Komorebi (木漏れ日)

Eventually everything

catches up with us,

and it starts to show

(Lawrence Raab “The Rest”)

13 martie

Când am văzut la TV fumul negru ridicându-se din centrala nucleară de la Fukushima, în această cameră umbroasă, am fost atât de îngrozită încât am vomitat înghețata de ciocolată. Dar, lângă mine, Misaki continua să mănânce una de vanilie.

― Ești bine?

Exact așa a zis, deși văzuse explozia centralei electrice.

― Nu sunt sigură… Nu ți-e frică?

― Ei bine, nu știu încă…

A continuat:

― Dacă se întâmplă ceva neobișnuit, fix atunci e momentul să fii la fel ca de obicei.

15 martie

E mereu aceeași reclamă la TV.

Personajele de desene animate spun cu încântare “Bună dimineață! Mulțumesc! Bună ziua! La revedere!”. Ca niște copii sau animalele.

Deși am înțeles că reclama îi învață pe copii cât de importante sunt saluturile, de ce chiar acum? Repetau și repetau și repetau, ca și cum TV-ul meu a fi fost un pick-up stricat. În pat îmi închideam ochii cu tărie, dar vocile abominabile îmi răsunau în craniu ca la pinball. Așa că am luat în brațe corpul cald și mic al lui Misaki. M-a înghiontit, apoi m-a dat la o parte…

18 martie

Eu n-am putut să înțeleg aproape nicio știre despre radiație.

― Așa-numitul Becquerel este…

― Intervalul de radiație se răspândește…

Misaki mi-a zis:

― Cui îi pasă…

I-am răspuns:

― De ce ești atât de indiferentă?

― Pentru că eu, sau noi, n-avem nimic de-a face cu toate astea…

A continuat cu o strâmbătură:

― N-avem nimic… Niciun ban. Nicio rudă care ne-ar putea ajuta. Nicio ieșire. Așadar, dacă radioactivitatea ar anihila totul, am muri aici împreuna. Doar tu și eu, în tăcere.

Misaki m-a sărută pe obraz, pe vârful nasului și pe buze.

― Te iubesc până la moarte, Chie.

Atunci i-am atins părul șaten, lung, cu palma mea dreaptă, în care transpirasem ca un porc.

― Și eu te iubesc.

21 martie

Poate am visat. Dar în momentul în care m-am trezit visul s-a evaporat și nu mi-am putut aminti nimic. Era doar confort.

După cutremur, peisajul din stație era la fel ca și cu zece zile în urmă. Milioane de bețe nervoase în costume negre se aliniau pe peron, ca la domino, așteptând trenul într-o tăcere amenințătoare. Mi se părea că n-a existat niciun cutremur.

Am participat, totuși, la linia de domino. Imediat ce-a ajuns trenul, bețele și-au croit drum spre el. Angajații din stație le-au împins pe toate, inclusiv pe mine, în iad. Aerul era umed. Fețele dureroase. Gemetele mizerabile. Corpul meu strivit de brațe, umeri, picioare și capete cu duhoare scârboasă. Păream transportați spre un abator, sau deja eram carne crudă?

Am auzit pe cineva suspinând. Când trenul a ajuns la următoarea stație, femeia a fost cărată afară de către angajați. Eram sigur că era o studentă care-și căuta de lucru, o trăda deux-piece-ul negru, mult prea întunecat. Bărbatul de lângă mine a scuipat. „Am întârziat din cauza târfei ăleia, nenorocita…”

22 martie

După ce am stat peste program, m-am dus la biblioteca de lângă casă. E deschisă până la 10 seara. Am vrut să citesc niște cărți despre cum să emigrez în străinătate, dar aproape toate cărțile erau împrumutate. Am citit una abandonată într-un raft. M-a luat cu dureri de stomac atunci când am citit „Limita de vârstă pentru viza turistică de lucru este 30 de ani.” și „Ar trebui să emigrezi când ești încă tânăr”. Am simțit că-mi spune cineva că nu pot să fug din această țară.

Dar cel mai enervant lucru sunt banii. Eu aveam (sau noi aveam) venituri și economii foarte mici. Am trăit strâmtorat din cauza conviețuirii cu Misaki. Umăr la umăr. A fost ca în afișul unui stereotip: Cuplurile lesbiene tind să fie mai sărace.

Citind cartea în continuare, mi-a atras atenția o poză cu autorul cărții. Se afla într-un aeroport. I-am studiat zâmbetul, am închis ochii. Îmi imaginam că stăteam pe o bancă din aeroport. Auzeam plânsul cuiva. Mi-am întors capul înspre direcția vocii și-am văzut o fetiță care plângea pe podea. Mama ei încerca să o liniștească dar ea se zbătea în continuare. Cu cât mai zgomotoasă îi devenea vocea, cu atât mai explicită era privirea acuzatoare a oamenilor din jur. Am vrut să le ajut, să le protejez. Dar, după ce m-am ridicat, am observat că n-am nimic de spus. Nimic. Mi-a fost rușine, m-am așezat înapoi pe bancă, cu plânsul în timpane.

26 martie

Am visat că eram pe malul râului. M-am gândit că obrazul meu stâng e mângâiat de briză. Tălpile mele simțeau bătăile inimii nisipurilor și ierburilor. Ochii mei reflectau suprafața râului, plină de lumina soarelui. Dar nu-mi amintesc nimic altceva.

În timp ce scriam, Misaki m-a îmbrățișat pe la spate.

― Ce faci? a zis ea, mângâindu-mi ceafa cu degetul arătător.

― Studiez limbă română.

Nu i-am spus că scriu.

― Să știi că m-am gândit la asta…

― Hah, iar?

― De ce tot studiezi limba asta?

― Pentru că îmi place.

Am sperat că această conversație se va termina acolo, ca de obicei.

― Știi ceva? Cea mai vorbită este limba chineză. Apoi spaniola. A treia, abia, engleza.

― Ce vrei să spui?

― Vreau să spun că studiezi o limbă inutilă.

Conversația s-a terminat acolo. Am dat-o la o parte.

27 martie

Ar trebui să scriu mai întâi despre un lucru oribil.

Când eram într-un tren, în jur de 11 seara, un bărbat foarte beat, care se clătina, s-a ghemuit brusc și a vomitat. După ce a dat afară tot gunoiul din stomac, capul i-a căzut în balta cu vomă. Corpul avea convulsii de parcă se îneca în marea vomei. Era pedepsit de propriile lui mizerii.

Nu puteam să mă mișc din cauza fricii, încercam să-mi amintesc un vis. Eu, așezată pe malul râului, cu cineva alături. O fată cu părul portocaliu ca lumina tandră a soarelui. Mirosul ca un amalgam de briză ușoară, nu-mă-uita și foc. S-a uitat la mine. Fața era prea încețoșată ca să-i văd expresia dar, cumva, m-am gândit că zâmbea. M-a prins de mâna dreaptă, ca și cum mi-ar fi zis „hai să mergem!”. M-am uitat în spate și-am văzut pădurea.

31 martie

Am terminat de citit un roman, scris de Cătălina Oprișor, care este se numește „Nu spune nimic bun despre mine”. Acțiunea se petrece în prima jumătate a anului 1990, protagonista este o femeie româncă, Anca, emigrată în străinătate după căderea comunismului. Hoinărește ca o dezrădăcinată prin Belgia, Elveția și Franța, învață limba franceză. O femeie care iubește alte femei prin călătorii și o limbă nouă.

Am fost invidioasă pentru că și-a găsit pacea și dragostea într-o țară străină.

Am făcut sex cu Misaki. A fost mai scârbos ca de obicei, mi-a lins partea din spate a urechii drepte, apoi și-a frecat mirosul sărat de tot corpul meu. Mă simt acoperită de flegmă.

Când ne-am întins pe pat, după sexul plictisitor cu plăcere zadarnică, m-a surprins că Misaki a început să plângă. Deși n-am putut să zic nimic, măcar am putut să o țin strâns în brațe. N-a ajutat-o să se oprească din plâns. Bătăile inimii mi s-au întețit. N-am vrut ca ea să le audă, dar o îmbrățișam strâns.

A adormit. Ar trebui să dorm și eu.

Trebuie să scriu înainte ca visul să dispară. Trasă de mâinile ei moi, am intrat în culoarea verde. Deși nu ne-am întors, cumva am simțit un fel de nostalgie, am crezut că poate voi locui acolo, în culoarea verde. Dintr-o dată, fața mea a început să alerge fără mine. Urmând râsul ei, restul corpului s-a scufundat în lumea de smarald. A alergat printre copaci ca o zână. A alergat foarte repede, dar n-a putut să prindă din urmă fața. Când s-a ascuns în spatele unui copac, corpul a alergat la ea. Fața l-a îmbrățișat și s-a așezat pe spate. S-au întins pe o mie de frunze. Razele de soare străluceau printre ele.

― 木漏れ日, zic eu.

― Ce?

Repet.

― Ce înseamnă?

― Lumina și căldura pe care le simți în tot corpul.

Îmi zâmbește ca și cum ar înțelege.

― Unde ești?

Sunt sigură că această voce este a lui Misaki.

― Nu mă lăsa singură!

Și smiorcăiala începe să aibă ecou în pădure. Tot mai tare și mai tare. Sunt apucată de față. Cu degetele ei cu pistrui.

― Trebuie să mergem!

Alergăm în direcția opusă, eu și fața mea, departe de Misaki, de această lume. Ieșind din pădure, vedem o altă lume. Găsesc o bicicletă îngropată în buruieni. Zburăm împreună cu vântul apusului. Devin briza. Privind înapoi, văd părul portocaliu dansând ca artificiile. O să locuiesc în această lume.

Abia acum văd fumul negru.

Tettyo Saito

Tettyo Saito s-a născut în 1992, în prefectura Tiba, Japonia. A studiat literatura japoneză la Universitatea Meiji din Tokyo. După terminarea universități, a început să studieze limba română, datorită filmului românesc „Polițist, Adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu. După 5 ani, visul său s-a împlinit, a reușit să devină scriitor în România. În Japonia, este critic de film și literatură.