repede lacrimile și te-ai întors cu spatele la ușă. Aceasta s-a deschis. Ai simțit miros de țigări și aer rece.
– Pleacă, ai strigat tu. Ești un mare bou!
– Vrei o gură de Cola? Hai, ia o gură!
Te-ai întors repede, cu un zâmbet pe toată fața. Ai smuls doza și ai băut din ea cu nesaț. Era minunat de bună.
– Hoo, hoo, stai, am zis doar o gură, ce faci?
– E atât de bună, ai zis tu, uitându-te cu poftă la cutia de suc.
– Gata, dă-o încoa și treci la somn.
– Îmi pare rău că te-am făcut bou. Mă ierți, l-ai întrebat tu, cu niște ochi mari.
Te-a mângâiat pe păr. Chiar îți părea rău că îl jignisei. Nu era frumos să faci asta. Dar el nu se supăra.
– Mâine o să mergi la mamaie Aurora, o să stai acolo o vreme, până începe școala.
– Nu vreau la mamaie Aurora, miroase urât a bălegar acolo și nu are nici veceu. Vreau să stau aici cu voi. Nu vreau acolo!
– Iar începi cu mofturile tale. Mergi la mamaie și gata. Aici nu are cine să stea cu tine.
– De ce nu stă mama? Unde e mama?
– E la spital, ți-am zis că tata nu e bine. Ce nu înțelegi? Și e așa frumos la grădină acum, ce să faci la bloc. Hai, culcă-te, nu mă mai bate atâta la cap. Am zis și gata!
– Iar ești bou! Pleacă de aici. Nu vreau la țară, urăsc țara și găinile alea idioate ale lui mamaie și toate văicărelile ei și pupăturile băloase la toate babele alea fără dinți în gură. Le urăsc din suflet, ai urlat tu.
– Treci la somn, că mă enervezi, a zis fratele tău și a plecat din cameră. Ai întors din nou fundul la ușă, te-ai ghemuit în așternut și ai început iar să te smiorcăi. Ai adormit cu un gust sărat în gură și cu gândul că cea mai mare dorință în viață ta o să fie aceea să ai o navă de zburat în spațiu, în care să te urci de fiecare dată când ești supărată și nefericită pe pământ.
Mamaie Aurora era o femeie scundă, vioaie, puțin aplecată de spate, care purta mereu un batic negru pe cap și vorbea întruna cu toate animalele, copacii și toate obiectele neînsuflețite din curtea ei. Locuia singură, într-o casă scundă, cu două camere mici și o verandă răcoroasă, ascunsă sub coroana bogată a unui tei bătrân, ultima casă din capul satului, după ea începând dealurile verzi și văile întinse. Mamaie Aurora era mama tatălui tău și nu o vedeai decât în vacanțele de vară, atunci când ai tăi te aduceau cu forța să stai la ea, deși tu nu aveai nicio tragere de inimă. Erai fată de apartament și viața la țară ți se părea insuportabilă. Mamaie nu avea veceu în casă, nu avea televizor și nici bibliotecă. Dacă te trezeai noaptea, trebuia să faci pipi într-un vas de email, pe care îl țineai ascuns sub pat. Nu avea nici leagăne în fața casei și erau puține distracții acolo. Seară ieșeai la poartă să te saluți cu oamenii care se întorceau de la muncă sau improvizai pentru mamaie piese de teatru. Ziua mergeai la câmp, te ascundeai la umbra copacilor răzleți și visai cu ochii deschiși. Noaptea stăteai întinsă în patul de pe verandă, plin de ploșnițe și pureci și să priveai cerul senin, pe care parcă erau mai multe stele decât la oraș. În afară de asta, viața la mamaie Antoaneta era monotonă și plină de neajunsuri.
Când autobuzul ticsit de lume cu papornițe, care miroseau a brânză râncedă și ceapă proaspăt smulsă din pământ te-a lăsat în fața porții, mamaie te aștepta în poartă, așezată cuminte pe băncuța de lemn din fața casei. Când te-a văzut trăgând după tine un geamantan greu, burdușit, legat cu o sfoară ca să nu se desfacă, jumatate din el fiind plin cu cărți, mamaie s-a ridicat, a începu să plângă și te-a strâns tare în brațe.
– Off, off, off, puiul mamii. Ce face puiul mamii, ce dor mi-a fost de ea, ce mare a crescut fetița mea. Ce necaz, ce necaz și cu taică-tu ăsta. La fel ca și taică-su, uită-te și tu cum le potrivește Dumnezeu, cum aranjează el toate lucrurile după voia lui.
– Mamaie, mă strângi prea tare, te-ai plâns tu. Mă sufoci.
– Tot mâțâită ai rămas mă mamă mă. Te-au cocoloșit rău ăștia ai tăi, prea mult. Lasă că are baba grijă de tine să te faci copilă cuminte și ascultătoare. O să vezi cum o să pleci de aici, harnică și muncitoare, să vezi ce treabă o să mai facă mânuțele astea de domnișorică. Te așteaptă găinile și porcii să le dai de mâncare, buruienile trebuie smulse, florile udate dimineața și seara, baba nu mai poate, singură aici, fără niciun ajutor și acum și nenorocirea asta păcătoasă, cum așa, un om în toată firea să cadă din picioare și după aia să nu își mai revină, om sănătos și cuminte, că taică-tu a fost mereu un om bun și nu a supărat pe nimeni și a fost la casa lui și cu capul pe umeri, bine că Dumnezeu are căile lui și cine suntem noi să înțelegem treburile astea, noi trebuie să facem doar așa cum ne este scris, fiecare cu calea și cu soarta lui în viețișoara asta.
– Mamaie, știi ceva? Ai privit-o cu puțină teamă, dar nu te-ai putut abține.
– Ce să știu, puiul lui mamaie?
– Tati zice că nu e niciun Dumnezeu acolo în ceruri. Așa mi-a zis, că noi suntem singuri în tot Universul ăsta. Și că am apărut după ce a avut loc o explozie mare, o bubuitură imensă din care s-au născut planetele și soarele și stelele și meteoriții și cometele și cerul și tot ce vedem noi pe cer noaptea. Așa zice tati, mamaie.
– Ce sunt cu măscările astea, puiul lui mamaie? Taică-tu ți-a băgat toate prostiile astea în căpșorul ăsta mic, în loc să te învețe și el Tatăl nostru și cum să te închini și să fii un copil cu frica lui Dumnezeu. Cum să nu fie Dumnezeu, ce sunt cu cuvintele astea spurcate? Cum să apară lumea dintr-o bubuitură, lumea a făcut-o Creatorul în șase zile și în a șaptea s-a odihnit, așa scrie la Sfânta Scriptură? Și te mai întrebi de unde toată nenorocirea asta pe capul lui, auzi, să îi spui unui copil că nu există nimic în Ceruri și să îi umpli capul cu prostii despre bubuituri. Am știut eu că damblauau aia cu statul pe bloc și uitatul la stele o să îi sucească mințile, ce om serios ar face asta? E totuși un om bun, puiule. Nimeni nu e perfect pe lumea asta. Lasă că te învață mamaia Tatăl nostru și te duce la biserică în fiecare zi să te împrietenești cu Doamne doamne.
– Dar de unde știi mamaie mata că există Dumnezeu? L-a văzut cineva?
– Hai, treci în casă puiule, să te speli și să mănânci. Ai făcut drum lung, acum ești obosită, hai că ți-am făcut pilaf cu legume și am tăiat o găină, să vezi ce pulpițe gustoase am prăjit la ceaun, ți se topesc în gură, atât de bune sunt. Hai, puiule, hai înauntru să o ajuți pe baba să scoată apă din fântână. Haida, că are baba grijă de puiul ei, o să trecem noi și peste asta, așa să ne ajute bunul Dumnezeu.
Timpul se mișca altfel pentru tine, în satucul acela uitat de lume, înconjurată numai de bătrâni și de animale gălăgioase. Toate zilele semănau între ele și ți se părea că fiecare zi durează o veșnicie, veșnicie însemnând pentru tine ceva foarte lung, plictisior și lipsit de amuzament. Te gândeai uneori că la mamaie la țară era exact ca în Univers, timpul trecea mult mai încet. Fiecare zi începea cu dimineața și cu țipătul ascuțit al cocoșului. Cocoșul lui mamaie, viu colorat, care umbla toată ziua țanțoș prin curte și se mai urca din când în când pe găinile care ciuguleau viermișori în jurul lui, era cel mai enervant animal din toată lumea. Avea un țipăt strident, ascuțit, prelung, ca un șuierat de locomotiva, un zgomot ascuțit care te-ar fi putut trezi din cel mai adânc somn. Îl urai. La bloc nu aveați cocoși. Când nu te vedea bunică-ta, mai aruncai cu câte o piatră după el, mai mai poate ai fi avut noroc să îl nimerești în ciocul ăla gălăgios, însă nu reușeai niciodată să îl atingi.
După cântecul cocoșului, știai că mamaie trebuie să se trezească. O auzeai de pe veranda unde dormea vara cum se ridica din patul care scârțâia din toate încheieturile și începea cu sporovăitul ei matinal:
– Nici azi nu o să plouă. Nici urmă de nor pe cer. Să vezi tu că o să fie secetă anul ăsta. Porumbii mei. Șalele mele. Bună dimineața, Doamne Dumnezeule și Fecioara Maria. Da ce urât am visat aseară? De ce te-am visat, Constantine? Ce căutai la poartă aici? Să fie vreun semn. Lasă că astăzi mergem la poștă și dăm telefon. Dă, mă fetițele lui baba, stai că acuma vin la voi, nu mai mă cotcodăciți atâta, vine mama acuma la voi, acuma să mă ridic și eu de aici. Vă dau acuma boabe să creșteți mari să faceți ouă să le trimit la copii, doamne cine știe ce o sa mai fie, cum o să fie, acuma vin.
Tu mai stăteai o vreme în pat și înregistrai cu atenție zgomotele dimineții, în timp ce Dumnezeul care stătea atârnat pe perete și avea Pământul la picioarele lui, te privea puțin încruntat și serios. Semăna puțin cu vecinul vostru de la 7, mai puțin ca nu avea șepcuța verde pe cap și nu credeai că Dumnezeu ar fi băgat vreodată șurubelnița în mingile de fotbal ale băieților de la bloc. Dumnezeu era înțelegător, deși le auzea și le vedea pe toate. Așa te învățase mamaie, când te punea să îți spui rugăciunea de seară:
– Pune-te mămică în genunchi și spune rugăciunea, să te audă Dumnezeu și să te vadă. El le vede și le știe pe toate. Roagă-te să fii sănătoasă, să te iubească toată lumea și să te ferească de rele. Și roagă-te pentru taică-tu, sărăcuțul, șă se facă bine și să nu mai pătimească atâta, să îți revină în simțiri, să ni-l aducă înapoi să vină aici la aer curat și să îi facem o ciorbă de pasăre cu multe zarzavaturi să îl punem pe picioare și să vadă și el că e bine să crezi în Dumnezeu, chiar dacă nu l-a văzut nimeni dar el e acolo mamă, e mereu acolo, zi și noapte și el le așează și le orânduiește pe toate. Să nu uiți să spui amin, mamaie, să spui amin!
Și tu făceai întocmai cum îți spunea bătrâna. Îți era rușine să te așezi în genunchi și nu te puteai gândi decât la praful și la nisipul de pe podele bătrâne care te înțepa la genunchi, la poziția umilitoare în care trebuia să stai și să te rogi la un bătrân sever și îndepărtat, ascuns pe undeva prin ceruri, care te pedepsea dacă nu erai cuminte, te îmbolnăvea dacă nu te încredeai în el și te punea să îngenunchiezi în fiecare seară în fața tabloului cu chipul lui, de ziceai că era un profesor foarte sever nu un artist nemaipomenit care avusese ideea să creeze o lume atât de frumoasă.
Nu puteai să îi spui toate lucrurile astea lui mamaie, fiindcă s-ar fi supărat tare rău pe tine. Și îți era și teamă. Îți încolțise în cap ideea că tăticul tău era bolnav și nu se mai trezea dintr-un somn adânc fiindcă îți spusese ție că nu e nimeni acolo, printre stele. Dumnezeu îl pedepsise pentru cuvintele lui, fiindcă nu crezuse în el. Și ție îți era teamă să nu facă la fel și cu tine. Nu ai fi vrut să nu te mai trezești din somn, cu toate că îți plăcea atât de mult să dormi.
Și fiindcă îți era teamă de Dumnezeu, erai cuminte și făceai tot ce îți spunea bunica ta. Nu ziceai nimic nici când te ducea în fiecare dimineață la biserica mică din sat, așezată pe vârful unui deal, de unde se vedeau toate casele dimprejur, mici și împrăștiate. Drumul până acolo era lung și mereu ajungeai în vârful dealului asudată și plină de zgârieturi de la urzicile și mărăcinii de pe marginea potecii. Pe lânga asta, bunică-ta te punea mereu să cari o sapă grea cu care plivea buruienile de lângă mormintele unde erau îngropate rudele ei. Când intrați în lăcașul răcoros, te cuprindea o stare de leșin. Mirosea mereu a tămâie arsă, a lemn vechi și a pereți afumați. Încă de la intrare, bunică-ta începea cu sfaturile:
– Să te închini mamaie, și când intri și când ieși. Să îți faci mereu cruce când intri în casa Domnului.
Te închinai fără să zici nimic. Te mulțumeai să privești sfinții înnegriți de pe pereți și scrisurile ciudate și întortocheate de sub picturile lor. Era mereu liniște și răcoare acolo. Ca într-un mormânt. Afară era soare și lumină, însă acolo era mereu trist și întuneric. Și toate icoanele acelea păreau din altă lume, o lume moartă și îndepărtată. Ți-ar fi plăcut să vezi o biserică în care tavanul să fie pictat cu stele stralucitoare, ca un cer de noapte, cu nave spațiale, astronauți și planete îndepărtate. Acestea erau gândurile tale și le țineai pentru tine. Erau gânduri pline de vină.
– Hai mamaie, fă-ți cruce la Fecioara Maria și pupă icoana. Hai mamaie și la Sfântul Gheorghe și la sfântul Andrei, pupă și închină-te, mamaie.
Pupai icoanele și nu simțeai decât metalul rece și amar pe buzele tale. Și o gheară micuță care te strângea de piept. Te închinai dar nu înțelegeai nimic. Și îți era dor de tăticul tău. Și de serile petrecute cu el pe acoperișul blocului, uitându-ve la stele. Și de naveta din visul tău. De imaginea Pământului mic și albastru văzut de foarte sus. De mirosul fumului de țigară. De fereastra cu perdelele trase, prin care priveai luna plină și te minunai de strălucirea ei și te întrebai dacă nu se simțea singură acolo sus.
– Uite lumânările astea mamaie, una o aprinzi la Vii și una la Morți. Să spui o rugăciune. Să te rogi pentru tataie la morți și pentru taică-tu la vii.
Te rugai pentru tăticul tău. Aprindeai lumânarea și îți spuneai în gând:
– Tăti, să te trezești mai repede și să vii să mă iei de la mamaia. Eu o iubesc pe mamaia dar nu îmi place că are veceul în curte și mă pune să pup toate icoanele din biserică și să curăț buruienile de pe lângă mormintele unde dorm rudele ei. Nu cred că îmi place prea tare la țară. Mie îmi e dor să stăm pe bloc, să ne uităm la stele, să îmi povestești despre planeta Marte și să fumezi țigări în întuneric, deși mami zice că nu îți fac bine. Mie îmi place să privesc cerul și să învăț lucruri despre el. Să te trezești cât mai repede, te rog eu din suflet și să vii să mă iei de aici.
– Hai, aprinde și la morți, te împungea bunică-ta de la spate. Aprinde o lumânare pentru tataie Constantin și apoi mergem să curățăm buruienile de pe mormânt. Hai, spune cum te-am învățat.
Nu puteai să spui mare lucru fiindcă nu îl cunoscusei pe tataie Constantin. Murise înainte să te naști tu. Îl știai doar din pozele îngălbenite care atârnau în camera bunicii tale. Era un bărbat înalt, cu părul rar și pieptănat cu o cărare adâncă pe mijloc, o mustăcioara neagră și deasă, ochi mari și foarte severi și o postură țeapănă, de ca și cum ar fi avut un soclu invizibil sub picioare. Știai de la tatăl tău că fusese militar și că murise fiindcă făcuse apă la plămâni. Din cauza apei, acum se odihnea sub o movilă de pământ, cu o cruce de lemn la cap și o mulțime de buruieni care trebuiau smulse și plivite în fiecare zi.
– Aici e mama mea îngropată, îți arăta mereu bunica ta. În fiecare zi, aveați același ritual obositor în cimitir. Nu îți plăcea deloc acolo, însă suportai cu stoicism. Te neliniștea gândul că sub voi erau oameni morți, putreziți și cu pielea jerpelită. Te nelinișteau și greierii negrii care ieșeau de sub pământ și muștele care bâzîiau zgomotos și se învârteau în jurul vostru.
– Mama mea e străbunica ta, da a murit de mult, când eram eu de anii tăi. Am mutat-o acum lângă frate-su, și ăsta a murit de tânăr, ea sărăcuța s-a stins de dorul lui tăticu, străbunică-tu, a murit pe front la ruși și i-au rămas oasele pe pământuri străine și ea a bolit de dorul lui și nu a mai vrut să bage nimic în gură și a murit de tânără și pe mine m-a crescut fratele ei cu nevastă-sa Mărioara, că era stearpă săraca și nu au avut copii decât pe mine și când am mai crescut eu a murit și fratele lu mama, că a vrut să meargă la Canal să muncească, că era șantier mare acolo și lumea nu avea de muncă pe aici pe la noi și ne luaseră comuniștii toate pământurile și animalele din curte. Și acolo la Canal a venit deodată un val de pământ peste el și l-a îngropat cu totul de le-a luat două zile întregi să îl dezgroape de acolo și l-au trimis acasă plin de pământ în gură și în urechi și în ochi și plângea biata Mărioara și îi scotea țărâna din el ca să îl primenească și să îl îngroape. Săracul de el. Acum e lângă surioara lui, se odihnesc amândoi acolo, Dumnezeu să îi odihnească.
Și în timp ce vorbea, le mângîia crucile și le smulgea cu blândețe petecele de iarbă care crescuseră printre răsadurile de flori de pe mormânt. Și avea o privire tristă, plină de amărăciune. În gândul tău, toată viața de la țară era doar o pregătire pentru moarte. Trăiai la țară ca să te obișnuiești cu gândul că la un moment dat o să dispari de pe Pământ. Deși nu îți plăcea deloc la țară, nu te lăsa sufletul să o vezi pe mamaie tristă. Din acest motiv, la sfârșitul fiecărei zile, cum nu aveați televizor, vă retrăgeați amândouă în odaia ei și tu improvizai piese de teatru, la lumina chioară a unui bec care atârna în tavan și în cântecele frenetice al greierilor ascunși în întuneric.
În fiecare seară, îi jucai aceeași piesă și ea stătea cuminte pe pat, cu mâinile în poală, și se uita la tine, intervenind din când în când în timpul piesei. Piesa era firește despre o fetiță care se urcă pe o navă spațială și pleacă de pe Pământ ca să îl găsească pe Dumnezeu. Ideea cu Dumnezeu fusese a lui mamaie și tu o acceptasei de dragul ei. Decorul era improvizat dintr-o pânză neagră și groasă, care mirosea a naftalină pe care mamaie cususe în mijloc un nasture din lemn, vopsit în albastru, ca să pară că acela era Pământul pe cerul negru al nopții. Pânza era prinsă pe ușile de la șifonier și în colțul ei din dreapta, într-un moment de inspirație divină, mamaie prinsese și o icoană din hârtie plastifiată în care apărea Isus Hristos ca capul înconjurat de o aureolă gălbuie.
Nava spațială era de fapt un fotoliu vechi, rabatabil, cu tapițeria roasă, în care te așezai ca într-un scaun de comandă. Pe lângă fotoliu, te mai foloseai de un lighean vechi emailat, care era volanul navei și de o lanternă grea din metal, care era pe post de far care să te ajute să te orientezi în întuneric. Împreună cu tine, pe post de copilot, aveai un urs de pluș, cu pielea scămoșată pe care îl numisei simplu Apolo. Piesa începea brusc, abrupt, cu tine luându-ți adio de la mamaie. Te duceai lângă ea, îți puneai mâinile pe mâinile ei și cu o privire teatrală, îi spuneai aceeași replică:
– Mamaie, eu trebuie să plec într-o călătorie lungă în ceruri ca să îl găsesc pe Dumnezeu. Nu o să fiu singură în această călătorie. O să îl am cu mine pe ursulețul Apolo, singurul urs care știe cum să citească drumul către stele. O să călătorim mulți ani lumină și o să vedem Pământul de foarte departe. După ce îl găsim pe Dumnezeu, o să îl rugăm să îl facă bine pe tati și după aia ne întoarcem înapoi pe Pământ. Nu o să îți pot scrie și nici telefona, însă dacă o să te uiți pe cer, o să ne vezi cum ne îndreptăm spre stele. O să îți fac cu mâna de acolo. La revedere, mamaie.
După aceea o îmbrățișai scurt și te urcai în fotoliu. Mamaie se uita minunată la tine și nu spunea nimic. Îi făceai scurt cu mâna și îți pregăteai naveta de lansare. Te așezai pe spate, îl așezai și pe Apolo lângă tine, aprindeai lanterna și o îndreptai înspre tavan, îți așezai ligheanul pe cap, ca și cum ar fi fost o cască de cosmonaut și începeai lansarea. Aceasta era partea ta preferată.
– Apolo, suntem gata de lansare? Îți răspundeai tot tu, cu o voce groasă.
– Naveta este gata de lansare. Începe numărătoarea inversă, domnișoara comandant?
– Începem numărătoarea inversă. 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, 0, Porniți!
– Pornim motoarele. Vruuuuuuuuuuuuuuuuuuuum!
– Cu toată viteaza înainte!
– Dumnezeu să vă ajute, striga bunica ta. Drum bun, mamă, drum bun! Mare comedie mai e și fata asta, își zicea ea încet, ca pentru ea.
Urma o scenă în care vă zgâlțâiați teribil, ca și cum ați fi mers pe un drum accidentat. Văzusei în filme că trebuia să te zdruncine puțin nava până ieșeai din atmosferă. Totul era cât mai realist cu putință. După vreo 5 minute de salt înspre cer, ajungeați în afara atmosferei.
– Gata Apolo, am ieșit din atmosferă. Putem să ne ridicăm și să preluăm comanda. Să nu desfaci centura. O să îți iei zborul. Aici nu mai avem gravitație.
– Ce e aia gravitație, mamaie? te întreba bătrâna.
– Mamaie, mata ești spectator. Ești pe Pământ, departe. Nu poți să ne întrebi ce e aia gravitație. Oricum, e ce te ține pe mata pe pat acum. Daca nu ar fi, ți-a lua zborul.
– Ei nați-o și e asta. Cum, să zbor? Ce, sunt pasăre?
– Mamaie, trebuie să fiu atentă la drum.
– Bine, bine, zicea ea resemnată.
– Apolo, eu am să preiau comanda. Eu am să luminez calea și tu o să fii atent la stele, ca să nu ne rătăcim.
– Da, domnișoara comandant. Acum sunt cu ochii pe stele. Ne îndreptăm spre Pluto, și de acolo mai avem două zile de mers, până la capătul Universului.
– Uite Apolo, cât de mic se vede Pământul, îi spuneai tu, arătându-i nasturele cusut pe pânza albastră. Nu e așa că e minunat, atât de mic și de albastru.
– E atât de departe. În curând nu o să îl mai vedem deloc.
– Hai să îi facem cu mâna lui mamaie. Și luai mâna ursulețului și îi făceați amândoi cu mâna lui mamaie. Sărutmâna mamaie, strigai tu.
Mamaie vă făcea și ea cu mâna, după care o apuca căscatul. Călătoriile în Univers erau prea plictisitoare pentru ea. Nu rezista niciodată până la sfârșitul piesei, o apuca toropeala și se întindea pe pat în timp ce voi vă plimbați printre planetele din sistemul solar și schimbați impresii despre ele. Din acest motiv, piesa voastră nu avea sfârșit. În fiecare seara, vă fura somnul când treceați de Jupiter și stingeați lumina în camera, ca să fie întuneric, așa cum era atunci când te apropiai de Pluton, cea mai întunecată planetă din galaxia voastră. Pănă la întâlnirea cu Dumnezeu, te cufundai într-un somn adânc, ghemuită în fotoliu, cu ursuletul Apolo în brațe. Îți plăcea să adormi acolo, fiindcă aveai aceeași stare de liniște ca în visul din noaptea în care se îmbolnăvise tăticul tău. Continuai să călătorești și în vis, unde imaginile erau mai bogate și călătoria mai reală. Planetele erau mai aproape și stele mai strălucitoare.
Tot din vis te-au trezit într-o noapte și strigătele disperate ale lui nenea Rotaru, polițistul și pompierul satului.
– Tanti Auroră, tanti Auroră, trezește-te tanti Auroră!
Mamaie a sărit ca arsă din pat. Și-a așezat baticul pe cap și a încălțat repede papucii rupți din cauciuc vișiniu.
– Viu acușica, acușica viu. Aoleu, Doamne Dumnezeule, ce o mai fi și asta?
Zgomotele te-au trezit și pe tine, însă nu ai părăsit culcușul din fotoliu. Ai ciulit doar urechile la ce se întâmpla afară.
– Ce e, nea Rotare, ce e? a întrebat bunică-ta.
– Tanti, au sunat de la oraș. Tanti, e o nenorocire!
– Aoleu, Doamne apără!
– Tanti Aurora, s-a prăpădit băiatul dumitale, tanti, acum au sunat la secție, s-a stins în spital tanti!
– Băietul meu, o Doamne, de ce mi l-ai luat, Doamne? De ce, Doamne? S-a dus el înaintea mea, Doamne, ce pedeapsă mai e și asta? Cu ce ți-am greșit, Doamne, să îmi iei copilul, ce am făcut eu rău, Doamne? În timp ce vorbea cu Dumnezeu, plângea amarnic și se jeluia așa cum făceau bocitoarele la înmormântări.
– Dumnezeu să-l odihnească, tanti, se auzea vocea blândă a polițistului.
Curtea era plină de bocetul zgomotos al lui mamaie. Nenea polițistul a început să plângă și el și să ceară iertare la Dumnezeu pentru tăticul tău. Tu erai în continuare chircită în fotoliu și îl strângeai tare pe Apolo în brațe. Nu plângeai încă, fiindcă te abțineai cât puteai de tare, și te ustura nasul de la atâta încordare. Te uitai fix la pânza neagră și la năsturelul albastru care plutea în mijlocul ei. Te-ai gândit că tăticul tău se ridica atunci la ceruri și vedea Pământul la fel cum îl vedeai și tu în clipa aceea. Mic și albastru. Și departe. Ceva nu îți plăcea la tabloul acela. Te-ai ridicat din fotoliu, ai alergat până la pânză și ai smuls icoana din colțul ei. Nu avea ce căuta acolo. Tăticul tău se ridica la stele ca să le cunoască mai bine, nu ca să meargă la Dumnezeu. Nu era niciun Dumnezeu acolo sus. Doar un nasture albastru, pierdut în întuneric. Și multe stele. Și o umbră care începea o călătorie lungă. Și care nu avea să se mai întoarcă niciodată pe Pământ. De abia ai început să plângi amarnic, cum nu o mai făcusei până atunci, cu sughițuri și lacrimi mari. Când ai pronunțat în gândul tău cuvântul niciodată. Era un cuvânt groaznic. Un cuvânt ca o gheară înfiptă în gât. Ca o lovitură de tren. Ca un cutremur puternic de pământ. Ca o mie de lovituri la palmă. Ai plâns multă vreme în întuneric în timp ce nasturele albastru continua să atârne liniștit și tăcut pe pânza întunecată.

Petre-Cristian Boricean