-Șefu?
-Alo, da! Ce-i Pamfile?
-Șefu, e belea.
-Ce s-antâmplat?
-E belea mare. Eveniment! Să veniți imediat la atelierul de tâmplărie.
-Ce s-a…Dar telefonul era deja închis. Era un joc vechi al lui Pamfil. De câte ori avea de informat ceva deosebit făcea pe deșteptul, împărțea ordine, închidea telefonul în nas șefului. Considera că vestea adusă de el e așa de importantă încât obrăznicia lui va fi tolerată și înghițită de toți. Erau momentele lui de glorie, de strălucire pe cerul cenușiu și monoton al serviciului de gardian. De cele mai multe ori se întâmpla așa cum vroia Pamfil să se întâmple pentru că evaluarea gravității și interesul pe care urma să îl stârnească vestea adusă de el șefilor era arta lui, subtilă, psihologică, doar el știa să întindă coarda exact până la limita admisibilă și tolerabilă.
Cadavrul e întins pe jos, pe podeaua de ciment a atelierului. Cineva îl acoperise cu o foaie de cort. Probabil Pamfil.
-Cine-i? Pamfil se uită în ochii Șefului cu îndrăzneală, îl fixează și nu zice nimic. Un zâmbet curvit i se citește pe față. Secundele trec în liniște. Al doilea gardian se uită la Pamfil mirat și așteaptă. Nu îndrăznește să vorbească neîntrebat.
-E mai încurcată treaba, zice Pamfil în sfârșit, exact în momentul în care Șeful era pe cale să explodeze de nervi în așteptarea prelungită a răspunsului.
-De ce?
Pamfil se apleacă și dă foaia de cort la o parte.
-Cine-i ăsta? Întreabă Șeful la vederea cadavrului.
Pamfil întoarce capul mortului într-o parte. Atunci Șeful își dă seama că trupul și capul cadavrului sunt despărțite de o tăietură curată și fină, fără urmă de sânge.
-Până aici ar fi Jimy. Pamfil ține palma perpendicular pe gâtul cadavrului și o plimbă de acolo în jos.
-Și capul?
-Nu-i al lui Jimy.
-Cum naiba?
-Eu ce vă tot spun? Pamfil ridică din umeri.
Șeful а rămas cu privirea pironită pe capul mortului. Fața e tumefiată, vânătă și cu pete mari de sânge închegat. Bărbia e înfundată și cu smocuri de păr, mortul purtase barbă.
-Nu mai țineți minte ce dinți frumoși de aur avea Jimy, caninii? Și uite la ăsta!
-Nu înțeleg nimic, zice Șeful încet, aproape în gând. Cine l-a găsit?
-Eu, zice al doilea gardian.
-Și l-ai mișcat sau așa l-ai lăsat cum l-ai găsit?
-Așa l-am găsit, cum e acum.
-Când l-ai găsit?
-Azi dimineață, am făcut o tură prin anexă și am văzut deschisă ușa de la atelier. Și am intrat să văd de ce e deschisă.
-Și?
-Și l-am găsit pe Jimy. Sau cine o fi.
-E belea. Cu colegii de celulă ai vorbit? Când a dispărut de acolo?
-Era la infirmerie, de câteva zile. Să vorbiți cu Doctorul, zice Pamfil cu tonul acela de cel mai important om.
-Lasă că știu eu ce am de făcut, ripostează în sfârșit Șeful. Tu să-l anunți pe Anghelescu, legistul. Să vină încoace.
Mai rămân o vreme în atelier, în liniște. Șeful se uită la mort, gardienii la Șef.
-Să nu lași pe nimeni să intre, doar pe Anghelescu.
-Încă așa ceva nu mi s-a-ntâmplat. S-au mai tăiat între ei, s-au mai sinucis, au mai murit de boli, de câte un rău în corp. Dar așa ceva nu credeam să apuc să văd.
-Ei uite că ai văzut-o și pe asta, zice Anghelescu în timp ce își toarnă singur încă un păhărel de whisky. Tu nu bei?
-Trebuie să mă duc cu mașina mai târziu într-un loc.
-Treaba ta. E foarte bun, scoțian, afumat, privește eticheta prin lentilele groase. Asta-i munca cu omu, omul viu. Îți mai aduce câte ceva, un stimulent, o recunoștință. Eu dacă sunt doctor de morți, morții ce să-mi aducă?
Șeful se uită la Anghelescu și se răstoarnă pe speteaza fotoliului cu ambele mâini ridicate și duse la ceafă.
-Ce dracu facem cu mortul ăsta Anghelescule? Ce să scriu în raport? Tu ce o să scrii în al tău?
-Răbdare. Lucrurile trebuie luate pe rând. Cumva se va rezolva problema. Toate se rezolvă până la urmă. Cumva. Ai apucat să vorbești cu Doctorul?
-Da. Zice că Jimy era internat la infirmerie de mai bine de o săptămână, că era bolnav, grav.
-Ce-avea?
-Un cancer. A fost dus și la Județean pentru o operație. Apoi terapie cu raze, cu chimicale. Mi-aduc aminte că am semnat de câteva ori pentru ambulanță și escortă.
-Doctorul știe ceva? Știa că Jimy dispăruse din salon?
-Zice că nu știe nimic. L-am găsit cu ochii lipiți de somn și capul mare. Seara Doctorul le mai trage la măsea. Și în salon Jimy era singur.
Anghelescu se uită lung la pahar, apoi îl duce la gură, încet, atent, ca un ritual. Deja e amețit, se mișcă greu și nesigur pe el, era să cadă de pe scaun. E în stare să bea singur toată sticla. Șeful mai are și altele în birou, nu-i pare rău de asta dar ar vrea să lămurească treaba înainte să nu mai aibă partener de discuție, să se hotărască ce va scrie fiecare în raportul său.
-Cel mai bine ar fi să o dăm pe sinucidere, zice în sfârșit Anghelescu.
-Că și-a tăiat singur capul?
-Ziceam că și-a tăiat singur gâtul. Îl așezăm frumos în coșciug, mai înseilăm pe ici pe colo pe la gât. Nu o să se vadă nimic. Mă ocup eu. Cine mai știe de povestea asta?
-Pamfil și încă un gardian, ăla de l-a găsit în atelier.
-Pamfil parcă era omul tău.
-Și ălălaltu e omul lui Pamfil. Și?
-Să le spui tu ce au văzut acolo jos, în atelier. Apoi trebuie să văd și eu dosarul medical. Să vedem de ce suferea Jimy. Dacă era canceros putea fi și depresiv. Și n-a mai suportat ideea, și-a tăiat singur gâtul.
-Și cu capul ce facem? N-ai văzut ce tumefiat era? nici nu mai înțelegi al cui e de fapt.
-Asta-i foarte bine. Că oricum va trebui să-l dați pe Jimy familiei să-l îngroape.
-Și ălora ce să le spun? Ce-a pățit de s-a desfigurat în halul ăsta? În cădere? După ce și-a tăiat gâtul?
-Exact. Vezi ce idei bune îți vin uneori?. Nu degeaba ești Șef! Te descurci admirabil în condiții de muncă încordată, sub presiune. Zâmbește larg.
Anghelescu îl măgulește pe Șeful și își toarnă ultimele picături în pahar. Șeful se lasă măgulit deși știe că Anghelescu nu dă doi bani pe talentele sale de șef. Mai discută o vreme detaliile evenimentului. Lucrurile încep să se lămurească.
-Mai ai afumătură din asta?. Dar Șeful se uită la el fără să răspundă nimic. E clar. Asta a fost tot.
-Ați căutat capul lui Jimy? Să nu cumva să ne trezim cu încă o tigvă că atunci chiar că nu știu ce să mai zicem. Acum avem un cadavru întreg, cu toate cele ce îl alcătuiesc în mod obișnuit…ieșim bine la inventar. Anghelescu râde mulțumit.
Șeful s-a mai liniștit. Partea administrativă e oarecum lămurită. Rămas în sfârșit singur în birou s-a adâncit în gânduri. În realitate nu se lămurise nimic. Ce s-a întâmplat de fapt? De unde a apărut capul mortului? Unde dispăruse capul lui Jimy? Și mai ales de ce toate manevrele astea încâlcite, chiar sub nasul lui?. E clar că toate se învârtesc în jurul infirmeriei și a Doctorului. Dar dacă raportul îl va scrie așa cum au stabilit cu Anghelescu ce rost are să-și mai bată capul cu ,,aflarea adevărului,,? Că de ani de zile tot asta aude de peste tot, de ,,aflarea adevărului,, care nu se mai află niciodată. Care adevăr? Fiecare își caută propriul adevăr, doar al lui, personalizat, iar dacă dă de cel care nu-i place înseamnă că nu e adevărul adevărat și atunci schimbă postul și dă de alții care caută adevărul lor și poate că ăsta e cel care îi place și lui. De data asta nu contează adevărul așa cum ar putea să se contureze el după toate cele văzute azi ci adevărul care să fie bun și pentru conducere și pentru ceilalți implicați, oricare ar fi ei. Cineva a lucrat la toată povestea asta, a tăiat și apoi a dus și a adus capete de mort. Într-un penitenciar. E un adevăr. Dar cineva a făcut asta ca adevărul să fie altul. Și de fapt cu ce-l deranja pe el acest alt adevăr dacă lucrurile rămân așa cum vor fi scrise în raport? În schimb dacă el, Șeful, se încăpățânează să caute un alt adevăr, acesta cu siguranță va deranja pe cineva. Și atunci? Șefi se găsesc pe toate drumurile. Și Șeful știa asta. De asta și era Șef de atâția ani de zile. Pentru că de câte ori era într-o situație dificilă, o dilemă am putea spune, o voce interioară îi spunea ce are de făcut și Șeful totdeauna a făcut ceea ce i-a spus vocea, chiar dacă vocea aceea semăna perfect cu vocea lui Pamfil iar lucrul acesta era extrem de frustrant. Acum vocea îi spunea clar: Șefule, las-o încurcată!
-Să-mi dai ceva să mor! Nu mai pot Doctore! Dă-mi o otravă, șoricioaică sau verde de Paris. Orice. Doar să mor odată!
Jimy e livid și broboane de sudoare îi șiroiesc pe față. Abia poate să meargă, se ține de șale și stă cumva într-o parte, atunci durerea îl mai lasă. Apoi îl apucă iar. Doctorul îl ajută să se urce pe patul de consultații. Durerea pleacă de la șale și se duce în jos, spre testicule.
-Am și vomitat, zice Jimy aproape plângând de durere.
-Ai o colică renală.
-Ce-i aia că mă omoară?
-Elimini ori o piatră ori nisip de la rinichi.
-Da până-acum n-am avut nimic. M-a apucat așa, deodată.
-Păi așa ne apucă pe toți, deodată. Și vin pe rând, că doar n-ai vrea să te naști cu toate bolile pe tine.
-Doamne ferește.
Doctorul se duce în cămăruța alăturată. Prin ușa întredeschisă îl întreabă pe Jimy de greutate, vârstă și multe altele. În sfârșit iasă cu seringa și îi face o injecție.
-Ar trebui să te lase. Dacă la noapte nu elimini, mâine te trimit la Județean. Oricum hârtiile ți le fac de azi că până se aprobă, durează.
-Crezi că scap?
-Acum scapi. Dar oricum te trimit la investigații la spital. La voi, la țigani și la noi, la doctori, lucrurile totdeauna se complică. Asta o știu din experiență.
Jimy închide ochii. Se pare că injecția își face efectul. Începe să respire regulat semn că a adormit. Suferința fizică l-a epuizat complet. Doctorul îl acoperă pe Jimy cu o pătură. Injecția are un efect de vreo zece, poate doisprezece ore. Apoi o să-i facă alta și poate, dacă se duce să se urineze, elimină, fie o pietricică fie nisip. Colicile astea dor al dracului. Nu e specialitatea lui dar de când l-au închis Doctorul a făcut de toate și toată lumea, și pușcăriașii și gardienii și șefii țineau la el. Îl considerau un om bun. Așa se considera și el, un om normal.
Doctorul avea o slăbiciune și o curiozitate legată de țigani. Îl fascina în special faptul că nu s-au schimbat de atâtea sute de ani, nu s-au integrat în nicio comunitate, popor, societate, nu și-au schimbat nici portul nici obiceiurile nici limba. Îi plăcea să privească țigăncile în fustele lor plisate și colorate, să le asculte graiul, deși discuțiile cu ele le evita. Asta pentru că încă își aducea aminte de o întâmplare, pe când avea cincisprezece ani. Intrase la liceu și cu această ocazie, mătușa cea bogată, sora mai mare a mamei, i-a făcut cadou banii pentru o bicicletă. În oraș era un singur magazin cu articole de sport și ca să ajungă acolo trebuia să treacă pe lângă piața de legume, o zonă veșnic aglomerată, cu multă lume și mulți țigani care doar ei știau ce făceau acolo. Cotind pe o străduță pustie, a dat nas în nas cu un grup de țigănci tinere, în fuste și șorțuri colorate. Una dintre țigănci a intrat în vorbă cu el. L-a întrebat ceva, apoi a chemat-o pe alta. Își amintea doar că a doua țigancă ținea în mână o oglinjoară, i-a spus ceva, apoi i-a cerut banii. Toți banii. I-a mai spus că la noapte, îi va regăsi sub pernă și că până atunci să nu spună nimănui nimic despre cele întâmplate, altfel va rămâne impotent pentru tot restul vieții. I-a dat toți banii. A încercat să le urmărească dar țigăncile s-au întors spre el și și-au ridicat fustele arătându-i farmecele lor flocoase, căci nu purtau chiloți. După care au dispărut în vacarmul din piață. Noaptea, de câteva ori s-a uitat sub pernă în speranța că va găsi banii. Nu erau acolo. Apoi le-a povestit cele întâmplate părinților și mătușii. Și mai surprins a fost să constate că nimeni nu s-a mirat. Toți știau că așa se întâmplă dacă intri în vorbă cu țigăncile. Dar nimeni nu i-a spus asta înainte. Concluziile pentru viitor trebuia să le tragă singur. Nimeni nu l-a dojenit, s-a considerat că el nu a avut nici o vină. Mai mult, unchiul cel bogat, soțul mătușii bogate i-a dat alți bani ca să-și cumpere bicicleta.
Sibiu la 22.12.2019
.

Excelenta atit ideea cit si dezvoltarea.. Imi plac incurcaturile astea birocratice in general, dar cea din povestirea dvs bate tot :) „Acum avem un cadavru întreg, cu toate cele ce îl alcătuiesc în mod obișnuit…ieșim bine la inventar.”
Paragraful cu aflarea adevarului e de sezon :)
Deabia astept continuarea!
Multumesc pentru apreciere. Da, aflarea adevarului se poarta mai ales iarna, la noi. Atat il tot cautam incat intr-o zi va ajunge un banc romanesc. La asta ne pricepem. Sau poate o doina, oricum, in strafundul sufletului suntem mioritici.