Ulei târâtor

În timp ce îmi compun un curriculum vitae, la etajul 2, aud un zgomotos „tadaima” (ただいま, „Sunt acasă”).
Zic „okaeri” (おかえり, „Bine ai venit acasă”), dar Takashi n-ar trebui să audă. Acum este 16:03. Nu pot să cred că văd lumina apusului.
Pașii lui pe scări sună ritmic, unul câte unul. De ce Takashi poate să facă gălăgie, fără a se gândi că sunt la etajul 2?
― Ai pus cămașa și șosetele în mașina de spălat? îl întreb pe Takashi, care a terminat de urcat scările.
― Sunt acasă, a zis.
Takashi continuă să poarte hainele, cu toate că ar fi mai bine să le schimbe.
― Nu, lasă-le pe podea în camera ta.
― În regulă, în regulă.
Ce dracului este în regulă?
Nu i-am zis asta. Țin cuvintele în pieptul meu, ca și cum aș înghiți o greață.
După o oră, vreau să urinez, așa că merg la etajul 1. Este un ghiozdan la intrare, care arată ca un cadavru al unei pisici negre lovite de un camion. Avea un miros de umed. Atunci când intru în toaletă, observ urină împrăștiată pe podea. Takashi nu poate să stea pe toaletă când urinează, chiar dacă are 14 de ani. Șterg pe jos cu hârtie igienică. Mă doare spatele. Mă simt ca și cum cadavrul fetusului ar fi îngropat între omoplați și oasele mele ar fi gata să se rupă.
― De câte ori trebuie să-ți spun?
Zicând asta, stau pe toaletă și urinez. Mă simt bine. Dacă ar face la fel, urina nu ar fi împrăștiată. Asta-i tot. Așa e cel mai bine.
Uitându-mă în coșul gri de lângă mașina de spălat, nu văd cămașa. Încep să merg spre etajul 2, spre camera lui Takashi. Este cald. Transpirația îmi curge pe piele. Când termin de urcat, îmi sună smartphone-ul. Este doar un articol de ziar. Deși bateria aproape că s-a terminat, nu pot să găsesc un încărcător. Merg la etajul 1, atunci observ că am uitat să iau cămașa din camera lui Takashi.
Așa cum mă așteptam, cămașa e lăsată pe podea. Merg la etajul 1 cu ea și o pun la spălat, pe urmă intru în sufragerie. Takashi nu-i aici, dar găsesc o șosetă cenușie. Eu îi repet mereu, mereu. Pune-le la spălătorie sau în coș după ce te dezbraci. Eu i-am zis mereu. Chiar Sachi, soția mea, îi repetă la fel când se uită la hainele lui Takashi de pe podea. Dar el nu percepe aceste cuvinte, nu poate să învețe, oricât timp ar trece.
Se aude cum Takashi coboară scările. Scântei îmi explodează în cap. Poate că Takashi ar trebui să stea în camera lui Sachi și să citească un roman polițist, fără să-și arunce hainele. Rafturile ei sunt pline de romane japoneze polițiste.
― Hei, Takashi.
Îi cer să vină în baie.
― Ți-am zis să nu-ți lași hainele în camera ta.
― Da.
Modul lui de a vorbi mă irită. Vreau să-i zic „Îți amintești, serios? N-ai uitat în trei secunde?”
Scuip o serie de mustrări la adresa lui Takashi. Mă gândesc să-l cert despre haine o dată pe săptămână. Oh, nu, trebuie să dau volumul mai încet. O să regret…
Termin ce am de zis, dar nu pot să mă opresc să-l mai cert pentru azi.
― De câte ori trebuie să-ți spun? Hei, Takashi, nu doar că ți-ai aruncat hainele, dar ai și făcut mizerie în toaletă, nu-i așa? Cine o să curețe toaleta? Tu? Nu, eu sau mama ta…
Furie pentru furie. Mustrări pentru mustrări. Nu pot opri cuvintele, care-mi pleacă de pe buze ca niște cuțite acoperite de salivă. Și eu am fost certat de către maică-mea. Am acceptat furiile venite în valuri, uitându-mă în jos și zicând „curvă bătrână” în sufletul meu. Acesta ar putea fi un fel de ritual, care prelungește viața comunității fragile numită familie.
Takashi s-a uitat în jos. Nu-i văd expresia. Dar observ că se comportă mai diferit decât de obicei. Începe să tremure și apoi să plângă. Surprins, nu pot să zic nimic pentru moment. Dar suspinul lui mă trage de limbă.
― Te gândești că se termină toate când plângi? Devin fără valoare, nu-i așa? Hei, mă auzi, Takashi…
Simt un fel de prafuri verzi strângându-mi-se în inimă. Apoi, Takashi fuge și urcă pe scări prea repede ca să apuc să-i strig „hei!”. Rahat… simt ură de sine. De ce nu-mi pot opri cuvintele abuzive? Deși am de-a face c-un puști de 14 ani, nu pot să-mi controlez pornirea de a-l certa pe Takashi. Urc scările, spre camera lui. Ușa este închisă.
― Scuză-mă. Te-am certat prea mult. A fost vina mea. Scuze.
Dar de ce faci același lucru iar și iar? Nu lăsa cămașa sau șosetele pe podea. Pune-le în mașina de spălat sau în coș. Stai jos când te piși, chiar şi un câine poate să stea jos la toaletă, dacă e dresat. Dar tu? Te piși naibii pe podea. Te gândești la noi, care curățăm podeaua iar și iar? Tu, ticălosule, ticălosule. Nu mă mai deranja! Ai 14 de ani, nu-i așa? Hei…
Astfel de cuvinte îmi apar în suflet. Dar mă duc și pornesc mașina de spălat. Apoi, merg în camera mea. Închizând ușa și pornind aerul condiționat, reîncep să îmi compun CV-ul.
După două ore, observ că a dispărut Takashi. Îl caut peste tot în casă, dar nu e nicăieri. A dispărut și Nintendo Switch-ul din camera copilului. Îmi spun că s-a dus să se joace afară.
Dar nu se întoarce acasă nici după o oră.
E 19:30. Takashi n-a răspuns la telefon, deși l-am sunat de mai multe ori. Așa că decid să ies și să-l caut.
„Takashi nu s-a întors acasă. Așa mă duc să-l caut. Poate o să-l găsesc. Este o marinată de roşii în frigider, pentru cină. M-aș bucura să pregătești karaage (唐揚げ, pui japonez prăjit) dacă ești de acord cu asta.”
După ce-i trimit e-mail-ul lui Sachi, ies afară.

Lumea pare mai sinistră decât de obicei, din cauza amurgului de culoare purpurie.
La început, mă duc într-un parc din apropierea casei. Se numește „Parc pentru copii”. Știu că studenții, incluzându-l pe Takashi, joacă aici Nintendo Switch. Când ajung, văd copii care joacă fotbal. Patru băieți sunt apropiați ca vârstă cu Takashi.
Ajungând mai aproape de ei. Se opresc și se uită la mine. Doar mingea de fotbal se rostogolește ca o bilă de fier.
―L-ați văzut pe acest băiat?
Scoțând smartphone-ul, le arăt poza lui Takashi. În poză, poartă pălăria lui preferată și râde. Când râde, își expune gingiile, seamănă cu maică-sa. Băieții se uită la poză. Simt că încep să transpir.
― L-ai văzut?
― Nu. Tu?
― Nici eu.
― Nu l-am văzut.
Zicând asta, cei patru băieți se uită la mine. Încep să rânjesc, ceea ce îmi face greață. Cunosc expresia. Am văzut de nenumărate ori oameni care au asemenea expresii dezgustătoare.
― Hm, ok. Mulțumesc.
Încă o dată, simt transpirația ca o spermă lipicioasă, nu din cauza căldurii, e vorba și de ceva amenințător. Vreau să plec de aici.
― Ai transpirat pe spate, boșorogule.
― Pentru că e un boșorog.
― Boșorogule, boșorogule, boșorogule.
În timp ce aud asta, ceva mă lovește și aproape cad pe pământ. Este mingea de fotbal.
― Scuzați-ne, dați-ne mingea!
Patru băieți rânjesc. Nu mă pricep la sport. Nu-mi place. Îmi apar amintiri dureroase în creier. Rahat, rahat… rețin momentul când nu puteam să driblez cu mingea de baschet. Până și profesorul de sport râdea de mine. Îmi amintesc de privirile lor disprețuitoare, când n-am reușit să primesc opresc mingea în timpul unui meci de fotbal. Așa că nu pot să lovesc mingea nici acum. După o pauză, cât să respir adânc, arunc mingea cu mâinile.
Un băiat râde. Altul încearcă să nu râdă. Unul mi-a zis „arunci ca o fată”. Îmi amintesc de asta cu rușine și furie.
Scap de ei. Ies din parc și încerc să traversez pe la trecerea de pietoni, dar sunt multe mașini pe șosea. Nu pot să trec. Doi băieți pe biciclete se apropie de mine.
― America e înfricoșătoare. Există un website care îți dă virus de calculator în sumaho (スマホ, cuvânt abreviat pentru „smartphone”), fură poze erotice cu femei și le uploadează.
― Cum dă virusul de calculator?
― Când faci sikoru (シコる, un argou japonez pentru „a se masturba”), vizitezi site-uri porno. Atunci!
― Am fost prins de maică-mea când am făcut asta pe calculator.
― Acum e vremea smartphone-urilor. Pozele rămân în mobil.
Traversez pe la trecere, iar ei mă urmează.
― Boșorogule, odată cu poza copilului, putem să vedem și pozele erotice cu nevastă-ta.
― Vreau să-i văd țâțele. Țâțele între care-ți pui pula.
― Ticălosul cu pălărie s-a născut din pizda aia.
― Pizdă, pizdă pizdă pulă rahat.
― Pulă.
― Rahat rahat.
― Rahat, rahat, rahat.
― Rahat rahat rahat rahat rahat!
Vreau să scap de ei, dar mă urmează cu râsete zgomotoase.
― Rahat rahat pizdă pulă pizdă.
― Rahat! Pulă!
― Rahat rahat rahat, pulă pulă pizdă.
― Pizdă pulă pizdă pizdă pulă pulă!
― Ticăloșilor! Lăsa-ți-mă dracului în pace.
Este ca și cum aș fi în iad. Mă simt mizerabil, primesc atât de multe cuvinte vulgare încât urechile îmi devin putrede. Dar, în timp ce o cotesc la stânga la intersecția în T, ei o iau la dreapta.

Ajung la o stație. Nu este nimeni, ceea ce nu prea se obișnuiește. Gândul mă duce la două coarde de pian tensionate. Mi-e frig chiar în timpul verii, lucru care-mi este neplăcut.
― Scuzați-mă.
Încerc să întreb un angajat despre Takashi. Dar nu mă aude.
― Scuzați-mă.
Angajatul se uită înapoi. Este tânăr și are un nas aberant de umflat.
― Pot să vă ajut cu ceva?
― Ah, ați văzut un copil cu o pălărie, pălărie purpurie?
― Nu. Ce s-a întâmplat?
― Serios, nu l-ați văzut?
― Nu, a fugit de acasă? Credeți că copilul dumneavoastră a cumpărat un bilet și intrat printr-o poartă de acces?
― Da, da.
― Nu-mi amintesc de oamenii care se întorc, dar îmi amintesc de unii care pleacă de aici. Cam toți, de fapt, pentru că sunt puțini. O bătrână aplecată de spate, o femeie cam de 30 de ani cu multe bagaje… Alții sunt…
― Poate Takashi a fugit de acasă.
― Ei bine, vă gândiți la asta pentru că sunteți aici. Oh, apropo, a venit un bărbat, poate de aceeași vârstă cu mine, cu un tricou ciudat, pe care scria „Ajuto! Ajuto!” A-J-U-T-O pe tricou. Înțelegeți ce înseamnă?
― Unde s-a dus Takashi?
― Ajută! Ajută!
Angajatul țipă ca un tâmpit.
― Da. Ajutor, Ajutor! Copilul dumneavoastră trebuie să se fi săturat de munca numită „copil”. Să fii „copil” e o muncă dezgustătoare. Trebuie să meargă la școală, să mănânce o mâncare dezagreabilă, să se trezească la aceeași oră în fiecare zi, să fie certat de adulți. Poate s-a săturat de aceste lucruri. Oricum, n-am văzut copilul. Cel puțin, chiar dacă aș vedea un copil ca ăsta, nu ți-aș zice.

Plimbându-mă pentru o vreme, văd mulți oameni pe stradă. Vomitându-și lumina roșie, o ambulanță aleargă cu zgomot. Se pare că mă aflu la locul unui accident. Trecând prin mulțime, văd o mașină cu o bara de protecție ruptă, o baltă de sânge și un șofer care este interogat de poliție.
Brusc, găsesc o pălărie pe jos. Pălăria purpurie este murdară, pentru că trecătorii au călcat-o în picioare. O iau și ies din mulțime.

Mă plimb, privind pălăria.
Văd o femeie. Îmi dă impresia că ar căuta pe cineva, la fel ca mine. În amurgul purpuriu nemişcat, femeia cu bluza roșie străluceşte ca un foc. Și mă gândesc la ce o să mă întrebe. Mă apropii de ea. Face același lucru și ajungem atât de aproape unul de celălalt încât pot să-i văd furunculul de la marginea buzei.
Arătându-mi ecranul smartphone-ului, mă întreabă:
― Ați văzut acest copil?
Îi simt deznădejdea din voce. Îmi spun că vocea ei insinuează o dorință întunecată, ca „poate a fost ucis de o mașină în fața benzinăriei!”
― Și eu.
― Ați văzut acest copil?
― Îmi caut copilul și eu, dar nu l-am văzut pe al dumneavoastră.
E o minciună. Am văzut zâmbetul ăla dezgustător, la unul dintre ticăloșii care au râs de mine.
― Copilul dumneavoastră a dispărut?
― Da, dar mi s-a descărcat bateria smartphone-ului.
― Cum arată?
― Nu are nimic în special… Nu, e diferit. Ciudat, nu-i așa?, nu știu cum l-aș descrie pe copilul meu, chiar dacă ne întâlnim în fiecare zi…
Ea are o față dubioasă. i s-au format bule la marginea buzei fără furuncul, deși am vorbit mai mult decât ea.
― Știți? Există un virus care răspândește poze ca asta. O să se împrăștie pe internet. Undeva, cum ar fi America, Senegal, Cipru, Franța sau Indonezia. Oameni din țări pe care le nu știți ar putea să vadă pozele copilului. Astea sunt vremurile de azi. Nu putem să trăim într-o lume închisă. Trebuie să-l învățați să nu-și facă poze erotice cu iubita lui. Nu pot să cred, mai ales că am fost și eu copil, cât de ignoranți, violenți și oribili au devenit copiii în prezent.
― Fiul dumneavoastră e…
O aud înghițindu-și saliva.
― E fiul dumneavoastră.
Cuvintele i s-au oprit.
― De unde ați știut că e copilul meu?
― Nu înțeleg ce vreți să spuneți.
― Fiul meu a murit acolo, mai devreme.
― Ce?
Îi arăt pălăria, la fel cum un copil ar dezvălui o minge de home-run.
― Ticălosul meu e unul bun. S-a săturat de slujba de fiu, a fugit de acasă și a murit puțin mai devreme. Takashi e un copil bun. Vreau să vă întreb încă o dată, de unde ați știut că e copilul meu?

Mă întorc acasă.
Deschizând ușa, aud un sunet de prăjeală. Este, desigur, karaage.
Lăsând pălăria la intrare și mergând în sufragerie, îl văd pe Takashi stând pe un scaun. La bucătărie, Sachi prăjeşte karaage.
― Tadaima.
― Ce ai făcut? a zis Takashi, cu o voce enervant de puternică.
Sachi se uită la mine.
― Okaeri, Akira. Ce ai făcut ? Ți-am trimis un e-mail.
Deși încerc să zic ceva, nu pot să o fac, pentru că Takashi se află aici. Iau trei farfurii albastre din dulap.
― Dă-mi voie să termin eu de gătit. Ești obosită, nu-i așa?
― Akira, unde ai fost?
― Nicăieri, fără niciun motiv.
― Takashi a zis că nu ai fost acasă când s-a întors de la școală.
― Nu, Takashi n-a fost aici la 18:30. A plecat pe undeva, după ce și-a lăsat cămașa și șosetele pe podea.
― Iar tu?
― Ce?
― Unde ai fost tu?
― Hei, Takashi, pe unde-ai umblat? Ai plecat de-acasă, nu-i așa? Să nu minți!
― Fă liniște, mă uit la televizor.
― Sachi, du-te să te odihnești. Uită-te la televizor cu Takashi.
― Nu, termin eu aici. E în regulă.
Zicând asta, Sachi pune karaage-uri pe stratul de prosoape de bucătărie. Uleiul se îmbibă în hârtie.
― L-am căutat pe Takashi.
― Care dintre voi minte?
― Eu? Eu să mint? El, Takashi, n-a fost aici la 18:30. M-am dus să-l caut. A fugit de mine pentru că știa că o să fie certat. Pe urmă m-am gândit că poate Takashi a murit. Să știi că am fost ușurat.
Îi fur bețișoarele.
― Takashi, maică-ta a prăjit karaage-urile tale, așa că vino aici!
― Nu, încă nu!
― O să mă duc la toaletă!
Aud un zgomot ca de alergare. Ușa trântită mă face să mă gândesc la un cutremur.
― Supă miso? îi zic lui Sachi. Nu pregătești supă miso?
― Nu vreau să o beau într-o zi atât de caldă.
― Bine. Doar, să pregătești supă miso este… ei bine, mă simt ciudat pentru că am pregătit supa în ultima săptămână. Nu te critic, dar de ce să nu vrei? Tu ai băut-o ieri și alaltăieri.
― Takashi a mințit, nu-i aşa?
― Takashi a mințit, pentru că nu a vrut să-l cert. Dar am motive să-l cert iar Takashi o știe.
Sachi se ridică lângă chiuveta de bucătărie.
― Crezi că Takashi urinează stând în picioare?
― Da, desigur. Takashi nu poate să stea jos, pentru că e prost.
Vine Takashi.
― Tată, ce-i asta?
Takashi arată pălăria murdară.
― Asta e…
Nu pot să continui.
― Te-ai gândit că am murit. Are legătură cu pălăria?
― M-ai auzit.
― Are legătură? Arată ca aia pe care o poartă Takashi mereu, nu-i așa?
― Nu, nu. Am găsit-o pe stradă.
― De ce ai luat-o?
― Karaage ăla nu e gata?
― Pălăria e foarte murdară. Plină de urme de tălpi.
― Nu ți-am spus că karaage nu este gata?
― Ce? M-am gândit că Takashi a fost lovit de o mașină și a murit. Apoi, n-am știut ce să fac și am luat pălăria, rahat, rahat!…
Takashi se apropie de mine cu pălăria.
― Stai acolo cu aia!
O tigaie cade pe podea, împrăștiind uleiul încins. Eu îl evit cu greu.
― Hei, ce dracu’ ai făcut!?
― Taci naibii din gură! Futu-i, futu-i! Takashi, adu ziarele de pe masă!
Uleiul se întinde pe podea, înghițind un preș și papucii.
― Hai, repede, Takashi, futu-i, futu-i, futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i.
Apoi, îl bag pe Takashi cu capul în ulei.

Tettyo Saito

Tettyo Saito s-a născut în 1992, în prefectura Tiba, Japonia. A studiat literatura japoneză la Universitatea Meiji din Tokyo. După terminarea universități, a început să studieze limba română, datorită filmului românesc „Polițist, Adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu. După 5 ani, visul său s-a împlinit, a reușit să devină scriitor în România. În Japonia, este critic de film și literatură.