Jimy (4)

Cine-a pus cârciuma-n drum,
Ăla n-a fost om nebun,
Ăla a fost om cu minte,
Cine-o intra-n ea să cânte
Și necazul să și-l uite,
Măi, doruleț, măi.

Maestrul Zăpadă coboară cele două trepte de pe scena micuță a salonului și pleacă printre mese acompaniindu-se la vioară. Sacoul de un alb sclipitor face ca fața tuciurie a maestrului să nu poată fi distinsă decât cu greutate, după ce ochiul se mai obișnuiește cu lumina semiobscură.
Domnul Virgil, șeful de sală, stă în apropierea ușilor batante care duc la bucătărie, cu șervetul pe braț. În salon nu e multă lume, cei câțiva ospătari nu au mult de lucru. Din când în când trec pe lângă șeful de sală cu platouri în brațe. El îi măsoară cu privirea, de sus până jos, în puterea obișnuinței, ca-n vremurile de altădată.
Domnul Virgil este un ospătar de școală veche. Pe cei mai tineri i-a instuit el, din mers, ceea ce nu se compară cu pregătirea de care a beneficiat dumnealui. E convins că nici nu mai e nevoie de o asemenea pregătire, ca a dumnealui. Clienții vin îmbrăcați cum se nimerește, șifonați, neglijenți, cu haine de stradă. Arată nostim printre candelabrele de cristal și vazele uriașe, aurite, florile artificiale, scaunele rococo cu picioare crăcănate, decor somptuos și decadent. Pe vremuri în restaurant se intra doar în ținută obligatorie, costum din stofă și cravată pentru domni și rochie sau taior pentru doamne. Veneau oameni de condiție bună, profesori, doctori, ofițeri, uneori actori sau chiar scriitori sau pictori. Ăștia de acum nu se știe cu ce se ocupă. Și muzica era alta. Atunci, o mică formație cânta jazz sau cafe concert iar dacă atmosfera era cu antren se atacau și valsuri sau tangouri celebre iar domnii și doamnele dansau cu pasiune alunecând pe pardoseala de marmoră albă a salonului. De când restaurantul a fost cumpărat de un fost sportiv, cântă un taraf de țigani de mătase, condus de maestrul Zăpadă. S-a schimbat și bucătarul. Meniul s-a restrâns. Se oferă cam aceleași feluri de mâncare pe care le oferă și bufetul gării.
Înainte, Domnul Virgil era un personaj bine-cunoscut în urbe. Mulți dintre clienții restaurantului îl cunoșteau personal, îi cereau sfatul, așteptau recomandarea dânsului. El știa ce e mai proaspăt, delicios, special, vinul care se potrivește. Într-o seară, un poet care venise cu un grup de oameni foarte distinși, entuziasmat fiind, i-a dedicat o epigramă în care îl compara cu un poet roman cu același nume. Poetul roman trezea emoții prin cuvintele înșiruite cu meșteșug iar domnul Virgil prin atmosfera pe care o creea la masa clienților săi. Ce comparație reușită!. Epigrama, scrisă pe un șervețel cu emblema de atunci a restaurantului, domnul Virgil o păstrează acasă, cu venerație.
Era doar un copil când a plecat de acasă, dintr-un sat de munte și a venit la oraș să învețe meseria de ospătar. A locuit la internat, a învățat la școala profesională iar apoi a plecat la București să se perfecționeze. A făcut practică la restaurantele vestite ale capitalei unde a avut ocazia să întâlnească oameni celebri pentru acele vremuri.
La începutul carierei un piccolo trebuia să învețe să debaraseze și să facă mezanplasul corect. Abia apoi putea să înlocuiască scrumiera sau să aducă coșulețul cu pâine sau oliviera. Ospătarii îi urmăreau discret pe piccolo iar șeful de sală îi supraveghea pe toți laolaltă. Restaurantul era un tot unitar, un mecanism bine uns și complex.
Cel mai important lucru la un ospătar este igiena personală. Domnul Virgil îi acordă o atenție cu totul deosebită. Face duș în fiecare dimineață, se rade, își controlează unghiile, se parfumează, săptămânal se duce la frizer, cămașa o poartă scrobită și alta în fiecare zi, își lustruiește pantofii îndelung până obține un luciu de lac. Igiena personală a devenit a doua sa natură care i-a intrat în sânge și l-a urmărit toată viața. În fiecare zi arată ,,ca scos din cutie,,. Nu mai poate fi altfel pentru că își iubește meseria și nu se poate închipui făcând altceva.
Dar vremurile se schimbau aievea, chiar sub ochii lui. Nu era greu să priceapă că în curând cei ca el vor deveni anacronici, inutili. S-au deschis o puzderie de localuri de toate felurile, de la șaormării la restaurante cu pretenții a la carte. Domnul Virgil le-a văzut, în unele a intrat doar, în altele a și mâncat câte ceva. Era dezamăgit. Dacă și-ar deschide el un local…

Cine-a pus cârciuma-n drum,
Ăla n-a fost om nebun,
Ăla a fost om cu minte,
Cine-o intra-n ea să cânte.

Maestrul Zăpadă se învârte printre mese cântând la scripca lui prăfuită cu arcușul flocăit. Clienții umblă pe la buzunarele hainei sale albe, imaculate, unii îl plătesc să cânte, alții ca să se ducă mai încolo. Domnul Virgil ascultă atent cântecul și inspirat de versurile sale își face un plan. Un plan de afaceri. Într-adevăr, amplasarea unui local e crucială. Să fie pus ,,în drum,,, adică să aibă vad bun, să se ajungă ușor, să aibă loc de parcare. Cel care intră în local ,,să cânte,,, adică să fie voios, mulțumit, să se simtă ca acasă. Nu va fi un local care să se adreseze aceleiași categorii de clienți ca cea cu care se obișnuise cândva domnul Virgil pentru că oamenii aceea au dispărut, nu mai există, au murit, s-au schimbat, nu mai contează. Va fi un local tradițional, popular. Ca și cântecul pe care îl asculta acum și care n-a fost scris de vreun compozitor simfonic și nici interpretat de vreo filarmonică. Ținuta personalului și igiena sunt de cea mai mare importanță. Toți angajații vor fi ca ,,scoși din cutie,,, veceurile vor străluci de curățenie ca soarele la ora amiezii, la fel bucătăria și salonul de servire a mesei.
De ceva timp, discret, domnul Virgil s-a apucat de împlinirea planului său și lucrările înaintau conform graficului. La momentul potrivit va pleca de la restaurant și se va apuca de treabă pe cont propriu. Destul de curând. Acum îl ascultă atent pe maestrul Zăpadă și are impresia că versurile cântecului au fost scrise anume pentru el, ca un îndrumar de bune practici pentru micul întreprinzător în domeniul alimentației publice. Cel puțin asta îi inspira dumnealui cântecul.

Pensiunea Ghiocelul e situată pe drumul ce duce spre stațiunea de munte. Prin geamurile mari se văd crestele, aproape veșnic înzăpezite. Pensiunea e amplasată în mijlocul unei poienițe, exact cum este specificat în cântecul atât de drag domului Virgil. Spiritul său întreprinzător i-a șoptit să facă și câteva camere de închiriat pentru că zona e superbă, accesul ușor și turismul agrar în plin avânt. Domnul Virgil l-a ascultat și a văzut că a procedat corect.
Afacerea mergea bine. Mușterii veneau din oraș și din țară. Meniul era cel tradițional, specific zonei.
Pensiunea Ghiocelul funcționa deja de aproape doi ani când, într-o dimineață, în parcare s-a oprit prima mașină de serviciu. Cei doi domni, în costum și cravată și cu servietele diplomat în mână nu s-au așezat la nici o masă. S-au oprit în hol și l-au solicitat pe domnul Virgil, patronul unității. Erau de la finanțe. I-a poftit în biroașul său strâmt și a sunat-o pe doamna contabilă, să lase orice de o parte și să vină urgent la Ghiocelul. Întrevederea a durat foarte mult. Domnul Virgil intra și ieșea din biroaș aducând cafele și apă minerală. Altceva inspectorii au refuzat să servească. Erau duri și afișau o înaltă ținută profesională. Doamna contabilă devenea tot mai congestionată la față. Încheierea întrevederii s-a soldat cu o amendă. Nu foarte mare. Domnul Virgil a încercat timid o manevră cu un plic dar inspectorii l-au săgetat cu privirile lor de incoruptibili nativi și au continuat să redacteze procesul verbal de constatare.
A doua mașină de serviciu a sosit la câteva săptămâni după prima. De data aceasta era de la Sanepid. Inspecția a durat din nou foarte mult și, așa cum era de așteptat s-a încheiat cu o amendă. Următoarele mașini de serviciu au adus inspectori de la Inspectoratul Teritorial de Muncă, Inspectoratul pentru Protecția Muncii, de la Pompieri, Direcția Sanitară, Primărie, Poliția Locală și Economică și Consiliul Județean. Pentru domnul Virgil toți acești inspectori reprezentau Statul. La rândul său, Statul trebuie perceput ca un părinte, conform principiului de drept roman care îl îndemna pe cetățean să-și respecte tatăl ca să învețe să respecte Statul. Asta i-a explicat odată un profesor universitar de la Drept Administrativ. Iar Ghiocelul nu era altceva decât un copil al Statului pe care însă domnul Virgil îl percepea ca pe un copil nedorit. Și nu înțelegea de ce. Abia mai târziu domnul Virgil a priceput că el nu era de facto asociatul unic al Ghiocelului, așa cum era menționat formal în Registrul Comerțului, ci mai avea un asociat. Și acela era chiar Statul.
Planul bugetar al Ghiocelului a trebuit rectificat de urgență. Domnul Virgil era confuz pentru că în cântecul care îi plăcea lui atât de mult nu se făcea referire la astfel de situații.

Nu l-a recunoscut imediat. Se așezase la o masă mai izolată și era însoțit de o doamnă blondă. Abia când a trecut pe lângă masa lor și când l-a privit insistent, domnul Virgil și l-a amintit pe doctorul de la Sanepid.
-Ce mai faceți domnu doctor? Vai, dar ce mă bucur că ați poftit pe la noi. Și-au strâns călduros mâinile, ca doi vechi prieteni, i-a sărutat mâna doamnei blonde, au schimbat câteva vorbe și despre Ghiocelul. S-a interesat dacă au fost serviți corect, dacă mai doresc ceva. A fugit repede la magazie și a adus o sticlă de șampanie frapată pentru cei doi.
-Vă rog să vă simțiți bine!.
Mai rămăsese puțină lume în salon când doctorul de la Sanepid l-a prins pe domnul Virgil de mână și l-a tras într-o parte, să nu fie auziți.
-Domnu Virgil, vreau să te rog ceva, ca între bărbați. Doamna nu e nevastă-mea. Câteva zile sunt singur. Mă-nțelegi. N-ai cumva matale vreo cameră pe aici, pe sus?
Domnul Virgil și-a făcut un calcul rapid. Consumația n-a fost exagerată. Camera nici atât. S-a hotărât să nu-l taxeze pe doctor pentru că își mai amintea de amenda de acum câteva luni. Învățase și că, odată ce ai controlul pe cap este imposibil să eviți amenda, să te eschivezi, întotdeauna se găsește o chichiță. Nici un inspectorat nu acceptă ca inspectorul său să vină cu mâna goală după efectuarea unui control inopinat. Singura soluție de moment este evitarea controalelor. Asta a înțeles domnul Virgil. Poate că în felul acesta va scăpa măcar de Sanepid.

Lui Jimy îi plăcea la Ghiocelul. De obicei îl aducea cu mașina Mikloș, nepotul. Venea cu familia, cu Petruța și cu copiii. Singurul lucru care îl deranja era că de fiecare dată când ospătarul le punea pe masă castronul cu ciorbă și se pregătea să-i servească, Jimy trebuia să-i dea una peste polonic și să-i explice că mai întăi trebuie să-l servească pe el, să-i pună lui în farfurie, apoi lui Mikloș, apoi băiatului și abia apoi Petruței și fetiței. Că așa e la țigani și că nu-l interesează că la români întâi sunt servite doamnele.
Stând la masă în salonul Ghiocelului Jimy simțea priviri ațintite asupra micului său grup, care, știa și el că nu putea fi trecut ușor cu vederea. Pentru că erau altfel. Dar asta nu-l făcea să se simtă timorat câtuși de puțin. Aurul pe care-l purta Jimy pe el valora mai mult decât aurul purtat de toți ceilalți clienți luați împreună. Asta fără să mai pună la socoteală și salba și cerceii Petruței și lănțișoarele copiilor. Iar pentru Jimy aurul este lucrul cel mai de preț pe lumea asta pentru că atunci când îl simțea pe degete, pe pielea gâtului sau în gură, Jimy își imagina cum moleculele micuțe de metal prețios pătrund în sângele lui și sunt împrăștiate apoi prin tot corpul. O căldură interioară și o liniște sufletească îl cuprindea atunci și viața i se părea lungă și lipsită de griji și orice problemă care ar fi putut să apară și-ar fi găsit, cu siguranță, rezolvarea. Era ca o aspirină care îți subțiază sângele și-l face să alerge mai voios prin vene și artere.
Lui Jimy îi mai plăcea și că patronul, domnul Virgil era cât se poate de respectos și îndatoritor cu el și că de fiecare dată le aducea copiilor câte ceva, din partea casei.
-Dau bule mule cea daca, se răstește Jimy la Petruța. Femeia își aprinde țigara așezându-se pe banca din filigorie. O să faci tuberculoză și o să mori, fă muiere, de la țigările astea. Petruța tușește lung și productiv.
-Has mi mij. Jimy zâmbește larg iar soarele după-amiezii se reflectă în dinții săi de aur.
După masă servesc câte o cafea afară, în filigoria din grădina pensiunii. Uneori domnul Virgil o aduce personal, mai zăbovește cu ei la o discuție despre câte cele. Jimy se uită la lumea care vine și pleacă. Îl mai iscodește și pe domnul Virgil întrebându-l că cine-i ăla, da cine-i aia. Domnul Virgil îl lămurește, apoi se plânge de greutăți, că-i mai mult slugă decât patron de cât muncește și ca să nu fie cocoșat doar de greutățile și așa mari, mai vin și controalele inopinate. Jimy știe ce înseamnă un control inopinat. Îl înțelege perfect pe domnul Virgil dar nu poate să-i dea un sfat competent pentru că în astfel de situații fiecare trebuie să se descurce cum știe, pe cont propriu, discret, fiecare inspectorat având specificul lui care îl diferențiază de celelalte inspectorate.
După vizita doctorului de la Sanepid, de la Sanepid nu a mai venit nici un control. Apoi, într-o zi, doctorul de la Sanepid a venit cu alți doi domni, dintre care unul era șeful Vămii. Și chiar dacă Ghiocelul nu era implicat direct în operațiuni de import-export, domnul Virgil i-a servit ca din partea casei. Și a făcut bine pentru că, la scurt timp, șeful Vămii a venit fără doctorul de la Sanepid, dar în schimb cu șeful aeroportului. Au servit ca din partea casei și de data aceasta. Răbdarea domnului Virgil a fost răsplătită curând pentru că, în săptămânile următoare, rând pe rând, în diferite combinații de grupuri, mai mari sau mai mici, Ghiocelul a fost vizitat de șefii mai tuturor inspectoratelor și organizațiilor din categoria celor care l-ar fi putut viza în vederea unui control inopinat. Și toate aceste prânzuri sau cine, mici petreceri și chermeze Ghiocelul le suporta stoic, ca din partea casei. Ca urmare controalele inopinate au devenit doar niște amintiri urâte și chiar dacă totuși mai apărea câte o mașină de serviciu, inspectorul își făcea datoria rezumându-se la completarea borderourilor și formularelor de control, fără amenzi.
La o primă estimare lucrurile stăteau bine, mai bine decât în epoca, de acum apusă a amenzilor. Cheltuielile ocazionate de aceste vizite se situau mereu în limite perfect rezonabile, ca și când cu toții ar fi fost înțeleși să nu sară calul, să-l lase să trăiască și pe domnul Virgil dar să aibă și ei un loc unde să se simtă bine, din când în când.

O afacere care nu crește, scade. Așa i-a spus odată un tânăr specialist în marketing și vânzări domnului Virgil, la finalul unui curs de specialitate organizat chiar la Ghiocelul pentru niște reprezentanți de firmă. În zilele următoare, domnul Virgil s-a gândit mult la acest aspect. Afacerea Ghiocelul oscila în jurul unui punct, nici nu se prăbușea dar nici nu creștea. Parcă se așternuse o oarecare rutină, nu se mai putea vorbi de entuziasm și perspective. Domnul Virgil era un ospătar desăvârșit dar nu era un om de afaceri eficient. Și acest lucru au început să-l resimtă toți cei din preajma sa, inclusiv Jimy.
Clientela domnului Virgil nu putea să-l lase indiferent pe Jimy. A înțeles imediat avantajele pe care le-ar putea aduce afacerilor sale o eventuală relaționare cu acești oameni. Ghiocelul era locul ideal unde relațiile s-ar fi putut cultiva, precum miceliul în pat de bălegar. O parte a ceea ce se petrecea printre mormanele de fier vechi ale centrului de colectare metale era cunoscut de cei de la Poliția Economică și de procurori. Momentan Jimy controla situația, prin metode specifice și nu se pusese pe rol nici o anchetă. Dar lucrurile puteau să se schimbe în orice moment. De aceea vizitele lui Jimy la Ghiocelul au devenit mai frecvente. Acum venea doar cu Mikloș, nepotul, și se așezau la o masă mai izolată, lângă ușa de la bucătărie, de unde Jimy putea să vadă toate celelalte mese și toți clienții.

Sibiu, 12.01.2020

E. Rădulescu

.