Ieri afternoon, în trecerea mea cvasiobligatorie prin măcar unul din cele două hypermarketuri care mi se-arată în drumul întoarcerii acasă și mă momește/momesc precum o Circe (două, după caz) odinioară cu bucate și-alte alea pe placul marinarilor, am răspuns pozitiv chemării unuia și m-am pierdut îndată printre rafturile pline ochi cu tentații (preponderent) gastronomice.
N-aveam multe de luat și cum îi cunosc bine aleile dispuse pe rânduri și coloane, aidoma unei matrice algebrice, am isprăvit rapid de pus în cărucior toate cele necesare și cum mă îndreptam către casele de marcat, constat că nu o cunosc pe casierița de pe axa privirii mele.
”Hmm, au personal nou” am constatat și ca să nu mă trezesc cu eventuale erori din cauză de noviciat, decid să schimb traiectoria înspre prima casă de pe culoarul mai din dreapta, așteptându-mă să găsesc acolo vreo emploaiată anticizată, destoinică în scanarea produselor și încasatul firfireilor. Dar, surpriză, și la casa vizată, și la cea de vizavi de aceasta, tot domnițe noi! Însă, la cea mai apropiată de sensul din care venisem, era o angajată blonduță, înăltuță bine și cu niște protuberanțe generoase, care-i deformau plăcut vederii tricoul roșu de emploaiată. Să tot fi avut vreo treizeci de ani… Firește că m-am așezat la rândul pe care-l deservea, chiar dacă aveam mai mulți clienți în față și mă bucuram de fiecare dată când închidea vreun bon apăsând tasta ”total” și tresărea când i se deschidea sertarul de monetar, că, na, tresărirea se propaga și în generozitatea protuberanțelor care sfidau cu tupeu gravitația și ochii mei se umezeau instantaneu, se lubrifiau, adică, să poată ține ritmul tresăririi, până la cea din urmă sinusoidă, ba chiar să poată sesiza și micile schimbări de altitudine cauzate de respirație.
Când mai aveam doar doi cumpărători în față, mi-am zis că nu-i frumos să mă holbez ca disperatul înspre frumusețile tresărinde și s-o privesc simplu, ca pe-un viitor interlocutor, politicos și manierat, după cum mi-e felul. Și am reușit!
Am reușit tot ajutat de ea, fiindcă am auzit-o vorbind – frumoasă voce, nimic de zis! – și abuza cu diminutivele. Și când zic ”abuza”, credeți-mă, chiar abuza!
– O smântânică, două pâinici, pulpiță de porc, zece ouțe… patruzeci și cinci de lei și treizeci de bănuți, doamnă! i-a spus femeii care era la rând. Și primind o bancnotă de 50 de lei de la clientă, o dată a făcut o ”mutriță” supărată și iar i s-a adresat. Cum, n-aveți treizeci de bănuți mărunței?! Hai, vedeți, să vă dau rest cinci leiuți…
Apoi i-a venit rândul unui tinerel, care avea ochii și mai flexibili decât ai mei până mai adineauri, conectați parcă la sinusoidele țâțișoarelor casierei (na, c-am dat-o și eu în diminutive?!), care a fost adus în realitate încasatoare:
– Scăricică, mititei, mușchiuleț, viiiiin… o puneți de-un grătar, este? s-a auzit vocea tinerei femei. Și-a continuat cu enumerarea produselor pe care le scana: cafea, bere, brânzică, muștar, ketchup, chifluțe. O sută treiștrei de lei, fix!
Tânărul a plătit și dus a fost, lăsându-mi perspectiva directă asupra apetisantelor rotunjimi care palpitau pe sub tricoul angajatei din fața mea.
– Sunteți nouă… am spus cu voce ușoară, în timp ce întindeam cardul de fidelitate înspre scanner.
Fața domniței s-a luminat a surpriză.
– Ehehei, sunteți client vechi, așadar! a presupus tânăra.
– Cam vechi, deh, și client, și prin viață, i-am răspuns și imediat mi-a fost ciudă că fără niciun motiv m-am făcut singur bătrân, eu, cel care nu-mi simt vârsta și nu-mi conștientizez plenar sensul anilor contorizați.
– Lăsați… m-a liniștit ea și mi-a căzut tare bine acest cuvânt prin care îmi insinua că nu-s tocmai ”expirat”. Și-a început: o baghețică, untuleț, cârnăciori picanți, pateu, ciupercuțe, banane, sălămior, detergent de vase, săpunel și pastă de dințișori…
Când a zis ”dințișori” m-a umflat râsul și ea a zâmbit a eschivă.
– Am greșit ceva? m-a întrebat stânjenită.
– Nu, domniță, i-am răspuns temperându-mi accesul de râs până într-un zâmbet curtenitor. Că, zău-așa, îmi părea rău ca în dosul frumuseților plin-rotunjoare să-și facă loc tristețea în locul entuziasmului de până adineauri. Și-am revenit:
– Nu, n-ați greșit cu nimic, atât doar că sunteți tare simpatică…
Și mimica stânjenelii i s-a transformat în stupoare, și-am înțeles din asta că nu se aștepta la complimente din partea clienților, că era doar amabilă și-atât.
– Sunteți simpatică fiindcă vorbiți cu diminutive. Chiar, ”diminutivele”… am mai spus diminutivând și eu.
Ea a zâmbit împăcată. Eu am gândit să fi simpatic la rându-mi și mi-a venit în minte o replică din scrierile lui Creangă care se încheia cu o rimă potrivită.
Însă, cu doar o secundă înainte de cea care urma să fie ultima mea zisă în savurosul dialog, fata a tastat butonul de total, sertarul casei de marcat s-a deschis brusc, ea a tresărit și ochii mei s-au lipit involuntar de tresărirea protuberanțelor ei… Și fata mi-a prins privirea ne-tocmai-creștin-ortodoxă exact când eu rosteam rima la ”diminutivele”:
– … mânca-le-ar taica pe ele!
Fata a roșit. Eu mi-am luat bonul, restul și am tulit-o imediat, fără să măcar ”mulțam” mai zic și nici c-am mai privit în urmă. Deh, chestie de context…
Născut pe 9 ianuarie 1968. Pasionat de literatură, film, fotografie, bridge. A fost premiat la concursurile literare: „Rezonanțe udeștene”, „Ioan Slavici”, „Ion Creangă”, „Peregrinări”, „Alexandru Odobescu”, „Marin Preda”, „Desculț prin cetate”, „Vasile Lucaciu”, „Scrisoare către Eminescu”, „Romeo și Julieta de la Mizil”…
Excelent, cu toata starea mea nu tocmai buna m-ai facut sa rid!
E greu sa aleg exact ce anume m-a distrat pt ca as insira aici cam tot textul. Stilul tau e unic si asta pentru ca uneori le scoti ca in scrierile alea absurde de urmuz, doar ca la tine pina la urma toate expresiile au logica (ex: „constat că nu o cunosc pe casierița de pe axa privirii mele”)
Mulțu, domnu dragă și de te-am chiar făcut să râzi, mă bucur. Ăsta mi-e de regulă scopul, când mai croșetez niscaiva rânduri. Să trăim și să ne veselim, așadar! 😉
Dacă ăsta e scopul, mai trece pe listă un cititor care s-a amuzat teribil, mai ales la final :)
Trecut! Și lista rămâne deschisă… 😉
Ați avut mare noroc să dați peste o fată, încă ancorată în valorile noastre tradiționale. I-ar fi fost foarte simplu să cheme agentul de securitate al magazinului și să fiți ,,săltat,, pentru sexism, hărțuire sexuală, discriminare de gen, misoginism, comportament inadecvat în spații publice și multe alte rele pe care nu le mai înșir. Puteați să dați de o feministă, o militantă mitu și atunci lucrurile s-ar fi complicat și mai rău. Iar atunci când avocatul dvs. v-ar fi șoptit la ureche că cea mai bună cale de apărare în instanță ar fi să vă schimbați orientarea sexuală sau chiar sexul ați fi început să vă ciupiți de mână ca să vă convingeți că nu trăiți un coșmar. Așa că finalul povestirii în care o tuliți precipitat din fața caseriei fără să mai așteptați reacția fetei mi se pare cel mai inspirat. E doar un alt punct de vedere…sper că nu v-am stricat după-masa!…parafrazând- comentez, deci citesc (cu plăcere).
M-ați înfiorat cu ipoteza de-a fi putut da-o-n gard nepăcătuind altfel decât ochii, ba aș spune că mai mult cu cel drept, că acesta ginește mai bine. Poate și nițel cu gândul, e drept și de-asta de-acu… de-acum, habar n-am, că ăsta mi-s, altu n-are cine mai face și de prefăcut nici că mă voi preface! Cel mult să-mi mai iau un job, să am firfirei pentru încă un avocat, care să mă dezvinovățească la nevoie de orice vină nefăptuită și nefăptuibilă în vecii vecilor, amin. Ofof, contextele mele! :-)
Da! În stilul caracteristic, cu perlele tale de umor + originalitate în construcția frazelor, mi-ai lăsat iarăși o impresie bună.
Mi-a făcut plăcere să-ți citesc textul.
Onorat, don Pavel! 😉