Verde-smarald

A existat o deosebire clară între sfârșiturile relațiilor mele cu Adi și Florin. În cazul lui Adi a fost unul dintre acelea întâlnite în multe prietenii, cele care ne fac să ne îndepărtăm și să uitam treptat unii de alții, care se infiltrează lent precum umezeala în zidurile unei case, pe când celălalt a fost brusc, ca o veste teribilă căzută din senin într-o zi liniștită de weekend. Amândouă au fost legate de un dormitor, o seară și un secret păstrat aproape treizeci de ani.
Aveam pe-atunci doisprezece ani și două grupuri de prieteni foarte buni. Cu gașca de la bloc alcătuită din cei câțiva puștani cu vârste apropiate de a mea încingeam meciuri de fotbal ce durau până seara târziu, când părinții începeau să iasă la geamuri și pe balcoane, chemându-ne în casă. Cu ei mergeam la furat de varză și roșii dincolo de canalul de irigații ce reprezenta granița dintre ultimele șiruri de blocuri și câmpurile întinse ale sârbilor. Cu ei băteam în lung și în lat, de dimineața până seara, cartierul nostru modest de la marginea orașului și pe cele învecinate, în căutarea altor grupuri de băieți de vârsta voastră cu care să ne încăierăm. Spațiul dintre blocurile ca niște cutii de chibrituri ieftine înșirate de-a lungul aleilor înguste și întortocheate constituia locul de distracție din timpul vacanțelor.
Apoi era gașca de la școală, adică Adi și Florin. În afară de ei se mai alăturau uneori încă unul sau doi colegi de clasă, care se retrăgeau însă singuri la scurt timp. De obicei ne strângeam acasă la Florin, un apartament cu patru camere, identic cu cel în care locuiam eu și aflat la două alei depărtare de blocul meu. Era o locuință mobilată modest, în care eu și Adi, Florin, soră-sa și fratele lui mai mare stârneam un vacarm teribil. Majoritatea activităților noastre se desfășurau în bucătăria imensă în care aragazul era aprins pe timpul iernii zi și noapte și în care mirosul greu de mâncare proastă era o prezență permanentă. Pe canapeau de pe peretele din stânga (un obiect de mobilier acoperit cu o stofă ordinară, vărgată în crem și un bleu decolorat, precum căptușelile gecilor vândute în târgul de duminica), bombată și incomodă ca un copârșeu prost executat, jucam șah, table sau Nu te supăra frate! Haosul se stârnea atunci când ne jucam de-a v-ați ascunselea, folosind spațiul imens al celor patru camere și cele două holuri lungi sau când soră-sa, o zgâtie creață, rârâită ca și frații ei, cu niște ochi neliniștiți, negri și lucioși ca ai bovinelor, încerca să se bage peste jocurile noastre, enervându-ne.
Când eram doar eu și Florin preferam să citim. Stăteam cocoțați pe canapea, fiecare într-un capăt al ei, sprijiniți de câte o pernă, ronțăind biscuiții aceia fără gust, de culoarea și consistența bucăților de placaj uitate în soare. Sorbeam zgomotos „oranjadă” din paharele așezate pe jos (un suc cu gust de medicament preparat turnând apă sau sifon peste conținutul portocaliu și dubios al unor plicuri pe care le cumpăram de la alimentară), trăgeam vânturi și râgâiam ca porcii.
Cu Florin petreceam mult timp în biblioteca școlii, o sală de clasă amenajată să adăpostească zece-cincisprezece corpuri de bibliotecă având rafturi ca de aprozar pe care stăteau aliniate sutele de cărți. În lumina palidă ce pătrundea prin ferestrele îmbâcsite, protejate de plase de gard, plutea în permanență praful. În încăperea aflată la parterul școlii, mirosind a mucegai și petrosin ca orice sală de clasă de pe vremea aceea, pierdeam zilnic câteva ore după terminarea programului. El a fost cel care m-a convins că nu e nimic mai plăcut pe lume decât să citești stând pe vasul de toaletă până îți amorțeau picioarele, iar tălpile deveneau de culoarea vânătăilor sau să te chiorăști la lumina lanternei, sub plapumă.
La cât de diferiți erau Florin și Adi ai fi putut crede că îi căutasem special să se completeze unul pe altul. Adi, guraliv și dezinhibat, avea trupul mic și îndesat, părul negru, aspru ca o sârmă, mai tot timpul ciufulit, încadrându-i fața rotundă, închisă la ten și lucind în permanență ca și cum și-ar fi dat-o de fiecare dată cu cremă înainte de a ne întâlni. Zâmbetul larg cu dinți mari și lați de un alb nenatural, perfect aliniați, ieșind din gingiile vineții pe care doar un țigan le-ar fi putut avea, cum spunea mama, anunța de fiecare dată râsul ce începea ca un hârâit astmatic și sfârșea într-o serie de hohote ce sunau precum o grămadă de pietre rostogolindu-se pe o tablă. Orice discuție cu el sfârșea inevitabil într-un acces de râs cu lacrimi ce luneca ușor către isterie.
Spre deosebire de Adi, oriunde s-ar fi aflat, silueta subțire a lui Florin părea să nu ocupe niciun loc precis în spațiu. Ca un abur gata să se risipească în aerul dimprejur la cea mai mică adiere. Felul lui de a se mișca îți dădea impresia unei meduze inofensive înaintând lent în aerul încăperii. Nu știu să-l fi văzut vreodată grăbindu-se. Fața lungă de ascet, pielea străveziu-albăstruie, părul de culoarea cojilor de nucă, aranjat tot timpul, ochii de un albastru spălăcit, dinții răzvrătiți unii împotriva celorlalți, toate contrastau cu înfățisarea lui Adi. Nu-i plăcea să vorbească mult, iar atunci când o făcea, vorbea despre cărți. Ar fi putut vorbi ore în șir despre ele. Devora carte după carte, cu o plăcere pe care n-aveam s-o mai întâlnesc la nimeni.
În mod sigur toți copiii pe care îi cunoșteam aveau câte două găști de prieteni, însă eu găsisem modalitatea de a le ține la distanță, astfel că cele două grupuri rareori ajungeau să intre în contact unul cu altul. De aceea, pe timpul vacanțelor mă întâlneam mai rar cu Florin și Adi. Aceasta fusese și motivul pentru care, înaintea începerii clasei a șaptea, nu aflasem nimic despre starea lui Florin.
Diriginta a fost cea care, la începutul anului școlar, în prima zi, ne-a lămurit pe toți de ce locul din dreapta mea era gol. Florin se îmbolnăvise spre sfârșitul vacanței de vară și urma să lipsească o perioadă. Nu ne-a spus de ce anume suferea și niciunul dintre noi nu a citit în vocea ei că ar fi fost ceva grav. Eram obișnuiți cu tonul ei neutru, cel cu care ne dădea orice fel de veste. Descoperisem că profesorii de matematică au un mod aparte de a da veștile, unul distant și impersonal, ca și cum nimic nu le-ar putea provoca vreo emoție.
În zilele care au urmat am aflat câteva zvonuri. Copiii vorbeau în pauze, iar eu și Adi ascultam neștiind dacă și cui să-i dăm crezare. Colegi care nu erau cei mai buni prieteni ai lui Florin păreau să știe mai multe despre boala lui decât știam noi doi. Mulți dintre ei vorbeau despre o tabără în care Florin ar fi fost în acea vară. Ne-am adus aminte că într-adevăr ne spusese ceva de o tabără la Dărmănești în care trebuia să plece spre sfârșitul vacanței. Apoi i-am auzit pe colegi spunând despre accidentul la care Florin fusese martor acolo. Într-una din zile, o fetiță căzuse prin geamul dormitorului său de la etajul unu și murise. Florin văzuse tot, iar șocul fusese atât de puternic încât după câteva zile începuse să se simtă rău.
La început am crezut că nimeni nu voia să spună nimic despre boala de care suferea Florin. Apoi, pe măsură ce zilele treceau, am auzit din ce în ce mai des vehiculându-se ideea că, de fapt, nimeni nu știa despre ce boală era vorba. Nici măcar medicii. Între meciurile de fotbal din pauze se discuta despre medicamentele scumpe, tratamentele costisitoare pe care părinții lui Florin erau nevoiți să le suporte. Și astfel am început să înțeleg că tonul egal cu care diriginta ne dăduse vestea la începutul anului școlar ascundea ceva mai grav decât credeam atunci. Însă niciodată în cele aproape patru săptămâni de incertitudine nu ne-am gândit, nici eu și nici Adi, să-l vizităm. Nu ne-am spus-o cu glas tare, ci ne-am înțeles din priviri, așa cum o făceam de obicei. Am ajuns la concluzia că nu e cazul să deranjăm bieții oameni pe capul cărora căzuse necazul, fără să ne treacă prin minte că prezența noastră ar putea îmbunătăți starea lui Florin. Abia când diriginta ne-a sugerat, am hotărât s-o facem.
În seara aceea l-am așteptat pe Adi la colțul aleii. Înainte de a pleca de acasă mama m-a felicitat pentru gestul nostru. Nu am sesizat ironia din tonul ei. În tot acest timp mă bătuse la cap că ar fi bine să mă duc să văd cum se simte Florin, însă eu aveam o înțelegere cu Adi. Din cauza temelor a trebuit să ne întâlnim când deja începuse să se întunece. Cât timp l-am așteptat, am privit de câteva ori înspre capătul îndepărtat al aleii, unde silueta întunecată a blocului în care locuia Florin bloca vederea către cartierul de case ale sârbilor. La etajul doi, lumina de la bucătărie era aprinsă. Am îndesat nasul în gulerul gecii și mi-am privit ceasul. Simțeam în mâini și picioare un tremur ușor, ca și cum m-aș fi așezat pe capacul unei imense și silențioase mașini de spălat. Am crezut că este din cauza frigului neobișnuit pentru a doua jumătate a lunii octombrie. Abia când am zărit geaca verde a lui Adi mi-am dat seama că era vorba despre altceva.
La intrarea în bloc Adi a spus o glumă la care amândoi am râs zgomotos. Apoi, pe măsură ce urcam scările, am devenit din ce în ce mai tăcut. Mama lui Florin a zâmbit când ne-a deschis ușa, iar eu am simțit că mă sufoc. Am avut impresia că ascunde ceva în spatele acelui zâmbet. Femeia a aprins lumina pe holul de la intrare, iar noi ne-am descălțat în tăcere pe linoleum, având grijă să nu călcăm pe mocheta roșie, vărgată. Ne-a invitat să așteptăm câteva minute în sufragerie. Când am trecut pe lângă bucătărie am zărit pe aragaz o oală de ciorbă din care se ridicau aburi și un cazan imens din tablă, identic cu cel în care mama fierbea rufe. Am simțit imediat mirosul greu, persistent, de mâncare. Rămași singuri, ne-am dezbrăcat de geci și le-am pus alături, pe canapea. Adi m-a privit și abia ne-am abținut să nu izbucnim în râs.
Apoi a apărut maică-sa în ușa sufrageriei. Ne-a condus către dormitorul lui, ultima cameră aflată la capătul holului lung, strâmt și întunecat. Niciodată nu mi s-a părut holul acela atât de lung. Mergeam în spatele celor doi, clipind des ca să-mi obișnuiesc ochii cu întunericul. Am privit către dreptunghiul palid al luminatorului de deasupra ușii și mi-am imaginat că suntem trei șoareci captivi într-o imensă bucată de șvaițer, care tocmai au găsit ieșirea.
Când s-a deschis ușa și lumina din cameră s-a revărsat pe hol, am auzit-o pe maică-sa spunând „Uite cine a venit la tine”. Apoi am intrat și m-a izbit mirosul de medicamente amestecat cu cel acru al aerului stătut. Am văzut-o pe femeie cum își linge rapid palma dreaptă și aranjează bretonul lui Florin. S-a repezit la noi să ne îmbrățișeze și a zâmbit larg, iar mie mi s-a părut că nu-l recunosc. M-a luat în brațe și m-a pupat. Mi-am simțit obrazul umed și lipicios. Am așteptat un moment în care nu nimeni nu era atent și m-am șters rapid cu mâneca bluzei.
Mi-a luat ceva timp să regăsesc trăsăturile lui Florin în chipul băiatului de lângă mine. Îi lipseau incisivii de sus și unul de jos, iar ceilalți dinți păreau acoperiți de un strat de porțelan roz. Gingiile îi sângerau, iar pe la colțurile gurii saliva i se prelingea ușor. Maică-sa i-a șters buzele cu o batistă pe care o ținea la îndemână. Ne-a invitat să ne așezăm. Nu apucase să facă patul. Trăsese la repezeală o pătură peste plapuma mototolită. Și noi aveam acasă pături aspre ca acelea.
Am rămas singuri și niciunul nu știam ce să facem. Ca să evit privirile celor doi, am început să mă uit prin cameră. Mai fusesem de câteva ori în acel dormitor. Știam că de la geam puteai vedea direct în curțile caselor din spatele blocului. Acum jaluzelele erau lăsate. Impropriu spus jaluzele, fiind mai degrabă niște dreptunghiuri de pânză agățate deasupra ferestrelor. Pe timpul zilei le rulau ca pe niște trabucuri vărgate, supradimensionate. Mi-a trecut prin minte că dormitoarele din toate casele arătau la fel: în stânga – patul imens, cu arcuri grosolane ce trosneau când te așezai, comoda din placaj lăcuit de culoarea nucului, ce se întindea pe toată lățimea patului, tăblia lungă din același material, iar în continuarea lor un birou simplu și un taburet îmbrăcat în vinilin crem. În dreapta, șifonierul ce acoperea jumătate de perete și un scaun cu spătarul plin de haine. În mijlocul tavanului, o lustră cu cinci brațe (din care doar două aveau becuri) și abajururi din sticlă vernil.
Când a început să ne mângâie pe mâini, pe picioare și să vorbească ciudat, m-am uitat mai atent la el. În cele câteva luni de când nu îl mai văzusem, Florin se schimbase. Părea un copil de patru ani, fericit să descopere ființele din jurul lui. Bluza de corp de o culoare incertă i se vedea la gât pe sub cea de pijama peste care maică-sa îi pusese un ilic de lână gros ca o armură. Părul îi stătea zbârlit în creștet și la ceafă de parcă dormise zile la rând în cap. N-am putut să nu observ poziția nefirească a mâinii lui drepte, lipită de trup și flexată ca un semn de întrebare colțuros. Pantalonii de trening scămoșați stăteau lipiți de picioarele lui la fel de subțiri precum brațele mele. Niciodată nu-l văzusem atât de slab. Am simțit un nod în stomac când i-am privit obrajii supți, galbeni și ochii duși în fundul capului, incapabili să se fixeze asupra unui lucru mai mult de câteva secunde.
Cu coada ochiului l-am zărit pe Adi abținându-se să nu râdă. Și mie mi-a venit la fel de greu. Doar am zâmbit către ei. Florin ne-a zâmbit amândurora cu gura largă și știrbă și ne-a mângâiat din nou pe mâini. Apoi s-a repezit spre Adi și l-a pupat pe obraz, iar el s-a strâmbat, a pufnit în râs și s-a șters rapid cu mâneca. Am început să hohotim toți trei, înfundat, să nu se audă dincolo de ușa camerei.
Pe comodă, în capătul dinspre ușă, se afla un teanc de cărți din care Adi a ales un atlas zoologic. L-a deschis la întâmplare. Imaginea unui șarpe încolăcit pe niște frunze de palmier se întindea pe cele două pagini. Solzii luceau în lumina soarelui ca niște mici unghii de un verde-smarald. Florin a întins arătătorul subțire ca o grisină și a rostit: „maimuța”. L-am privit amândoi în tăcere ca pe unul dintre animalele exotice din acea carte. Chiar dacă zâmbea, nu părea să glumească. Apoi ne-am uitat unul către celălalt și am izbucnit în râs. Cu mâinile lipite de gură, încercam să ne înăbușim hohotele. Adi s-a lăsat pe spate și și-a acoperit fața cu una dintre perne.
L-am așezat între noi, cu atlasul sprijinit pe genunchi. Pe rând, îi arătam câte o poză și îi ceream să ne spună numele animalului. Rața era cal, vaca era câine, porcul era pește, noi doi eram fericiți iar fericirea noastră era molipsitoare și pentru el. Mai bine de o jumătate de oră ne-am amuzat teribil, cu fețele înfundate în perne sau în pătura mirosind greu, cu lacrimile șiroind pe obrajii aprinși de atâta efort.
Nu ne-am oprit decât când a intrat maică-sa din nou în cameră să ne spună că Florin trebuia să se odihnească. Din cauza ochiului cu care nu vedea, femeia ne-a privit, ca de obicei, cu capul întors spre stânga. Zâmbetul din urmă cu o oră dispăruse, iar mie mi-a fost teamă că auzise totul. Florin nu ne-a condus decât până la ușa dormitorului. Înainte de a ieși, ne-a pupat din nou pe obraji, umplându-ne de salivă. Spre deosebire de maică-sa, el își păstrase tot timpul acel zâmbet ciudat. După ce ușa apartamentului s-a închis în urma noastră, am coborât un etaj mai jos, unde am izbucnit din nou în râs. În fața blocului, aerul rece și proaspăt al serii ne-a mai calmat. Ploaia ușoară ce se pornise ne-a răcorit obrajii înfierbântați.
Florin a continuat să lipsească de la școală. Adi continua să mă facă să râd în hohote cu orice ocazie. Zilele treceau în același ritm ca și înainte. Profa de matematică a devenit directoare, iar cea de chimie a devenit noua noastră dirigintă. Femeia nesuferită care ne punea tot timpul să desenăm nenorociții de nuclei și electronii gravitând în jurul lor, care ne spunea cu orice ocazie că suntem niște prostănaci și pe care o uram toți a devenit diriginta noastră. Am început să mă obișnuiesc cu absența lui Florin, iar imaginea din acea seară, din dormitor s-a estompat de-a lungul săptămânilor, până când a dispărut complet, ascunsă într-un ungher întunecat al minții.
În a treia săptămână din aprilie diriginta ne-a dat vestea. Am fost agitat toată ziua, iar mama a tot întrebat ce am. Nu mai știu ce am mințit. Seara am adormit târziu și am avut un somn agitat. Eram deja treaz când mama a început să tropăie pe hol cu tocurile ei, pregătindu-se să plece la serviciu. Tata era deja plecat de un sfert de oră. Când am auzit sacoșa foșnind și cheia zornăind, am deschis ușa dormitorului și am ieșit cu inima cățărată în gât. Am prins-o tocmai când se pregătea iasă. Am reușit cu greu să-i spun și m-am simțit dintr-o dată mai liniștit. Ca și cum actul rostirii ar fi șters o parte din tot ceea ce se întâmplase.
A doua zi, după ore, m-am dus să-l văd. După câteva luni urcam din nou treptele către apartamentul lui Florin, de data aceasta fără Adi pe care îl evitasem toată ziua. Am urcat scara spășit și pe măsură ce m-am apropiat de etajul doi, imaginea lui Florin stând în ușa dormitorului a prins din nou contur în fața ochilor. Nu mai știu când am intrat, ce am făcut înainte de a intra și cine m-a întâmpinat. Am călcat pe foliile de plastic întinse peste mocheta din hol. Cineva mi-a pus în mână un covrig și un pahar cu suc de culoarea caisei. Apoi m-a invitat să iau loc pe canapeaua care a scârțâit prelung în liniștea din sufragerie.
Un timp am stat cu covrigul și paharul în mâna stângă, neîndrăznind să ridic ochii. Îmi mângâiam sprâncenele cu degetul arătător, așa cum îmi făcea tata când aveam câteva luni și voia să mă adoarmă. Nu eram singur în cameră. Pe lângă fereastră și peretele din stânga fuseseră așezate mai multe scaune. Din când în când cineva își trăgea nasul. Mi-am privit ghetele butucănoase și ieftine și am gândit că ar fi trebuit să le fi șters puțin înainte. „Triunghiuri asemenea. Teorema fundamentală a asemănării. Tocmai le-am învățat” am rostit în gând și m-am apucat să urmăresc modelele de pe covor și desenele pe care lumina de aprilie le făcea prin perdea, la picioarele mesei. M-am gândit că toate casele aveau câte o masă imensă ca aceea, de douăsprezece persoane, cu blatul gros cât antebrațul meu, picioarele subțiri în partea de jos și îmbrăcate în metal.
Când a intrat maică-sa în cameră a trebuit să ridic privirea din pământ. M-am săltat în picioare și ea m-a mângâiat pe obraji. Sub ochii duși în fundul capului cearcănele îi atârnau ca niște mici hamace vineții în care toată durerea acumulată se odihnea. Și-a tras baticul de pe frunte și s-a dus lângă el. M-am așezat la loc pe canapea și am privit cum îi îndreaptă o șuviță de păr pe frunte. Uniforma școlară îl făcuse întotdeauna să arate mai slab decât era. Cu atât mai mult acum. În lumina puternică a soarelui nările lui Florin, devenite mai largi ca niciodată, păreau două vișine putrede așezate în mijlocul feței. Pe sub bărbia ascuțită ca un cot îi prinseseră o fașă lungă, legată în creștetul capului, ca să îi țină gura închisă. Chiar și așa, buzele subțiri ca niște lame de cuțit lăsau să se vadă cei câțiva dinți rămași. Când totul în jur a început să joace în fața mea ca și cum m-aș fi scufundat în apă, am cedat. Am lăsat din nou privirea în jos, mi-am dus mâna la frunte, paravan în fața ochilor și toate babele din cameră au început să bocească.
Tot ce a urmat a rămas în mintea mea ca un film pe care cineva l-ar fi ciopârțit. Ceea ce mai am acum la dispoziție sunt doar niște cadre disparate în care, în mod bizar, nu-l pot localiza nicăieri pe Adi, ca și cum el ar fi fost cel aflat în spatele camerei de filmat: vocea mamei lui Florin vorbind cu el, popa citind „Stâlpii”, biserica micuță în care se înghesuiseră toți, clopotele bisericii, icoana de pe pieptul lui Florin, unghiile lui vinete, colegii înșirați câte doi ținând coroanele, podul pe sub care am trecut în drum spre cimitir, soarele amiezii reflectat de crucile de marmură, plânsetele, sunetul ciocanelor bătând cuiele și al bulgărilor de pământ rostogolindu-se peste capac, urletele, dormitorul de la mijloc în care fusese întinsă masa noastră, a colegilor, panglica neagră din colțul pozei de pe perete, glumele nevinovate ale colegilor.
Cele câteva luni de după înmormântare mi s-au șters complet din memorie. Ca și cum aș fi căzut într-o comă profundă din care abia spre mijlocul vacanței de vară m-am trezit. Apoi, treptat, amintirile au început din nou să se fixeze, din ce în ce mai adânc.
Aș vrea să pot spune că după acea vară am revenit la normal. De la înmormântare nu am mai fost niciodată la cimitir. Știu doar că e îngropat undeva pe a treia alee pe stânga. Nu am știut niciodată de ce boală a suferit Florin. Nu am avut niciodată curajul să-l întreb pe tatăl lui atunci când ne-am întâlnit. M-am mulțumit să-l salut și să-l întreb ce mai face. Zece ani mai târziu am auzit că și-ar fi pierdut și fata într-un accident de mașină, însă nici atunci nu am avut curajul să-l întreb dacă era adevărat, deși amândoi locuim la aceleași adrese ca și acum treizeci de ani și ne întâlnim întâmplător o dată la câteva săptămâni. Am preferat să tac și să-i privesc ochii stinși de sub sprâncenele dese ca ale lui Albulescu și silueta adusă de spate, târșâindu-și anevoios pașii pe asfalt.
Discuțiile și întâlnirile cu Adi au devenit din ce în ce mai rare, iar când am intrat la liceu au încetat aproape de tot. Ne mai întâlnim uneori pe stradă, o dată la câțiva ani, deși suntem vecini de cartier. Știu că era însurat, însă nu și dacă mai este. De câteva ori i-am simțit damful de băutură din respirație. Niciodată nu am adus vorba despre Florin. Doar întrebări de curtoazie care să risipească stânjeneala. Nu ne privim în ochi decât pentru câteva clipe. În rest, privirile noastre trec una pe lângă alta, alunecoase precum doi șerpi pe care solzii lucesc în soare ca niște mici unghii de un verde-smarald.

Gabriel Florin Macsim

Născut în orasul Buzau, jud.Buzău, la data de 30 aprilie 1977. Absolvent al Fac. de Matematică și Informatică din cadrul Universității București în anul 1999, titlul de doctor în matematică obținut la Facultatea de Matematică și Informatică, Universitatea București.
Lucrez ca profesor de matematică la Școala Gimnazială Măgura, din anul 2007.
Printre preferințele mele literare se numără Gabriel Garcia Marquez, Jose Saramago, Mario Vargas Llosa, Julio Cortazar, J.M.Coetzee, Richard Ford, Jonathan Franzen, Jonathan Safran Foer, James Joyce, Orhan Pamuk, Mircea Cărtărescu, Ștefan Bănulescu.