Caietul ”Susan”

Deși insistase să îi spun Domnica, nu reușeam cu niciun chip. Eram deja chiriașa ei veche când mi-a spus povestea asta ciudată. Totul plecase de la o întrebare a mea, despre care voi vorbi mai târziu. Domnica Mărculescu avea o voce tânără, la care se adăuga magia unei povestitoare înnăscute. Mă simțeam prinsă într-o vrajă când îi priveam tenul proaspăt fără aproape niciun rid și ochii aceia de un verde intens, strălucind de inteligență și dragoste de viață. Cu toate că nu înceta să se plângă de neplăcerile bătrâneții, arăta cel mult de patruzeci și ceva de ani în momentele când amintirile o purtau în altă lume, nu mai perfectă, nici mai frumoasă decât cea prezentă, dar parcă cu mult mai vie și plină de pasiune. Eram în grădină și înserarea grabnică de toamnă nu ne gonise încă, fiindcă fusese una dintre zilele acelea neobișnuit de calde de ”vară indiană”. Totuși nu îmi răspunsese la întrebare, decât după ce mă rugase să îi aduc un șal călduros din salonul de la parter. Nici una din noi nu simțea nevoia să intre în casă.
Apoi, cuibărită în fotoliul de răchită și sorbind tacticos ceaiul cald de iasomie pregătit de Jeni în ceștile de porțelan de Karlsbad, a început să-mi povestească. Știam regula: nu trebuia să o întrerup sub nicio formă, să ascult până la capăt, stăpânindu-mi curiozitatea, lăsând orice întrebare aș fi avut pentru la sfârșit. Altfel fără să se supere ar fi plecat în liniște la culcare urându-mi ”noapte bună”, neînduplecată, lăsându-mă pradă curiozității și frustrării, cum făcuse de atâtea ori, iar pe atunci o învinuiam de cruzime și cinism fără să realizez cât de limbută și enervantă puteam fi în nerăbdarea mea.
*
”Strada era încremenită în liniștea nopții de iarnă. Jaluzelele lipseau cam la jumătate de fereastră și lumina gălbuie a felinarului de afară desena umbre ciudate pe parchet.
Ceasul sună lung răsunând ascuțit în dormitorul spațios, aproape gol. Cristian tresări speriat. Imediat după ce soneria încetase, dintr-un gang se auzi parcă amplificat miorlăitul lung al unei pisici. Era un sunet sinistru, aproape uman, de singurătate conștientizată. Cristian aprinse veioza de pe noptieră. Ora patru dimineața. Pur și simplu îl potrivise greșit când îl întorsese înainte de culcare. E inutil poate să-ți spun, fiindcă știi și tu că pe atunci ceasurile erau mecanice, nu cu bateriile astea care nu știi cât de bune sunt, sau când se termină și tot trebuie să alergi la ceasornicar să le înlocuiască. Mă agasează să o trimit pe Jeni cel puțin de două ori pe an la micul atelier din Piața Galați, mi le reglează și când se schimbă ora și uite ce ciudat că mi-am amintit toate astea tocmai acum când vom trece la ora de iarnă. Cine știe, poate e vreun semn. Deci cum spuneam, crezu că îl potrivise greșit. De la un timp era extrem de distrat. Nu-și mai amintea ce spune și ce face. Un lucru îngrozitor, mai cu seamă pentru un medic. Încă de mic știuse că menirea lui era să își ajute semenii. Avea o dăruire fără rezerve pentru profesia lui. Muncise enorm. Debutase ca medic stagiar la țară, unde în repetate rânduri fusese tentat să se stabilească definitiv. Avea acolo o locuință decentă dar dispensarul din sat era într-o stare de decrepitudine de neînchipuit. La fel și spitalul din orașul cel mai apropiat. Deși se specializase în neurochirurgie făcuse doi ani de cercetare în domeniul psihiatriei și îl atrăgea meseria de psihoterapeut, relativ nouă la acea vreme. După mulți ani de studii se vedea nevoit să practice medicina generală la nivelul de medic de țară bun la toate, chiar și de moașă comunală mai ales iarna, când legătura cu orașul era mai anevoioasă. Plecase de acolo descurajat, după trei ani în care se luptase cu morile de vânt, lăsând pe lângă un oarece plus de civilizație și cunoștințe elementare de igienă, o vie amintire în sufletele oamenilor. Dăduse concurs pentru o nouă rezidență în afara țării, dar era o procedură de lungă durată. Nu reușise de prima oară și se hotărâse să se întoarcă la București, dar i se părea că îi trădase. Vedea ochii limpezi ai femeilor privindu-l cu căldura încrederii, oferindu-i cu simplitate o boccea cu ouă, sau câte o găină murdară. Îi lipseau și bărbații care se mulțumeau doar să îl salute respectuos, deși la sosire i se păruseră înapoiați, suspicioși și necomunicativi. Unul de patruzeci de ani se fălea că nu mersese la doctor în viața lui și fusese cât pe-aci să-și piardă piciorul. Îl luase aproape pe sus la rugămințile disperate ale nevesti-sii. Constatase cu amărăciune că nu era de ajuns să dorești să vindeci din tot sufletul și să dai dovadă de profesionalism. Un spital nedotat este ca și inexistent. Se luptase, fusese în audiențe, alergase pe la cunoștințe din minister. Totul se dovedise zadarnic. Când o organizație umanitară din Suedia pe care o contactase prin corespondență, se oferise să-i trimită aparatură medicală, i se puseseră atâtea bețe în roate, se lovise de o cumplită birocrație, așa că ajutorul sperat nu a mai ajuns niciodată la destinație. Luptase îndârjit cu sărăcia, cu ignoranța, cu toate tarele sistemului și nu în ultimul rând cu reaua-voință.
La un moment dat a realizat că această zădărnicie ar fi sfârșit prin a-l înghiți. Devenise popular, respectat, încetul cu încetul câștigase încrederea oamenilor. Dar nu era preot. Nu putea munci cu mâinile goale. Rezolvase multe probleme sufletești instaurând un fel de psihoterapie prietenoasă, pe înțelesul tuturor. Sub pretextul unor sfaturi practice, sau chiar arătându-și încrederea în anumite leacuri băbești pe bază de plante, le câștigase încrederea și încercase să-i facă pe acei oameni să înțeleagă câte ceva despre terapia sufletului. Momentele de satisfacție profesională rămâneau picături într-un ocean. Revenise la București cu intenția de a-și continua studiile de cercetare. După trei ani îl asista pe celebrul profesor Ciochină la o complicată operație pe creier. O revistă medicală franceză îi publicase o serie de articole. La treizeci și șase de ani obținuse o bursă care avea să îi schimbe tot cursul vieții cu un contract de trei ani la Rotterdam. Înainte de asta, printr-un concurs de împrejurări, la recomandarea mentorului său, ajunsese să profeseze aproape doi ani la o clinică din Belgia. Deși era deja considerat o somitate, nu se schimbase foarte mult. Succesul se amplifica cu fiecare zi, purtându-l într-un carusel nebunesc.
Iată-l acum, în apartamentul spațios și aproape gol din București. La patruzeci și doi de ani nu mai știa ce ar mai fi de făcut cu viața lui. În Belgia, o cunoscuse pe Sorina, o arhitectă cam trăznită. O luase cu el apoi, în Olanda. Ea trăia din diverse colaborări. Nu suporta un angajament fix. Cu toate că era extrem de talentată, sau poate tocmai de aceea, viața ei se desfășura într-o continuă nesiguranță. Sorina nu avea niciodată grija zilei de mâine. Era cu vreo doi ani mai mică decât el, gata oricând să se lanseze în orice nouă schimbare. Nu-i era frică de neprevăzut. Spiritul ei aventuros îl reconforta. Sorina îl ajutase să privească viața cu mai puțină încordare. Cu ea învățase să râdă, să se relaxeze și să guste din plin bucuriile simple ale prezentului. O luase din tot sufletul cu el în Olanda, iar ea acceptase cu ușurința ei caracteristică, fiindcă se dădea în vânt după orice i se părea imprevizibil, sau cum ați spune voi acum ”cool”. Nu regretase, dar acolo se petrecuse ceva straniu, care așa cum am spus, i-a schimbat cursul vieții. La început se simțise bine în țara lalelelor și a morilor de vânt. Vizitase Amsterdamul, Haga și câteva orașe vechi, din nord. Amândoi fuseseră cuceriți de țara asta încântătoare, de frumusețea și simplitatea ei cu peisaje molcome brăzdate de canale albastre, de cât de ordonat, de îngrijit era fiecare petec de pământ. Fiecare colțișor respira miracolul muncii și al civilizației. Totul era făcut de om pentru om. Era o țară a respectului de sine care reușise să facă din cultul muncii propria religie. Acolo, în cabinetul elegant și modern din centrul orașului, unde lucra jumătate de zi, fiindcă îl împărțea cu un profesor olandez, învățase cum se fac banii. Împreună cu Sorina frecventa în weekenduri cercul restrâns de prieteni români și olandezi. Obișnuit să nu îi lipsească nimic, legănat de îndestulare, se învățase uluitor de repede cu acea stare de bine, de confort, mâncare bună și curățenie strălucitoare. Avea un program tot așa de meticulos rânduit ca peisajul acestei țări de un infailibil pragmatism, unde se spune că toate cămășile se vând cu mânecile gata suflecate.
Toată această rutină burgheză se derulase cu precizie de ceasornic, până când a cunoscut-o pe Susan. Era soția unui armator putred de bogat și reprezenta limita cea mai de sus a clientelei pe care Cristian nici nu cutezase să o spere vreodată. Îl alesese, după cum avea să își dea seama mai târziu, nu atât pentru bunul său renume, mai mult sau mai puțin relativ pe care reușise să îl dobândească într-un an și jumătate, ci mai cu seamă pentru faptul că era străin. În acest fel dorise probabil să obțină o dublă discreție. Încă de la prima vizită, ea îi mărturisise , că de câte ori venea la cabinetul lui, toată lumea o știa fie la coafor, fie la cumpărături. Deși pusese accentul pe ”toată lumea” , Cristian intuise că Susan nu își onora soțul cu încredere deplină. La început fusese singurul semn de slăbiciune pe care reușise să îl detecteze. Susan era englezoaică de origine, o brunetă fascinantă, cu pielea albă, ochi limpezi de un albastru întunecat umbriți de gene lungi, mătăsoase. Se spune că englezoaicele sunt urâte, dar e bine să ne ferim de etichete. Apăruse într-o dimineață de aprilie în cabinetul lui, printr-o programare ciudată – o prietenă care nu mai avusese timp să vină și i-o cedase ei. Când îi vorbea ținea ochii pe jumătate închiși. Cristian fusese surprins de apariția acestei necunoscute și se simțea intimidat fiindcă i se păruse pentru o clipă , mai mult ca o închipuire că auzise foșnetul imperceptibil al genelor. Atunci pusese starea aceea ciudată pe seama confratelui său, fiindcă era în prima parte a amiezii și se gândise că poate fumase vreun joint și nu aerisise înainte de plecare.
Susan avea treizeci și unu de ani, dar părea mult mai tânără. Bine trăită, își spusese Cristian în sinea lui. La început, deprimările și coșmarurile ei nu îi treziseră mai mult decât curiozitatea profesională. I se păreau izvorâte dintr-un spleen firesc la o femeie răsfățată, fără griji și fără vreo ocupație serioasă. Se întrebase doar la ce grad trebuia încadrat acest tip de depresie. Dar cu timpul cazul începuse să îl intereseze tot mai mult. Descoperea o reticență puternică. Era convins că îi spunea numai ceea ce dorea. Căuta vindecarea fără să dezvăluie rana. Cristian percepea cu finețe momentul de reprimare a adevărului. Încetul cu încetul, Susan devenea prezentă în gândurile lui, iar imaginea femeii superficiale de la început se distorsiona tot mai mult.
**
Cristian se trezi lac de sudoare în dormitorul friguros al vilei sale bucureștene. Puse radiatorul în priză și își aprinse o țigară. Când tresărise speriat la auzul ceasului deșteptător, care sunase la ora aceea nepotrivită, încă înainte să audă miorlăitul pisicii, avusese sentimentul ciudat că atunci trebuise să se trezească și simțea asta ca pe o certitudine inexplicabilă, mult mai puternică decât o presimțire trecătoare. După ce strada se cufundase din nou în tăcere, se întinse din nou în pat și își aprinse o țigară. Nicăieri nu mai întâlnise farmecul acelor nopți bucureștene de liniște profundă. Își aminti de studenție, când somnul era fără vise, sănătos, legănat de mireasma teilor pe timp de vară, sau de nopțile de iarnă cu aer tare și nopți sticloase în care murmura copilărește poezioara lui Andersen din ”Crăiasa Zăpezii”. Oare de ce se gândea acum la asta? Și deodată îi veni în minte versul lui Blaga ”E-atâta liniște în jur că simt cum se izbesc de geamuri, razele de lună”. Pentru o secundă chiar i se păru că ceva asurzitor îi lovește fereastra. Se gândi cât poate să fie de surmenat dacă se trezește la patru dimineața cu gânduri negre și atacuri de panică. Și deodată îi veni în minte chipul ei. Aproape că îi simțea părul parfumat, narcotizant, ca fânul proaspăt cosit. Întunericul albastru din ochii ei, în care îi fusese atât de teamă să nu se piardă.
***
În ciuda siguranței de sine pe care o inspira de obicei pacienților săi, în fața ei, Cristian se simțea complet dezarmat și era conștient de gravitatea acestui fapt. Cel mai insignifiant gest i se părea nefiresc. De multe ori, în cele câteva clipe dinaintea sosirii ei, se temea că nu va fi în stare să-i scoată mantoul cum trebuie. O stângăcie generală punea stăpânire pe el. Aproape de ora la care era programată Susan, îl cuprindea o emoție ca cea dinaintea celor mai grele examene. Ședința de terapie ținea cam o oră. Vorbeau în engleză. Ea se așeza în fotoliul comod de vizavi de el . Cristian îi punea întrebări calm. Susan răspundea cu o voce caldă, puțin tremurătoare. Cu fiecare nouă întrevedere înainta spre ochiul furtunii și nu îi mai păsa decât de frenezia clipei. Aștepta cu înfrigurare următoarea întâlnire. Relația cu Sorina se topea treptat ca gheața la soare. Pentru un om echilibrat și stăpân pe sine ca el, apariția lui Susan avusese efectul unui dezastru natural imposibil de controlat. Pasiune, patimă arzătoare, boală care macină cumplit. Femeia aceea străină îi intrase în sânge ca un elixir necunoscut și Cristian era nefericit că o întâlnise. Susan îi arăta încredere și îi dăruise cu simplitate toată prietenia ei, atât – ceva firesc în viața de zi cu zi, dar cu totul deplasat și nepermis în profesia lui. Tot ceea ce reușise să deducă din spaimele și visele de noapte puse ”sub microscop”, era că Susan se afla într-un impas, la o răscruce, că trebuia să ia o hotărâre importantă. De când cunoștea fața nevăzută a nopților ei, obsedat de dorință ajunsese să-și expedieze cu repeziciune pacienții și să o ocolească din ce în ce mai mult pe Sorina. Simțea în permanență nevoia vitală de a fi cu Susan, de a o privi, de a-i vorbi. Uneori i se părea că citește în ochii ei o urmă de nesperată simpatie, umbra unei calde apropieri. Dar totul se stingea repede în adâncimile albastre, care i se păreau uneori reflexele apelor malefice ale unui lac magic. În momentele acelea o ura pe Susan și influența pe care o avea asupra lui, magnetismul acela obscur, inexplicabil, chimia care i se părea că există între ei.
Susan în schimb considera că atenția și căldura lui nu erau decât dovadă de profesionalism. Tot comportamentul ei, din prima până în ultima zi fusese absolut ireproșabil. Nu-i spusese nici măcar un singur cuvânt pe care să nu îl fi putut rosti de față cu o terță persoană. Era de o bună cuviință ireproșabilă, dar Cristian se lăsase purtat pe un teren periculos de învăluitoarea ei feminitate.
Care este structura unui vis? Ce descoperi explorând tenebrele subconștientului ? Sunt mesaje din afara sau dinlăuntrul nostru? În ciuda progresului științei, rămân întotdeauna întrebări la care se dau și se vor mai da nenumărate răspunsuri, fără ca limita dintre tărâmurile concretului și inexplicabilului să se elucideze vreodată pe deplin. Și Cristian cu cercetările lui încercase să pătrundă în aceste hățișuri. Răspunsul pe care azi credea că l-a găsit, în ziua următoare devenea cu totul altul. Cu apariția lui Susan deruta se amplificase. Spiritul lui pragmatic nu se lăsa învins, dar tocmai de aceea, sentimentele lui față de ea căpătaseră în mintea lui proporțiile unui cataclism. Îi era în permanență o frică teribilă să dea verdictul unui diagnostic din cauza subiectivismului care pusese stăpânire pe el. Fără să știe, Susan îi furase siguranța de sine. Temperamentul ei insular stătea probabil la baza viselor din care apa rămânea un element nelipsit. Când venise pentru prima oară în această țară pașnică, plină de echilibru, cu nesfârșite culturi de lalele brăzdate de canale albastre, Cristian simțise pretutindeni prezența prietenoasă a apei, dar a apei domesticite de om. Iată că în mijlocul unei vieți calme și ordonate, Susan continua cel puțin de trei ori pe săptămână să viseze același vis. Un ocean obsedant cu valuri verzi uriașe, de furtună. Era într-o barcă vâslind din răsputeri, încercând să scape de furia lor. Invariabil era înghițită de un talaz și printre resturile plutitoare ale bărcii făcute țăndări, simțea cum i se taie respirația, cum apa îi pătrunde în tot corpul și cum unduindu-se în ritmul mișcării apei devine val, tot corpul ei un val purtat cu repeziciune spre malul stâncos de care se izbește cu viteza fulgerului. O durere ascuțită o sfâșie de câte ori lovește stânca. Curenții o aspiră cu viteză uluitoare înapoi pentru a o lua de la capăt. Aleargă spre stânci iar și iar transformată în val, ca într-o pedeapsă fără întoarcere, cu ritmicitate de ceasornic. Dar Cristian vede și ceea ce Susan nu mai povestește. Spasmul speriat al corpului chinuit de coșmar în lumina sidefie a zorilor; perdele de un alb impecabil fluturate de o briză blândă; părul negru devenit albăstrui în lumină, umed odată cu amplificarea coșmarului, regăsindu-și apoi încet, încet strălucirea naturală; porțelanul serviciului de ceai sclipind în lumina albicioasă a dimineții; catifeaua fructelor multicolore, cafeaua cu lapte, sucul de portocale; ochii ei speriați care încearcă să-și recompună figura pentru a înfrunta calmul unei noi zile de înnebunitoare siguranță.
Toți visăm. Ne visăm speranțele, înfrângerile, dorințele și angoasele. Frecvența cu care același vis reapare semnalează fie existența unei potențiale stări depresive, fie o voință de fier care proiectează dorința nebună de a obține ceva cu orice preț, fie o traumă nevindecată. Așa cum amintirea este o cicatrice a trecutului, visul poate fi o rană și în același timp materializarea spaimei față de dimensiunea temporală. Arcul de timp poate porni de la un trecut ancestral păstrat cu grijă ca o armă ascunsă în moștenirea noastră genetică. De aceea putem avea spaime inexplicabile care apar pe neașteptate și dispar precum au venit. Totodată, ne putem teme de prezent prin tocmai conștientizarea viitorului. În vis se transpune frecvent fuga noastră de timp. Studiind mai mulți ani pe pacienți diferiți, Cristian își propusese să scrie un tratat pe această temă. Totul părea să decurgă perfect, dar de când apăruse Susan nu mai putuse înainta cu curajul dinainte în cercetările lui. Totul părea că se clatină. Se convingea singur că întreprinde studii științifice și de fapt se trezea privindu-i linia gâtului când Susan își dădea cu nonșalanță capul pe spate sprijinindu-se de spătarul înalt al fotoliului din cabinetul lui. Și ceea ce era mai rău, refuzase încă de la început orice posibilitate de a-i mărturisi ceva. Își impusese acest lucru cu o autoflagelare spartană. Știa că lăsându-se purtat de o pasiune vinovată care întotdeauna este privită din afară la modul vulgar al raportului dintre medic și pacientă, s-ar fi discreditat în proprii lui ochi. În ciuda tinereții și al aspectului plăcut, Cristian rămânea un nemărturisit puritan. Poate dacă Susan ar fi fost o femeie liberă, lucrurile ar fi decurs altfel. Așa, încă de la început existase spectrul unui al treilea, rămânând amenințător în spatele unei uși închise. Se simțea fericit numai la cabinet în clipele când o putea privi, auzindu-i glasul. Dar cu trecerea timpului simpla ei prezență încetase să mai aibă un efect benefic. Cu fiecare zi în mod paradoxal, tocmai el descoperea otrava spaimei de cunoaștere. Își spunea mereu ”nu este decât o femeiușcă răsfățată, soția unui bogătaș. Oamenii de acest fel suferă de angoase grave, dar neinteresante. Sunt bolnavi de acumulare și trăiesc spaima zilei de mâine mai acut decât cerșetorii, care nu mai au nimic de pierdut, fiindcă ei rămân în permanență obsedați de teama că trezindu-se în ziua următoare pot pierde TOTUL.”
Cristian încercase să ”schițeze” crochiul primului ei vis, notându-și primele rânduri în caietul dedicat ei:
Transformarea în val : spirit maleabil până la extrem,voluptatea renunțării;
Barca: tentativă de încredere în forțele proprii
Furtună: neliniște, amenințare, depresie;
Izbirea de stânci: confruntarea cu o personalitate puternică
Repetabilitatea: angoasă, suferință reprimată, traumă
Valuri uriașe: pericol iminent
Aici Domnica Mărculescu zâmbi spunând:
– Cu siguranță că în zilele noastre, totul ar fi fost un fișier într-un laptop, dar modul de lucru adoptat de Cristian erau pe atunci caietele de caz, care însoțeau fișele personale ale pacienților
Deși toată lumea vorbește de caracterul prevestitor al unor vise, nu s-a explicat încă prin ce mecanism sau prin ce simț necunoscut, anumiți subiecți pot fi preveniți prin vis de ceva ce va urma să se întâmple. El exclusese prevestirea din componența acestui vis datorită frecvenței cu care se repeta și care după părerea lui, indica mai degrabă o stare traumatică decât anticiparea unui eveniment viitor.
****
Cristian stinse țigara, ieși din dormitor și începu să se plimbe fără rost prin living într-o inexplicabilă stare de neliniște. Camera foarte spațioasă era pe jumătate living pe jumătate birou. Nu trebuia să urci decât o treaptă pentru a ajunge la spațiul de lucru, partea cea mai importantă a casei, căreia îi acordase o cuvenită prioritate, decorând-o cu rafinament, fiindcă aici își petrecea cel mai mult timp. Se așeză la birou și luă din al doilea sertar din stânga caietul ”Susan”. Îl deschise încet, aproape cu religiozitate, pentru el nu mai era material științific, ci portretul ei. Departe de a fi un document închegat, nu semăna cu notele și fișele concise și clare ale altor cazuri. Erau acolo frânturi de fraze, idei disparate, sentimente confuze așternute pe hârtie într-un misterios mozaic al dragostei nerostite, mai mult un jurnal intim, sau cum scrisese Cristian în glumă pe un colț de pagină ”jurnal de bord”. În momentul când începuse caietul, realizase că se afla și el acolo în barcă, alături de Susan, navigând la întâmplare pe marea răscolită de furtună, într-un spațiu atemporal, utopic încremenit în coșmar. Fiecare zi era datată în colțul din dreapta al filelor. Urmau toate acele note amalgamate. Deschise caietul la întâmplare:
”Azi Susan este agitată. Poartă o rochie albă. Singurele bijuterii – cerceii. Două perle minuscule. A fost cu o prietenă din străinătate să îi arate Rotterdamul. A dus-o mai întâi la ”cuburi”, acele apartamente avangardiste ale lui Blom înclinate la 54 de grade. S-au amuzat încercând să-și închipuie viața în interiorul construcțiilor ciudate, cum te poți simți în cubul înclinat al dormitorului dacă vii acasă puțin amețit și urci scara în spirală căutându-ți disperat patul. De acolo de sus au privit foșcăiala oamenilor de afaceri și drumurile perfecte pe care fiecare își purta egoul ambiției sale, dar și fermecătorul port vechi, cu multe ambarcațiuni pe care le puteai privi în tihnă din puzderia de cafenele pline de culoare. Au râs, au vizitat câteva galerii de artă din zonă, pe urmă au mâncat înghețată și au băut câte un espresso. Admirând podul imens de peste Rin, prietena ei a rugat-o să ia un ferry și să facă o plimbare pe râu. Era o după amiază plăcută, puțin noroasă. Au parcat mașina în port și s-au îmbarcat pe ”Speedo”. Au comandat câte un coniac și l-au savurat sprijinite de parapet. Pletele negre ale Susanei unduiau în vântul care se întețise pe neașteptate. Ghidul explica cu accentul lui olandez, în patru limbi. Asta era obositor. Au trecut pe lângă biserica călugărilor pelerini din vechiul cartier Delfshaven și pe lângă locul de unde s-au îmbarcat pe la 1600 spre Lumea nouă. Activitatea portului era intensă în peisajul anost, amplificat de plafonul de nori. Au ajuns în dreptul elegantului cartier al armatorilor. Dintr-o dată totul a devenit mai colorat și mai spilcuit. Acolo, albă răsfățându-se printre plante decorative luxuriante era și casa lui Susan. În fața lor podul se arcuia magnific prin perdeaua subțire de ceață. Din acea clipă și până când vaporul avea să se întoarcă și să ajungă din nou în Delfshaven – singurul punct autentic de trecut rămas în picioare după bombardamentele celui de al doilea război mondial – Susan nu a mai văzut în fața ochilor decât mâl, un mâl dens, cenușiu. La început a crezut că era din cauza ochelarilor de soare. Dar și după ce i-a scos de la ochi a continuat să persiste, înghițind cu totul apele Rinului.”
Cristian închise caietul neliniștit, aproape speriat. Ce îl făcuse să se oprească la acea filă ? Poate că știa instinctiv că acolo era cheia tuturor spaimelor ei. Ce se petrecea acolo în casa albă, ferită de griji? Cine era soțul ei? De multe ori crezuse că Susan fuge de perfecțiune. Ce-și mai poate dori cineva care este complet fericit ? Poate că acel misterios personaj îi dăruise totul. Poate că nu mai avea ce să caute, la ce să aspire, sau ce să aștepte și de aici se amplifica inexplicabil o reacție de negare în căutarea propriei identități.
*****
Când ceasul sună la ora obișnuită ca în fiecare dimineață, Cristian ridică capul de pe birou. Se fricționă puțin la tâmplă, acolo unde i se întipărise colțul dur al caietului ”Susan”. Privi automat scrumiera și constată că fumase cu mult peste obișnuit. De-abia în bucătărie, când se aplecase să răstoarne scrumul la gunoi, poate de oboseală, poate din cauza mișcării bruște îl cuprinse o ușoară amețeală. Abia atunci realiză că sunase ceasul. Deci asta nu putea însemna decât că se trezise la patru dimineața doar cu impresia că sunase.
Plecă la spital ca de obicei, fără să își explice de ce se simte deprimat. În după amiaza acelei zile primi un telefon. Soțul Susanei. Găsise cartea lui de vizită printre lucrurile ei, dorea să îl anunțe că Susan se înecase în apele Rinului în zori, o manevră bruscă pe vas, a căzut fulgerător, încă o mai caută, numai că au trecut prea multe ore. Poate mai cunoaște și alți apropiați ai ei din străinătate pe care ar trebui să îi anunțe. Era cu o prietenă care acum e bine, dar e în stare de șoc. Un înfiorător accident.”
******
Acum câteva zile o întrebasem pe Jeni, de ce în fiecare zi sună atât de tare la ora patru dimineața un ceas deșteptător care se aude până la mine în mansardă. Îmi răspunsese simplu:
– E ceasul domnului Cristian.
Se înnoptase de-a binelea și discul cu străluciri de fildeș al lunii arunca reflecții ciudate pe chipul Domnicăi și pe porțelanul ceștilor.
– Cristian vă este rudă ?
– A fost unchiul meu. Singurul lucru care mi-a rămas de la el e ceasul din salonașul mic. Hai să mergem la culcare, e târziu și s-a făcut tare frig.

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ