Stea pe cerul meu

Pe atunci, eram un copil mărunțel, cu un păr negru, umflat, și mereu ciufulit. Am răsuflat, cu un aer resemnat, privindu-mi în mica oglinda prăfuită, rucsacul pe care mama a uitat să-l spele.

„Iar mă va pedepsi doamna” mi-am zis atunci, cu regret. „O să stau în ultima bancă.” Nu-mi plăcea. Nu vedeam până la tablă, trebuia să-mi mijesc ochii pentru a desluși ceva, iar din acest motiv rămâneam mereu în urmă și apoi tot eu eram certat și primeam calificativ mic. Eram în clasa a doua și una dintre multiplele mele griji era că trecusem la acele litere urâte. Primeam mulți de „I” și „S”. În clasa întâi era mai bine. Îmi plăcea când doamna îmi punea ștampila cu porcușorul sau puișorul, chiar dacă, teoretic, nu era de bine. Eu, însă, iubeam mult animalele și niciodată nu am avut un porcușor acasă. Mă bucuram, deci, să-l am măcar pe caiet.

I-am făcut mamei cu mâna și m-am grăbit spre stația de microbuz. Dintr-un hop m-am așezat pe băncuța metalică și rece, legănându-mi în aer picioarele. Nici ghetele nu-mi erau foarte curate și știam că nu era de bine. Mama tot promitea că o să mi le spele, dar cu promisiunile rămăsesem.

Mai era un copil în stație, un băiat cu părul blond și pistrui mulți. Era și el cam uscățiv, dar eu îl văzusem mereu cu punga de Fornetti și credeam că mănâncă foarte bine. Îl chema Raul, ca și pe mine, dar eu îi ziceam Paul. Lui îi plăcea ideea și răspundea când îl strigam. I-am spus că era mai bine, căci nu ne puteam încurca. „Altfel cum aș putea ști care Raul sunt eu și care ești tu?” îi explicasem eu. Nu am apucat să vorbim multe, căci microbuzul sosise și trebuia să urcăm.

Când oprisem în parcarea școlii, parcă nu-mi venea să cobor. Totul era bine până la momentul în care trebuia să intru pe poarta cea mare. Vântul de toamnă îmi ciufulea părul negru și parcă voia, prin forța lui, să mă împingă înapoi în microbuz.

Îmi era rușine. Știam că nu eram nici curat, nu eram nici bine îmbrăcat și clar, nu urma să fiu nici bine primit. Până să mi se atragă atenția nu știam ce însemna să fi bine îmbrăcat, dar doamna m-a scos în fața clasei, pe mine și pe Monica, o fetiță roșcată cu ochelari și agrafe drăguțe în păr, iar apoi s-a adresat clasei, invitând ceilalți copii să spună fiecare o diferența între noi doi. A afirmat, mândră de ideea ei, că totul era un exercițiu psihologic, o lecție de viață, deoarece elevii învățau prin metode practice, nu teoretice numele diferitor piese vestimentare și cum trebuie ele purtate. Da. Doamna mea era convinsă că nimeni nu știa metode mai moderne de predare decât ea. Făcuse și psihologia la un moment dat.  De fiecare dată, când, cu privirea înțeleaptă și spatele drept, ca și cum ar fi înghițit un liniar, spunea că era psiholog, ceilalți nu mai îndrăzneau să-i comenteze absolut nicio mișcare, iar ea se retrăgea triumfătoare din conversație.

O grămadă dintre colegii mei se jucau în oră pe telefoane. La poartă eram controlați inițial, căci telefonul era interzis în sala de clasă, dar apoi câțiva părinți grijulii și oripilați de acest dictatorism crud și-au exprimat dezacordul. Dacă copilul lor era bătut sau se simțea rău trebuia să aibă telefonul la îndemână pentru a suna acasă să vină după el. Dar eu nu am surprins niciun caz de genul. Telefoanele erau folosite în special pentru jocuri precum Plants vs Zombies sau diverse aplicații amuzante pe care mi-ar fi plăcut și mie să le utilizez, dar eu nu aveam telefon.

Prin urmare, nu aveam altă ocupație decât să-mi pun maxilarul pe podul palmelor și să ascult ce zicea doamna. Am observat că-i plăcea mult litera C. Am început să îmi notez fiecare cuvânt inteligent care-i plăcea tare-tare. Pe primul loc era cuvântul comunism. Îi plăcea mult. Mereu zicea că urăște un stil comunist de a preda, că nu era de acord cu uniformele pentru că a trecut comunismul și că ea nu voia să fie ca restul învățătoarelor comuniste. Îi plăceau și alte cuvinte cu „C”. Conformism. Da. Zicea că nu-i plăcea să fie conformistă. Apoi, era cuvântul „comun”. Ne spunea cu mult zel că ea voia ca noi, clasa ei, să fim ieșiți din comun, pentru că ea avea de gând să adopte niște metode didactice preluate din Norvegia și Suedia. Un alt cuvânt cu „ C” pe care-l adora era confort. „Raul, îmi spunea de multe ori. Trebuie să ieși din zona de confort. Din clasa zero, de când ești la mine zici că ai fost la scăldat în Timiș. Ai putea să mai schimbi, să te duci la un ștrand, de exemplu. ” Și adăuga „Nu mai suntem în comunism. Acum e simplu să intri peste tot.

— Păi mă duc cu frații mei acolo. Ei acolo mă duc.

—  Tu poți fi altfel, o pată de culoare în familia ta. Poți să ieși în evidență, să ieși din comun! mă încuraja ea.

—  Bine, doamna” am exclamat cu vocea mai subțire, dar cumva entuziasmat că primisem o temă pe care o puteam face fără să-mi bat capul prea tare. „ O să-mi notez asta”.

Nu am înțeles prea multe, dar am ridicat, ascultător, din umeri și, conștiincios, mi-am scris pe o foaie că în ziua aceea, după școală, trebuia să-i spun mamei că vreau să ies din comun și din zona de confort, că a trecut comunismul. Poate avea ea să mă ajute cu asta, deși nu am auzit-o niciodată rostind cuvinte așa de complicate.

***

Într-o seară, mama mea a fost distrusă. Drumurile nu erau asfaltate, iar eu mi-am rupt talpa la unul din adidași. Nu mai puteau fi purtați. Repeta întruna că așa ceva nu se poate, că nu avea de unde să-mi ia alții. Mi-am luat șlapii în picioare, cu toate că era deja răcoare afară și am plecat să bântui străzile, în căutarea unei soluții.

Mare noroc! Am dat de fratele meu mai mare, Sebi, care se întorcea acasă de la iubita lui. Mă întrebam dacă și el avea de gând să „se mărite” precum Raluca, sora mea din Anglia. Nu voiam să plece de acasă. Ne înțelegeam foarte bine.

— Cum stai în papuci la treișpe grade? Ai fân în loc de creier? mă „salută” el și mă plesni frățește peste ceafă.

I-am povestit de necazul meu și de furia mamei, iar Sebi și-a trecut mâna prin părul negru și cam uns. Își aranjase pantalonii care  prea tare-i alunecau, că iar uitase să-și pună cureaua și rostise pe  un ton ridicat:

— Nu se poate așa ceva! Ești cretin? Normal că s-or dezlipit. Ce fac io cu tine acum?

— Ajută-mă să găsesc alții, te rog.

Pe lângă problemele cu care se confrunta acum fratele meu ( datorii cu carul, probleme cu legea etc), ale mele erau nesemnificative. Creierul meu de șapte ani însă, le percepea ca pe niște tragedii fără de pereche.

Sebi s-a aplecat și m-a înhățat de mână.

— Hai să găsim ceva!

Trebuia să depun eforturi groaznice să pot ține pasul cu el. Sebi făcea un pas, eu trei. Aveam picioare mult mai mici și mai scurte, de ce nu putea să priceapă asta?! Ne-am plimbat pe la diferiți amici de-ai lui, dar nimeni nu avea încălțăminte care să-mi vină. Tot ce probam îmi era mare și cu fiecare pereche nepotrivită, disperarea mea creștea. Mi-o puteam imagina pe doamna cum se enervează, cum îi crește tensiunea, cum se ia de cap și începe să se plimbe agitată prin clasă, cu tocurile ei înalte și subțiri. Îi puteam vedea și pe ceilalți colegi răzând de mine. Aveam trei băieți și o fetița în clasă foarte răutăcioși. Mereu făceau bâză că eu nu am caiete cu Spiderman, Pokemon și nici cu alte personaje de mare importanță în istoria lumii.

A doua zi m-am dus la școală în papuci și ciorapi groși în picioare. La poartă am vrut s-o iau la fugă înapoi spre microbuz, rugându-mă de șofer să mă ducă acasă, dar m-a văzut portarul și nu m-a lăsat. Am parcurs în grabă curtea, sperând că nu m-au văzut prea mulți.

Holul era gol, nu se auzea nimic. Întârziasem. Orele începuseră deja. Cu inima făcută ghem, m-am grăbit spre sala mea de clasa. Tremuram și-mi venea să plâng. Flavia era prietena mea. A vrut să stea cu mine în bancă, dar doamna a zis că până nu vin curat, nu stă nimeni acolo. Era un fel de pedeapsă, pe care ea o numea, inspirat, „consecință”. Nu mai suntem în comunism, spunea ea cu multă înțelepciune în voce, nu pedepsim elevii, dar îi învățăm să-și asume consecințele. „Asume” mi-am notat eu în caiet. Încă un cuvânt pe care nu-l auzisem până atunci și speram să știe mama ce însemna. Până nu vii curat, continua ea, nu va sta nimeni lângă tine pentru că poate lua microbi.

Când am apăsat pe clanță și am împins ușa, imaginea din fața mea era total diferită față de ce vedeam de obicei. Toți elevii erau așezați la locurile lor, dar doamna Nicoleta nu era. În schimb, pe  locul ei stătea o fată tânără, îmbrăcată într-o bluză gri și blugi.

Am rămas în prag, neștiind ce să fac și fără să-mi dau seama, am pășit înapoi. Eram așa de mic, cel mai mic din clasă, iar Flavia, prietena mea cea mai bună și, de fapt, singura din clasă, îmi spunea adesea că seamăn cu Mowgli, copilul junglei. Probabil din cauza părului negru, mereu ciufulit și ochilor de aceeași culoare, continuu alertați.

Dar doamna cea nouă nu m-a lăsat să mă fac dispărut. A venit spre mine și a întins mâna, invitându-mă, oare, să i-o prind? Nu știam și nu voiam să fac ceva greșit, știind că probabil, și mâna mea era murdară. Totuși, ea și-a scuturat-o, semn că aștepta o reacție din partea mea.

— Tu trebuie să fii Raul, rostise pe un ton dulce și a zâmbit larg. Aceste două gesturi erau suficiente pentru a mă relaxa.

Mi-am întins și eu buzele într-un zâmbet vag, încă nesigur, și i-am prins mâna albă și rece, cu unghiile vopsite în ceva culoare deschisă.

Am aflat că pe doamna cea nouă o chema Victoria, iar noi urma să facem cu ea orele de desen. Inima a început să-mi bată mai tare când am văzut că sunt singurul ce nu și-a pregătit blocul de desen și acuarelele. Nici măcar nu aveam. Mama a zis că trebuia să aștept până vine alocația. Rușinat, am tras-o de mâneca pe doamna cea nouă și i-am zis încet că nu am la mine nimic.

— Nicio problemă, a spus doamna pe același ton liniștitor. O să o mutăm pe Flavia care a zis că e prietena ta, cu tine în bancă și vei folosi acuarelele ei de această dată.

M-am uitat peste umăr la Flavia. Părea fericită că se putea muta lângă mine. Doamna a ajutat-o să-și strângă lucrurile și i-a tras scaunul din dreapta mea.

— Bună, Raul, mi-a făcut fericită cu mâna.

Doamna Victoria cu siguranță și-a dat seama din momentul în care mă văzuse în ușă că eram sărac. Nu am realizat asta atunci, dar acum îmi e clar. Nu l-a lăsat nici pe Vali să râdă de mine că nu am ghete în picioare și nici pe Daria să arate spre rucsacul meu că era murdar. Mai mult, a oferit copiilor o nouă perspectivă.

— Ce-ar fi să-i aduceți voi niște ghete dacă aveți acasă? Nu e nimic rău în a fi generos.

„Generos” cuvânt nou. Mi l-am notat și abia așteptam s-o întreb ce înseamnă.

M-am simțit bine și mi-aș fi dorit să nu se termine niciodată ora aceea. Doamna Victoria a zis că, fiind prima noastră întâlnire, pentru a ne cunoaște mai bine, fiecare să deseneze pe foaie ceea ce își dorea cel mai tare în momentul acela. Flavia a desenat o casă de păpuși, eu o pereche de ghete.

Doamna s-a arătat impresionată și a zis că vrea să vorbească cu mine a doua zi, căci acum se grăbea la altă școală și nu mai avea timp. Am acceptat bucuros. Îmi plăcea de ea. Mi-a cerut permisiunea să-mi ia desenul, motivând că eram foarte talentat, dar ce intenționase ea să facă, de fapt, era să-l arate doamnei Nicoleta, în încercarea de a-i atrage atenția asupra „condiției mele.” Am văzut prin geamul clasei cum cele două doamne priveau desenul meu.

— Dumnezeule! Nu e bine, nu e bine deloc. Doar atât își dorește? Nu e deloc motivat copilul ăsta. Trebuie țintit mai sus! și-a dat doamna Nicoleta cu părerea.

Când am ajuns acasă în ziua aceea, mă aștepta pe masă un adevărat festin: două bucăți de parizer prăjit și cartofi prăjiți. Surpriza, cireașa de pe tort, era că mama renunțase la pachetul ei de țigări și cumpărase ketchup. Nu știam ce am făcut ca să merit asta, dar mama îmi explicase mândră, că o sunase doamna de desen și-i spusese că eram un copil tare talentat.

— Ah, nebună mai e și Nicoleta aia. Așa de urât se comportă cu tine, iar tu ești deștept foc! Lasă,  direct în iad o să meargă.

După o pauză prelungită am întrebat curios:

— Unde-i aia?

Mama era pentru mine o zeiță. Era mai bună ca oricare altă mamă din lume, căci avea puteri magice… sau așa credeam eu pe atunci. Azi avea părul scurt, mâine îi ajungea până la fund, iar poimâine era din nou scurt. În două zile creștea la loc, ba chiar își schimba și culoarea. Peste ani de zile urma să aflu că puterea aceea magică se numea „Extensii”.

A doua zi când m-am dus la școală aveam din nou stomacul făcut ghem. Tot în papuci eram și îmi era teamă ca nu cumva să-i provoc doamnei Nicoleta, ceea ce numea ea „cădere nervoasă”. Însă nici nu am reușit să parcurg tot coridorul luminat de neoane, că m-am trezit strigat pe nume.

Când m-am întors spre sursa vocii îmi venea să sar în sus de bucurie. Era doamna de desen. M-a salutat și m-a întrebat cum am dormit. I-am răspuns că nu prea bine, deoarece fratele meu se uita la meci și comenta întruna cu voce tare.

— Îmi pare rău să aud asta, dar poate voi reuși să te înveselesc. Hai cu mine.

— Unde? am întrebat, dar eram deja în mișcare.

Am intrat într-o sală de clasă goală. Elevii erau probabil la sport. Doamna Victoria a scos o plasă de sub catedră și apoi, din plasă, o cutie. Când a înlăturat capacul am făcut ochi mari și am rostit un „wow” plin de zel. Scoase la iveală o pereche de adidași Nike, nou nouți.

— Ieri ai desenat adidași la oră și am zis să îți îndeplinesc dorința. În colț ai făcut semnul de la Nike.

Ca să-mi reamintească, îmi arătă foaia.

— Ah, aia nu era Nike. Era o cioară, am râs eu subțire, dar m-am bucurat enorm.

I-am mulțumit doamnei de zeci de ori și am și îmbrățișat-o, după care am probat încălțămintea ce încă mirosea a nou. Îmi veneau perfect.

M-am dus apoi la ore. Până și engleza o făceam cu doamna Nicoleta, deși alte clase aveau profesori diferiți la această materie, însă ea era o femeie de o inteligență nemaivăzută și nemaiauzită până atunci și ne repeta mereu că ea avea acasă peste cincisprezece diplome numai de la universitate. „Interesant”, mi-am zis eu pe atunci, hotărât să aflu ce școală era această universitate. Toți care se înscriau la acest tip de școală erau respectați și priviți cu mare stimă de restul oamenilor de rând. Mama a zis că universitatea este ceva de care eu n-o să am parte, că acolo merg doar cei care au bani să-și ia mai mult de două pâini pe săptămână, iar noi, evident, nu făceam parte din grupa „aleșilor”.

Dar eu voiam să fiu respectat, mai ales că niciodată nu fusesem privilegiat cu așa ceva și rapid am ajuns la concluzia că am nevoie să fac proprii bani, să am pentru universitate. Oare când se fac  înscrierile? Mă frământam eu în timpul orei de engleză. Speram că nu în anul ce urmează, deoarece la sfârșitul clasei a doua trebuiau să dau ceva test pentru a intra în clasa a treia, deci, bănuiam eu, nu puteam lipsi de la ore; Nici măcar pentru a merge la universitate, care era tot o școală, dar mai bună.

Mama mi-a văzut noua încălțăminte și nu mică-i fusese uimirea când aflase că o primisem cadou de la doamna de desen.

— Voi aprinde o lumânare pentru ea la biserică, hotărâse mama, dar cu mintea-n altă parte. Crezi că dacă e așa de bună ea, mi-ar cumpăra și mie un pachet de țigări?

Nu aveam de gând s-o rog pe doamna să-i ia mamei țigări. Aveam alte planuri pe ziua aceea. Cum am ajuns acasă, m-am descălțat de noii mei adidași, m-am schimbat în puloverul meu roșu, ponosit și am tras pe mine o pereche de colanți negri, groși, plini de scame.

M-am dus la vecinul nostru, domnul Grigore. Era bătrân și plictisit. În grădină avea un nuc mare, cu crengi dese. Nu aduna nucile. Avea o pensie destul de bună și nu mai avea nevoie de alți bani.

— Domnu Grigore, pot să adun nucile din curtea ta? Să le curăț și apoi să le vând.

Bătrânul a ridicat  sprâncenele în semn de întrebare.

— Dar ce vrei tu să faci cu banii?

— Îmi trebuie pentru universitate. Vreau să mă înscriu.

Bătrânul a râs din toată inima.

— Și ce vrei să te faci?

— Deștept, ca doamna Nicoleta, am răspuns prompt. Pot, pot? insistam nerăbdător.

— Da, da, sigur, a răspuns  repezit și se întoarse în casă. La ora aceea începeau știrile. O puteam auzi pe tanti aia blondă, cu fața mereu serioasă și îngrijorată, informând telespectatorii despre ultimele noutăți. Uneori mă puneam sub geamul lui și mă uitam și eu la televizor. Doamna ne spunea să urmărim mereu știrile, căci vom fi „mai prezenți în sistemul politic și social”.

Un copil a fost călcat de un tractor, în timp ce se întorcea de la….- o auzeam pe tanti, spunând cu mare tristețe în voce.

„Oh, ce urât”, m-am strâmbat eu și am decis să-mi văd de treabă.

Timp de două ore adunam nucile. Unele erau goale pe dinăuntru și le aruncam înapoi pe jos. Reușisem să strâng două găleți. Obosit, mi-am șters fruntea cu dosul palmei și am apucat mânerul găleții roșii. Nu le puteam duce acasă decât pe rând. Am cărat-o până la noi în curte și am fugit după cealaltă.

Mă simțeam extrem de obosit. Era să adorm la masă. Mama îmi pregătise pâine cu unt și sare. În seara aceea primisem și desert. Vânzătoarea de la magazin nu avea să-i dea mamei restul de la pâine și i-a dat o bomboană cu umplutură de căpșuni. Am mulțumit și am vrut să merg la baie, să mă spăl pe dinți. Era trecut de ora opt, în curând trebuia să fiu în pat.

Un gând m-a fulgerat atunci, blocându-mă în loc. Tema la engleză! Nu mi-am făcut-o. Am uitat de somn și m-am repezit la ghiozdan. Pe prima pagină a caietului aveam notate în coloană, cincisprezece cuvinte în engleză și trebuia să le traduc în română.

— Mami, doamna a zis să folosim un dicționar online sau fizic.

— Un ce? se uitase ea peste umăr, total paralelă cu acești termeni.

— Un dicționar e o carte cu multe cuvinte dintr-o limbă.

— De ce aș da bani pe așa ceva? Ce, nu știi suficiente cuvinte?  Du-te la Sebi, poate te ajută el.

Am mers spre camera fratelui mai mare și am bătut discret. Nu m-a auzit și am bătut din nou, mai tare de această dată.

— Mdea! se auzi vocea lui, nu foarte prieteneoasă.

Am intrat, prima dată strecurându-mi doar capul, pentru a vedea dacă sunt sau nu bine venit.

— Ce vrei?

— Te pricepi la limbi străine?

Fața lui se lumină. Urma să mă ajute!

— Buzunarul meu vorbește ce limbă dorește, cântase el un vers dintr-o manea.

M-am urcat lângă el, în pat.

— Vorbește și engleza?

— Ce dorește, repetase el.

— Super! Am exclamat și am deschis caietul. Întreba-l ce înseamnă cuvântul book.

Chipul lui Sebi s-a umbrit.

— De ce aș ști așa ceva? se animase el. La ce-ți trebe engleza? Nu te mai descurci în română să ceri o pâine, o țigară?

— Eu nu fumez, i-am reamintit.

— Păi poate ceri pentru mine. Oh, făcuse exasperat. Iar faci pe deșteptul.

Am clătinat din cap. Sebi nu era foarte deștept. Mă întrebam dacă știa asta. Am alunecat din pat și i-am urat noapte bună. Tema mea trebuia făcută până a doua zi.  Mi-am luat o geacă subțire pe mine și am ieșit în stradă. Acum se întorcea microbuzul cu elevii de clasa a cincea, care aveau ore de după masă.

M-am așezat pe banca din stația slab luminată și am așteptat să ajungă. În timp ce-mi legănam picioarele în aer, cântam un cântec învățat la școală la ora de muzică.  „Gâște fripte și plăcinte nu-s de dumneata…. Gâște fripte și plăcinte nu-s de dumneata.” Eram singurul din clasă care o memorase aproape instant și puteam cânta fără caiet, dar doamna Veronica nu a vrut să mă laude în fața clasei. Ba din contră: a zis că memoria extrem de bună nu face pe nimeni cu nimic mai deștept. Acum nu se mai punea accentul pe toceală. M-am întristat puțin. Speram ca măcar o dată să fiu și eu lăudat. De obicei eram menționat sau dat ca exemplu când era vorba de ceva nu tocmai pozitiv. „Să nu fiți ca Raul. Nu mâncați în oră.”

Uneori, mi-era așa de foame că nu mai rezistam până la pauză și cornul era delicios. Nu înțelegeam de ce toți se plângeau că e dezgustător. Chiar și unele mămici cereau cu insistență să se renunțe la acest „ajutor social” în școli, pentru că odraslele lor veneau acasă cu dureri de burtă și bube. Eu mă rugam în gând să nu se întâmple așa ceva. Și Flavia zicea că e „bleeeeah” așa că am rugat-o să-mi dea mie porția ei. A făcut-o. Era o fetiță drăguță. Alții se băteau cu mâncarea sau o aruncau direct la gunoi. Chiar călcau pe ea. Eu, pe de altă parte, mă plimbam de la un coleg ceva mai înțelegător și mai puțin răutăcios, la altul, și-l întrebam dacă nu vrea să-mi dea mie cornul. Mergeam acasă cu câte trei sau patru. Îi dădeam și mamei și lui Sebi.

În timp ce așteptam microbuzul mă gândeam cam cu cât ar trebui să vând acele nuci și dacă voi reuși să-mi plătesc universitatea din cele două găleți. Erau nuci bune, aveam să le zic clienților.

***

Fetele m-au ajutat și eu, a doua zi, m-am dus cu tema făcută. Engleza era chiar prima oră și doamna Nicoleta întârziase. Asta l-a încurajat pe Denis, unul din elevii răutăcioși, să mă tachineze.

— De unde ai adidașii ăia? întrebase el pe un ton autoritar, arătând acuzator spre încălțămintea mea.

Nu am vrut să spun adevărul, căci doamna de desen a fost destul de discretă când mi i-a dăruit. Din acest motiv am rămas tăcut, iar Denis a interpretat sau a vrut să interpreteze asta greșit.

— Eu cred că i-ai furat.

La auzul acestui cuvânt, toți colegii s-au adunat în jurul băncii mele, într-un semi cerc imperfect. Unii, deși puțini la număr îi dădeau dreptate, câțiva îi cereau să mă lase în pace, însă majoritatea doar priveau cu mult interes scena. Flavia a fost cea mai vocală dintre toți.

— Du-te la loc, Denis, îl apostrofase draga mea prietenă, cu cele două codițe agitându-i-se.

— De ce? Să știe toți că avem hoț în clasă! ripostase băiatul și-și trase mucii.

— Nu e hoț!

— Toți țiganii sunt hoți, insista el și ceilalți începură să șușotească, unii cu indignare, alții în încurajare.

— Mama mea i-a cumpărat adidașii, a explicat ea inspirată, cu brațele la piept. În clipa următoare, doamna Nicoleta intrase pe ușă. Când a văzut adunarea din jurul băncii mele, cu siguranță și-ar fi dorit să mă certe, dar nu avea niciun motiv de care să se lege. I-a trimis pe toți la loc și a pus catalogul pe catedră.

Cu sacoul gri, aruncat neglijent peste umeri, a început să se plimbe prin clasă, cerându-ne să deschidem caietele pentru că intenționa să ne verifice tema. Atunci mai toți colegii mei fuseseră cuprinși de panică.

„Am fost bolnav/ Am ajutat-o pe mama/ Am plimbat câinele” și multe alte comentarii de genul puseseră stăpânire pe clasă. Atât eu, cât și doamna, am înconjurat clasa cu privirea și am ajuns, cel mai probabil în același timp, la aceeași concluzie. Eram singurul care avea tema făcută. Am împins caietul în față. Doamna și-a aranjat ochelarii pe nas și a aruncat o privire total dezinteresată pe tema mea. A trecut apoi mai departe și, în cele din urmă s-a așezat la catedră.

— Dacă până mâine la dirigenție nu v-o faceți, vă dau test, zise, mai degrabă plictisită, decât supărată.

Apoi a luat markerul negru și a început să scrie pe tablă noua lecție. Lumea mea se năruise cu totul în momentul acela. Nici măcar nu m-am putut motiva să iau stiloul în mână. Am rămas cu privirea sticloasă înțepenită pe tema mea de engleză. Nu am realizat că plângeam decât în momentul în care, o lacrimă mare, cât o monedă de zece bani, căzuse pe caietul meu, întinzând cerneala. Am ridicat ochii când am simțit privirea doamnei pe mine. Nu m-am ostenit să-mi șterg urma lăsată de lacrima ce se scursese pe caiet. Ea a văzut, dar nu a spus nimic.

Nu-i plăcea să mă aibă în clasă. Mai târziu am aflat că era supărată pentru că toți șefii ei îi reproșau că nu știa să gestioneze problema mea. Eram printre cei mai săraci elevi din școală. Nu că nu ar fi existat copiii la fel de săraci sau chiar și mai săraci, dar aceia nu se osteneau să participe la ore. Pe atunci nu-mi dădeam seama, dar acum îmi e clar că doamna mă trata urât din două motive: metodele ei psihopedagogice și ultra moderniste nu aveau efect asupra mea, căci nu-mi puteam cumpăra toate acele materiale pe care ea ni le recomanda în vederea dezvoltării noastre personale și al doilea motiv, poate și mai puternic, spera să renunț și eu la școală.

În ziua aceea am gândit la fel. La restul orelor mă prefăceam că nu eram acolo. Nu mai ridicam mâna degeaba, căci oricum erau puțini cei care voiau să audă răspunsul meu și mă uitam la ceas continuu. Abia așteptam să ajung acasă, la mama și la fratele meu și să nu mă mai întorc în clădirea aceea niciodată. La sfârșitul orelor mi-am golit dulapul, îndesând tot în ghiozdan.

Când am ajuns acasă am găsit acolo haos. Mama cu Sebi erau supărați că nu aveam apă caldă. Nu am plătit facturile la timp. În timp ce ei doi se certau eu m-am așezat la masă și mi-am pus în farfurie ce mai rămăsese pe fundul oalei. O ciorbă tare săracă de varză și jumătate de felie de pâine.

— Cum a fost la școală? m-a întrebat mama, după ce Sebi a ieșit din casă, să caute ceva ce să punem pe foc.

— Nu vreau să mai merg la școală.

Mama m-a privit uimită și suspicioasă. Iar avea părul lung.

— Dar mă zăpăceai de cap că tu vrei la școală. Ce s-a întâmplat? Te-a supărat cineva? ridicase ea tonul. Imediat merg să fac scandal. Mi-am pus unghiile ieri, o să le scot ochii cu ele.

Mama era tare explozivă, mai ales când era vorba de mine.

I-am povestit tot ce s-a întâmplat și am început să plâng. Nu am mâncat mai nimic în ziua aceea, dar nu m-am atins de ciorbă. Nu aveam poftă de mâncare. Mama s-a ridicat, indignată de ce a auzit.

— Cum adică ai furat adidașii? Cum toți țiganii fură?!

— Păi și Sebi a furat găina aia de la vecina lui tanti Maria.

— Nu a furat nimic, m-a contrazis ea, hotărâtă. A luat-o prin surprindere.

— Pe găină? am întrebat curios.

— Pe Maria.

— Ah. Dar a fost poliția la noi.

— Nu i-a dat chitanță pe ea.

Nu am înțeles mare lucru, doar că Sebi nu a făcut nimic greșit.

În seara aceea am dormit toți trei în bucătărie. Mama cu Sebi pe jos, eu pe șezlong. lângă sobă. Nu aveam cartoane suficiente pentru încă o cameră. M-am oferit să pun caietele mele de la școală pe foc, dacă oricum nu mai aveam să le folosesc. Mama s-a opus, dar Sebi a fost încântat.

— N-ai nevoie de școală, oricum. Te iau cu mine de săptămâna viitoare. Vindem țigări la bucată pe la elevi  proști.

Nu m-am dus la școala toată săptămâna. Nu am renunțat însă la a aduna nuci. Poate chiar era mai bine așa. Făceam niște bani și puteam merge la universitatea aia care m-ar fi făcut deștept, ca pe doamna Nicoleta. În ziua aceea, nenea de la care strângeam nucile mi-a dat cinci lei. A zis că „am făcut curat în curte.” Din acei cinci lei am cumpărat niște cartofi și i-am dus acasă mamei, să facă cartofi prăjiți. Sebi a venit și el cu douăzeci de lei și un ochi umflat puțin. Probabil iar a luat ceva găină fără chitanță, mă gândeam eu. Mama măturase strada pentru o tanti oarbă și a primit și ea șapte lei. Mă simțeam bine că pentru prima dată am contribuit și eu cu ceva

Într-o dimineață cu ceață, cineva a bătut la ușa noastră. Sebi, care probabil făcuse ceva nu foarte onorabil, se ridicase de la masă și ieșise în curte, cerându-i mamei să zică musafirului nepoftit că nu era acasă. Am deschis eu.

Prima dată am văzut îmbrăcămintea doamnei care stătea în prag. Foarte elegantă. O pelerină cu mâneci de clopot, pantaloni din stofă și botine cu toc gros. Abia când mi-am ridicat capul și i-am văzut fața, am recunoscut-o. Era doamna Victoria, profesoara mea de desen, cea care îmi cumpărase adidașii. Am uitat să-mi mai închid gura.

— Cine-i? se auzise vocea mamei din spate.

M-am panicat puțin, amintindu-mi de ce spusese mama. Nu voiam să-i scoată ochii doamnei Victoria. Era mai frumoasă cu ei decât fără.

— Pot intra?

M-am uitat la mama.

— Dar tu cine ești? întrebase mama cu mâinile în șolduri.

S-a prezentat pe un ton amabil și întrebase din nou dacă putea intra.

— Ai adus ceva lu ăsta mic? Ia zi.

— Da, răspunse încurcată. O ciocolată.

Mama se uitase la tableta Milka din mâna doamnei și se dăduse din ușă.

— Nu vreau să vă rețin mult. Dar Raul de o săptămână n-a fost la școală, ceea ce nu e foarte bine.

Deși îmi plăcea de ea, oricum nu eram foarte deschis cu oamenii pe care nu-i cunoșteam foarte bine și m-am ascuns după fusta înflorată a mamei, privind doar pe furiș spre doamna Victoria. Aceasta îi povestise mamei despre importanța școlarizării, dar mama nu avusese răbdare s-o asculte și începuse să țipe că eu nu mă mai duc la școală pentru că sunt tratat rău și vin adesea plângând acasă. Mi-am dat seama după mirarea din privirea ei că nu aflase despre Denis și incidentul care avusese loc.

— Înțeleg că nu a fost plăcut, încercase ea să calmeze spiritele, dar lucrurile se pot remedia.

— Se pot ce? făcuse mama.

— Remed… adică o să meargă mai bine.

Apoi se lăsă pe un genunchi, ca să ajungă la nivelul meu.

— Raul, tu vrei la școală?

Am lăsat privirea în pământ.

— Nu, am răspunse încet, jucându-mă cu fusta mamei.

— Ești un elev deștept și silitor și foarte cuminte la oră.

— Auzi la ea, comentase mama, culegând un fir de păr de pe umăr și aruncându-l pe jos. Atâta-l lauzi, dacă vrei să mi-l furi, de fapt?!

— Doamnă, nu țipați, o atenționase profesoara. Aș vrea să mă lăsați singură cu el.

— Să te las singură? se revoltase ea. Și dacă-l bagi în sac și pleci cu el?!  La ce frumos e, toți mi l-ar fura.

Doamna nu știa ce să răspundă, căci părea că nu-și dădea seama dacă mama glumea sau nu. Până la urmă răsuflase.

— Există un program „ O șansă pentru toți.” Raul se poate înscrie acolo. Va primi gratuit haine, rechizite. Poate să facă și baie acolo, se poate tunde. Ba chiar va fi ajutat la teme de voluntari. Au și centru de zi. De trei ori pe săptămână poate să și mănânce acolo.

Mamei părea să-i surâdă ideea. Se juca cu limba în gură și își mușca obrajii. Nu suna rău propunerea.

— Păi și va continua să meargă la școala asta unde nu e lăudat pentru nimic și mereu îl ceartă?

— Încă se mai fac transferuri. Vă pot ajuta să-l transferați la altă școală.

— Mdaa, hârtii peste hârtii. Io nici să scriu bine nu știu.

— Nu e nevoie. Vă ajut eu. Soțul meu e director acolo. Deja umblă vorba, știți cum e. Copiii vorbesc. Dar Raul e un copil prea deștept pentru a vinde țigări la bucată, adăugase ea.

— Băă! se revoltase Sebi, simțindu-se jignit, iar eu am râs. Doamna Victoria a zâmbit și ea.

— Hai la școală, Raul.

***

Din ziua aceea viața mea se schimbase. Având resursele necesare puteam să fac față provocărilor din mediul școlar. Dincolo de faptul că-mi făceam temele la căldură, o schimbare bine venită, acum mergeam la școală curat. Acest lucru mi-a îmbunătățit încrederea în sine.

Cu două luni în urmă am terminat liceul și am și aplicat la o bursă în străinătate, dedicată absolvenților rromi cu rezultate deosebite.  În această dimineață mama mea a găsit un plic în fața ușii. Nu știa să citească, așa că mi l-a dat direct mie și s-a întors la telenovela ei în reluare. Am rupt hârtia nerăbdător și am  deschis acea scrisoare împăturită. Inima-mi urcase până în gât.

— M-au acceptat! am strigat  mamei peste umăr. Plec în Nord!

Fără să-și ia privirea de la ecranul televizorului, mama a ridicat mâna în aer, arătăndu-mi degetul mare, în semn de „ bravo!” Ea nu înțelegea ce era aia o bursă sau rezultate deosebite la învățătură și, în niciun caz, ce era acela Nord.

După ce doamna Victoria m-a înscris în acel proiect, cu mulți ani în urmă, câteva zeci de  oameni, majoritatea din mediul online, se oferiseră să-mi ajute familia cu tot felul de  piese mobiliare, alimente neperisabile, haine și pantofi. Mama însă nu prea știa să aprecieze. Mobila donată fusese dezmembrată și folosită ca lemn de foc. Hainele nu prea și le spăla, detergenții primiți îi vindea la jumătate de preț și-și lua apoi țigări.  Cât timp era singura responsabilă de mine își dădea mai mult interesul, dar apoi, văzând că se ocupa și altcineva de bunăstarea mea, se dăduse cu un pas în spate, considerând că responsabilitatea-i fusese luată de pe umeri. Totuși, continua să mă laude tuturor și să repete cât eram de inteligent și ce mândrie eram pentru familia noastră.

Dacă vă întrebați ce s-a întâmplat cu doamna Nicoleta, ei bine, și-a deschis un cabinet de psihologie și psihoterapie și aplică toate tehnicile ultra-moderniste, non-comuniste, destinate celor care vor să-și schimbe viața- cu alte cuvinte, oricui dispus să-i dea bani.

În ceea ce mă privește, mă bucur că, pe durata studiilor mele, nu se pusese în aplicare acel proiect de modernizare prin digitalizare a învățământului românesc. Eu nu aș fi avut bani să-mi cumpăr tabletă și laptop, iar statul român cu siguranță  nu m-ar fi ajutat în acest sens. Prin urmare, aș fi devenit din nou elevul „leneș” care nu-și face temele. Dacă, printr-o minune ar fi achiziționat dispozitivele necesare, oricum nu s-ar fi schimbat mare lucru.  Eu și cei ca mine, de cele mai multe ori nici nu aveam curent în casă, unde să alimentăm tableta și laptop-ul?

Trei sute de mii de copii din România nu au trecut deloc pragul școlii din cauza sărăciei. Până nu se asigură nevoile de bază ale acestor familii, ca de exemplu, conectarea la curent, căldura în casă, cel puțin două mese pe zi, nu consider că o digitalizare masivă ar trebui să reprezinte o prioritate a statului român și nici a cetățenilor.  Multe dintre teoriile, practicile, curentele din Vest sau Nord, oricât de benefice ar fi ACOLO, în România, pur și simplu nu ar avea rezultate.

Cynthia Orszag

Născută în data de 26.05.1995, în Arad. Sunt de naționalitate slovacă.
În anul 2019 am absolvit un masterat în Psihologie Clinică și Psihoterapie, pe care l-am urmat după finalizarea studiilor de Psihologie, nivel licență, iar acum fac un modul pedagogic.
Scriu din 2012, am publicat câteva poezii în revista școlii, unde am fost și voluntară câțiva ani. Participând la diferite voluntariate, am devenit interesată de problematica rromilor din România, precum și a copiilor și tinerilor proveniți din medii sau familii defavorizate.
Genul pe care-l abordez cel mai adesea în lucrările și proiectele mele scurte sau mai lungi, este drama. Îmi place să scriu despre realitate, despre ce văd în jur și consider că niciodată nu voi rămâne fără idei, având în vedere câte se întâmplă la noi în țară.