Jimy (3)

De câteva nopți Jimy nu mai poate dormi. Stă cu ochii pironiți în salteaua murdară a colegului de celulă, cel care doarme deasupra sa. Vestea l-a năucit. E o condamnare la care nu s-a așteptat și pronunțarea ei l-a luat complet nepregătit.
La țigani și la doctori bolile întotdeauna se complică. Parcă așa i-a zis odată Doctorul. Jimy știe puține lucruri despre doctori. Și nici nu-l interesează. Dar despre țigani știe multe și nu poate decât să-i dea dreptate. Pentru că și taică-său, Babo a murit tot de cancer pe când Jimy era doar un băiețel. Știe cum arată cancerul, hâd, viclean, nemilos. Știe ce-l așteaptă și pe el.
Nu crede ce-i spune Doctorul. E convins că vrea doar să-l amăgească, să nu-și piardă mințile. I-a arătat pe ecranul calculatorului rinichiul îmbrăcat complet într-o tumoră. I-a mai spus că rinichiul trebuie extirpat imediat. Apoi l-a certat pentru că nu a vrut să meargă să se caute când l-a trimis prima dată, când cu colica. De atunci au trecut câteva luni, poate că dacă s-ar fi dus imediat, acum ar fi fost altceva. Și de când se pișe cu sânge a trecut ceva timp. De ce nu a venit imediat să-i spună? Păi dacă nu-l durea nimic? Nici acum nu-l doare nimic. Se pișe cu sânge, atât. Cine s-ar fi putut gândi că e de acolo? Doctorul mai zice că e posibil ca boala să nu se fi împrăștiat încă în corp. Asta ar fi o șansă pentru el. Să rămână cu un singur rinichi și gata. Sunt atâția oameni cu un rinichi și trăiesc foarte bine. S-a și apucat să facă hârtiile, să dea telefoane la Județean. Jimy în schimb stă în pat cu ochii pironiți în salteaua murdară de deasupra și nu vorbește cu nimeni. Nu-i mai pasă ce se va întâmpla cu el. Se lasă abandonat pe mâna Doctorului, să facă ce vrea cu el.

Babo era înalt și slab, fața smeadă, barba o avea rară, ca și mustața. Purta întotdeauna o pălărie cu boruri mari, pălărie de gabor. Și Jimy avea o pălărie de gabor, dar mai mică. Babo îl lua de multe ori pe Jimy cu el. Plecau dimineața, Babo ducea pe umăr o legătură mare, o cuvertură înnodată în patru colțuri. Jimy venea în urma lui. Din când în când mai întorcea capul să o vadă pe maică-sa, o țigancă înaltă și mlădioasă care stătea în pragul casei lor dărăpănate și se uita lung după ei, ținând baticul la gură.
Babo și Jimy se duceau la piață. Acolo Babo știa un colțișor mai ferit unde desfăcea cuvertura și o întindea cu grijă pe jos. În cuvertură Babo avea o mulțime de lucruri de o frumusețe rară. Pocale și farfurii, căni și sfeșnice, tăvi și cutiuțe, tacâmuri vechi, toate făcute din alpaca sau bronz. Lumea se aduna să vadă ce frumuseți adusese Babo de data asta. Veneau femeile din piață dar și doamnele. Babo se descălța și se așeza turcește pe cuvertură. Jimy se așeza și el pe marginea cuverturii și se uita atent la oameni ca nu cumva să dispară ceva din lucrurile lui Babo. Era foarte mândru pentru că veneau și mulți copii și se uitau la ei cu uimire și invidie. Apoi Babo punea o tăviță din tablă pe două pietre iar sub tăviță punea o lampă iar flacăra lămpii încălzea tăvița. Dintr-o sticluță de medicamente Babo turna în tăviță o pulbere cenușie de metal. La căldura flăcării pulberea se topea și se transforma în metal lichid, strălucitor, ca argintul viu. Atunci Babo lua o linguriță veche și ruginită și după ce o curăța cu acid, cu o pensetă o cufunda în metalul lichid din tăviță. Când o scotea însă, lingurița strălucea în lumina soarelui de-ți lua ochii, cu străluciri de bijuterie dintre cele mai prețioase. Femeile veneau cu tacâmuri vechi iar Babo le transforma în acest fel miraculos. Unele femei veneau din casele din jurul pieței, altele, cele care vindeau în piață, îl așteptau cu tacâmurile pregătite de mai demult. Alte femei veneau cu oale sau cratițe găurite. Atunci Babo curăța oalele și cratițele în jurul găurii, cu un alt acid tare care te pișca în nas, apoi aprindea o altă lampă și le lipea cu alamă, metal de culoarea și strălucirea aurului și femeile erau foarte mulțumite.
Copiii se uitau fascinați la Babo, la lămpile și la sticluțele lui fermecate. Se uitau și la Jimy și la pălăria lui de gabor. Unii luau de pe cuvertură câte un obiect și după ce se uitau îndelung la el îl întrebau pe Babo cât costă, ca și când ar fi avut bani să-l cumpere. Atunci Babo în loc să le spună cât costă acel lucru le spunea povestea lui. Unele erau aduse din Punjabi și din Bangladej, niște țări foarte îndepărtate, din celălalt capăt al lumii și aparținuseră unor prinți și prințese. Odată, un prinț și-a lăsat toată averea săracilor, printre care și acea cupă sau platou sau cutiuță pentru bijuterii și a plecat în lume să caute adevărul. O prințesă foarte bogată a fost răpită de tâlhari chiar când se ducea să se mărite cu un prinț și toată zestrea ei a fost ascunsă într-o peșteră din Caucaz și descoperită nu demult de cineva de la care primise Babo acel sfeșnic. Copiii îl ascultau cu gura căscată. Mai erau și lucruri care aparținuseră unor negustori din Samarkand sau din Buhara, lucruri pe care la rândul lor negustorii le aduseseră cu cămilele tocmai din Persia iar altele din Turkestan.
Când termina treaba, Babo turna metalul lichid într-o cârpă, făcea din cârpă o legăturică în care freca bine metalul. Când desfăcea legăturica metalul era transformat din nou în pulbere și atunci Babo turna pulberea în sticluța lui de farmacist. În acest moment dinspre oamenii adunați se auzeu exclamații de încântare și uimire.
Lumea începea să se îndepărteze dar copiii mai rămâneau și-l întrebau pe Babo despre prinții și prințesele din Punjabi. Atunci Babo le cerea o foaie de hârtie, o foaie de caiet, scotea din buzunarul hainei un stilou cu peniță de aur și scria ceva cu cerneală violet. Dar scria în sens invers și cu litere mari, încârligate și răsucite meșteșugit, cu multe ornamente, nu ca cele care se învață la școală. Apoi le citea ceea ce scrisese mai înainte, într-o limbă necunoscută dar nespus de frumoasă și melodioasă și le spunea că e o poezie de dragoste scrisă de cel mai mare poet din Punjabi. Copiii luau foaia scrisă de Babo și se băteau pentru ea căci fiecare ar fi vrut să o păstreze pentru el, ca pe o relicvă.
Când șatra de țigani și-a așezat tabăra pe câmpul din spatele casei lor, Babo nu se mai putea ridica din pat. Slăbise și stătea chircit, cu capul pe genunchi, cu ochii închiși și gura strâmbă și doar gemea din când în când. Atunci a venit la ei o țigancă bătrână care umbla cu șatra și a adus o sticluță cu ceva în ea, un fel de ulei. I-a dat lui Babo să bea doar puțin, pe vârful limbii. După aceea Babo s-a putut întinde și părea chiar că doarme. De atunci țiganca a venit în fiecare zi și îi dădea să bea din uleiul acela.
Seara țiganii făceau foc între căruțe și prăjeau slănină înfiptă în crenguțe de alun. Femeile cântau un cântec trist care se numea Ederlezi pe care Jimy nu-l mai auzise până atunci. O țigăncușă frumoasă i-a spus că îl cântă țiganii din jos de Dunăre, de pe celălalt mal unde șatra se duce din când în când. Cântecul e despre o sărbătoare a lor, a țiganilor. Când țigăncile cântau Ederlezi lui Jimy îi venea să plângă pentru că știa că Babo va muri în curând.

same amala oro kelena
oro kelena dive kerena
sa o roma, o daje
sa o roma, babo, babo
sa o roma, o daje
ej, ederlezi
ederlezi
sa o roma, o daje

Pe Babo l-au înmormântat în marginea cimitirului. Cineva a pus pe mormânt un buchet mic făcut din flori galbene de câmp. Seara au făcut iar foc între căruțe, au prăjit slănină și au cântat și au jucat toată noaptea.
Jimy e convins că odată cu moartea lui Babo copilăria lui s-a sfârșit. Mai crede că tot cam pe atunci s-a schimbat și felul de viață al țiganilor, nu din cauza morții lui Babo, bineînțeles, dar cam în aceeași perioadă, ceea ce a fost cu siguranță doar o coincidență. Tot ce știuse Babo odată acum nu mai folosește la nimic. Nici măcar copiii nu mai ascultă poveștile cu prinții și prințesele din Punjabi, nici șatrele nu mai umblă cu căruțele pe drumurile prăfuite, în lătrat de câini și zbierete de puradei tuciurii alergând în pielea goală.

Operația a decurs bine. I-au extirpat rinichiul și Jimy nu s-a mai urinat cu sânge. A mai stat câteva zile la Județean și apoi l-au adus iar la penitenciar, direct la infirmerie, să-l vadă Doctorul.
-Se cicatrizează frumos, zice Doctorul după ce se uită la operație, la locul pe unde lui Jimy i-au scos rinichiul bolnav.
-Ce folos? Jimy e palid, slăbit și cu privirea rătăcită. Oricum nu mai rezist prea mult în pușcărie. M-au înfundat rău de tot Doctore. Au mai scornit niște dosare. Iar domnii aceea se fac că nu mă mai cunosc după ce le-am făcut sluji ani de zile. Să știi că țiganii o duc greu în pușcărie, nu suportă să stea închiși atâta vreme, să nu vadă și ochii lor lumina soarelui, să nu umble și ei liberi prin lumea asta. Că mai bine îi iei țiganului viața și nu-l mai chinuiești să-l ții încuiat.
-Cui crezi tu că îi place să stea închis? Crezi că românilor le place? Eu nu m-aș duce la mare sau la munte? Sau măcar să beau o cafea în centru, cu prietenii?
-Da dumneata te liberezi. Cât mai stai p-aci? Ha? Eu știu că ești om mare, nu trebuia să te bage aici, cu noi, cu toți interlopii și inculții. Și pe mine m-ai ajutat cât ai putut. Dumnezeu să-ți dea sănătate.
Doctorul nu știe exact pentru ce l-au închis pe Jimy și nici nu-l iscodește. Știe că nu e ușă de biserică. Niciodată n-a zis că l-ar fi închis pe nedrept. Doar că nu mai poate sta aici. Își amintește de filmulețele cu animalele sălbatice prinse în laț în pădure, cum se zbat să scape, cum se taie în firul de oțel al lațului. Unele își sacrifică laba captivă ca să scape, să fie din nou în libertate. Deși, cât poate supraviețui o sălbăticiune rănită?
-Oare ce-au făcut cu rinichiul meu?
-l-au incinerat. Orice spital are un crematoriu unde se ard organele excizate, țesuturile bolnave, membrele amputate.
-Mă gândesc câteodată ce complicat e făcut omul. Știi dumneata tot ce are omul în el, organe, mațe, sânge, din ce-i făcut? Ce mai are? Că am înțeles că asta făceai înainte. Mutai organe de la unii la alții, de la morți, de la neamuri.
-Chiar pe toate nu le știu, că-s multe. Mai știu și eu câte ceva. Dar să le știi pe toate, e greu.
-Păi dacă le trimiteam eu la ăștia rinichiul aici iar eu nu mai veneam și le spuneam, uite-l pe Jimy. Ăsta-i. Că doar e rinichiul lui Jimy, nu? Oare ce-ar fi spus?
-Te-ar fi dat evadat, în urmărire. Ce să spună? Că nu cu rinichiul ai făcut ce-ai făcut de-ai ajuns aici.
-Da pe ei ce anume îi interesează din mine, ce vor să vadă închis aici în pușcărie, să fie mulțumiți că-s eu?
-Pe tine te-au închis ca să nu mai faci afară ce-ai făcut, lucruri rele. Tu știi ce-ai făcut de te-au înfundat. Cu ce-ai făcut ce-ai făcut, știi?
Jimy știe cu ce. Și chiar dacă furi sau omori sau violezi, toate pleacă tot de la cap, chiar dacă ceea ce-ai făcut de fapt nu ai făcut cu capul.
-Înseamnă că dacă rămâne capul aici, restul poate să plece, nu?
-Întreabă mai bine un avocat. El trebuie să știe dacă în Codul Penal este specificat care anume părți dintr-un condamnat trebuie să stea la pușcărie și care pot să plece afară.
Mai glumim și noi, să mai treacă vremea, se gândește Doctorul. Deși dacă se uită mai atent la Jimy nu i se pare că ar înțelege gluma.
-După lege așa ar fi, cum zici. Doar că nu câștigi nimic dacă îți rămâne capul în pușcărie. Că aici, înăuntru, în creier e diferența, dacă ești tu sau e altul. Jimy se lovește de câteva ori cu palma peste frunte. Capul rămâne aici, restul pleacă afară și pe el pune alt cap. Capului ăluia i-au dat corpul meu, cu cancer în el. Ăla săracu a luat țeapă iar eu tot la pușcărie am rămas. Asta dacă îmi dă și mie un corp de la altcineva, ca să nu mor de tot. Mai bine invers. Să-mi ducă cineva capul afară și să-l pună pe corpul altcuiva, unuia sănătos. Că atunci eu rămân tot Jimy, doar că mi s-a schimbat restul, afară de cap. Pot fi mai gras sau mai slab, mai înalt sau mai scund dar, cum zici și dumneata, Jimy e în capul meu, în creier, nu?
-Atunci iar se cheamă că ai evadat, că te sustragi de la executarea pedepsei și ești în continuare un pericol public pentru că poți recidiva oricând să faci iar ce nu trebuie.
-Și ce-i? Să mă caute după aia. Cum mă mai recunoaște? Că în cazier scrie și de greutate și de înălțime. Și dacă îmi pun capul pe trunchiul unuia mai înalt cu o șchioapă decât mine ce-o să mai zică? Că eram în creștere? Dă-i dracului cu legile lor cu tot, că tot pentru ei le fac. Ce zici Doctore? Te bagi? Am auzit că unii au făcut deja treaba asta.
Doctorul își face de lucru la calculator. O discuție tâmpită. Ce știe Jimy despre transplanturi? Câtă experiență, câți oameni, ce tehnologii înseamnă? Își imaginează pașii, în condiții normale, de clinică dotată cu tot ce trebuie. Dar să pornești de la dispensarul unei pușcării? O prostie, e imposibil. Se miră de el însuși că-și pierde vremea doar gândindu-se la așa ceva. Doar din ignoranță și necunoaștere Jimy e gata să riște. Sau îi scapă ceva Doctorului? Are ceva țiganul în sufletul lui pe care noi, ceilalți, nu-l putem înțelege? Ceva adunat din secolele de pribegie prin stepele și pustiurile nesfârșite ale Orientului și apoi alte secole de robie și umilință la boierii, domnii și popii vlahi? Sau mai recent, din deportarea și exterminarea în masă în Transnistria sau aiurea? Jimy n-a uitat nimic din toate astea, le duce cu el, nu-i prost, asta a înțeles de mult Doctorul. Și mai există cealaltă față a problemei. Viața omului ca o marfă, cu cerere și ofertă, cu discounturi și happy hour, mai scumpă sau mai ieftină. O industrie, o afacere complicată și tenebroasă, ascunsă de restul lumii cu cinism și ipocrizie. Listele de așteptare și speranțele celor care năzuiesc la prelungirea vieții e tot ce se vede cu ochiul liber. Chiar și Doctorul, deși implicat în sistem nu vrea să cunoască cealaltă față a acestuia. Iar acum vrea să știe și mai puțin, după ce a fost condamnat pentru că nu a respectat legile lui nescrise. S-a luat după lista de așteptare dar cineva se grăbea. Nu are de stat prea mult pentru că sistemul are nevoie de el în continuare. A fost mai mult o avertizare, o atenționare ca să-și știe locul, să-și vadă de treaba lui de doctor, de restul are cine să se ocupe.
Un transplant de cap? Începe să-l obsedeze. Încearcă să scape dar gândul se întoarce, îi parazitează creierul. Doctorul nu a participat la așa ceva până acum. Nici cei cu care a lucrat, acolo, afară, nu s-au ocupat de asemenea cazuri. Discuții într-adevăr au fost. Mai în glumă, mai în serios. Răsfoiește saitul de specialitate. Sunt pacienți la care mai funcționează doar capul, restul e doar un morman de boli și suferințe. Ce-ar zice comerciantul? Dintr-un singur donator sănătos poți recupera mai multe organe și poți să faci mai multe grefe rezolvând mai multe cazuri. Pe când la un transplant de cap se intervine asupra unui singur pacient. Care e decizia corectă? Și de ce? Politică pe termen lung, strategie?. Banii lui Jimy?. Știe că se lucrează peste tot în lume, nu-i o fantezie. S-a intervenit deja pe conexiuni de coloană, de măduvă, de vase și nervi, cu succes. Șanse ar fi, teoretic. De când stă aici nu a mai discutat cu nimeni pe tema asta, nu s-a mai interesat. Cu siguranță cazul Jimy ar stârni interes, măcar pentru ca cineva să-și facă mâna dacă nu pentru altceva.
-Ești nebun Jimy. Știi care sunt șansele de reușită?
-Nu mă interesează. Dacă mai stau aici și doar un an, șansele vor fi zero. Nu mai rezist. Înnebunesc. Îmi pierd mințile din cap. Și dacă mi s-a împrăștiat deja boala în corp?. Atunci ce mai zici?. N-am ce pierde.

Sibiu 08.01.2020

E. Rădulescu

.