Nebunul

Patrick Sturzu picase examenul de admitere la facultate de trei ori consecutiv și nimeni nu-i mai dădea nicio șansă. Îl considerau toţi un ţopârlan, un perdant, pierde vară ce toacă banii părinților. Dar gura lumii vorbeşte vrute şi nevrute, însă în cazul de faţă nu era departe de adevăr. Patrick fusese un introvertit în primii ani de liceu, dar după ce se înhăitase cu Tudor, se dezgheţase subit, devenind opusul. Schimbarea era atât de evidentă încât nimeni din foştii săi prieteni nu- l mai agrea, de altfel trebuie menţionat că fostul său grup de amici număra trei colegi de clasă. Înalt, slab, cu ochii saşii şi un zâmbet zeflemist agăţat de colţul gurii ca un tic nervos. Avea privirea aia lungă ce părea că ştie multe despre tine. Aşa o cucerise pe Ania, din a doisprezecea B, ,, fata căreia îi cam place să umble la șliț,, , cum zicea Tudor. Dar Ania fusese virgină, iar acest aspect îi insuflase lui Patrick şi mai multă neîncredere şi dispreţ. Ania era, sau mai bine zis, fusese o fată jovială, timidă şi pe alocuri pofticioasă. Acum era în pământ.

Era o zi de joi oarecare cu puţin soare şi multă ploaie, o zi gri. Se plimbau prin parcul de botanică din spatele spitalului de psihiatrie Manda. Se-nsera şi Ania vroia cu orice preţ să meargă acasă. Tocmai dorinţa asta a ei de a pleca îl irita. Avea un chef nebun de a face ceva ce nu mai făcuse într-o zi de joi. Se uitau la un dement cum roade stâlpul gardului şi Patrick se apropie. Vin şi eu, mă aşteaptă… a îngăimat nebunul încercând să râdă. A murit acolo, pe loc cu dinţii plini de vopsea albastră, lăsând un nor de praf în jurul său. Patrick şi-a aprins o ţigară, şi-i privea trupul neînsufleţit, dezgustat. Ania plângea pe bancă, dar nu avea cine să o observe, se-nserase de-a binelea. Apoi de nicăieri  apăru Tudor. Scund, rotofei, cu un mers legănat, băţos. ,, Coaie nu ai tupeu! Hai să -l luăm de aici. ” Un şobolan micuţ, se holba la ei, nefolositor. Crea o legătură cu Patrick. ,, Bine măh! Hai! Ania tu eşti singură? ” Şi l-au tras prin ochiurile gardului de sârmă. L-au târât aşa descompus până acasă. Tatăl Aniei, un om ursuz din fire, fuma ţigară după ţigară şi nu zicea nimic. Nici mă băieţi nu e bine ceea ce faceţi, nici ieşiţi dracu afară de jigodii sun la poliţie, nimic. Tăcea bolnăvicios, aşa cum îl lăsase nevastă-sa. Ania zicea că de doi ani de când fugise maică-sa în Italia cu unul, zăcea în camera lui cu lumină slabă, galbenă, trăind din promisiunea că la nunţi şi zile onomastice are să-l însoţească negreşit. Tam- nesam, taică-său s-a ridicat, şi-a tras şliţul de la pantalonii gri de reiat, şi a intrat în baie. Toţi amuţiseră. Ania abia a gângurit : ” e pentru prima oară…”. Râdeau frenetic. Apoi baia a început să se aprindă şi să se stingă, cu un sunet strident de la întrerupătorul scos din perete. Era un miros dulceag de igrasie în casă, amintindu-ţi de nopţile comuniste, şi de revoluţie.

Noaptea i-a găsit la lumina unei lumânări lungi, galbene, de biserică. Ania ţinea lumânarea picurând ceară pe mort, iar Tudor şi Patrick încercau să potrivească bucată cu bucată, părţile nebunului, ca într-un puzzle uriaş. În cele din urmă au reuşit, dar noua sa formă era departe de cea autentică, părând mai degrabă un muncitor decât un nebun. Undeva greşiseră, dar le era lehamite să o ia iar de la capăt. La faza cu asamblarea sistemului nervos i-a ajutat şi tatăl Aniei, maistru la fosta mecanică fină, şi poate aşa se explică alura de muncitor.

Pe la douăsprezece şi un sfert, primele sunete se puteau auzi dacă-ţi lipeai urechea de pieptul omului reconstruit. Era ca ticăitul unui ceas întors pentru prima dată după o pauză de ani de zile. Timid, din ce în ce mai sigur pe el, prinzând încredere cu fiecare bătaie. Omul avea un chip neutru, fără vreo trăsătură deosebită dar nici una greu de reţinut. Clipea minuţios, încât Patrick avu impresia iniţial că face mişto de ei. Tudor savura momentul chicotind şi trimiţându-l pe tatăl Aniei după o sticlă de alcool la buticurile non stop. Ania stătea cu mâinile înfipte în păr, ca o statuie, nevenindu-i să creadă. Primele cuvinte ale nebunului nu au fost unde mă aflu sau ce mi-aţi făcut sau alte inepţii de genul. Au fost banalele cuvinte îmi este foame. Au mâncat toţi în grabă un pui rece din frigider, ca o familie sârguincioasă din cartierele famate ale vechii republici. Au vorbit rar, respectuos, tolerându-se unul pe celălalt, iar nebunul a învăţat rapid rolul. A glumit, a înţeles dedesubturile unei glumei ironice spuse într-o doară de Tudor, a băut chiar un pahar de vin ars, întreg, înţelegând rostul arzător al băuturii. Apoi au dansat pe o piesă veche de la radio, Afrodita- Edgar Broughton Band . Nebunul emana linişte şi aripi precum o mamă răbdătoare, înaripată, puii ascultând-o orbeşte doar până la dispariţia pufului. Ceea ce nu avuseseră nici unul dintre ei înainte, familie în adevăratul sens al cuvântului, aveau acum din  belşug. Precum nişte oameni mărunţi aruncaţi pe nepusă masă în vâltoarea fericirii, risipeau acest exces, topindu-l în podeaua de lemn cariat de molii, mâzgălind pereţii cu el, căci lucrul de nepreţuit odinioară, devenise pentru ei o plăcere carnală. Şi începeau să-şi arunce cuvinte erotice, porcoase, încercând să atingă cu vârful tălpii limita celuilalt. Patrick îl ciupea cu putere de cur pe tatăl Aniei, acum resemnat şi amnezic de dorul nevestesii, iar Tudor înmuia vin cu un prosop subţire de bucătărie pe sfârcurile întărite ale Aniei. Iar nebunul cu trăsături muncitoreşti îi dirija cu un fel de baghetă, improvizată dintr-o strecurătoare lungă de bulion. O fericire muncitorească. Simplă dar sigură. Singurul lucru de neînţeles era ticăitul ceasului vechi rusesc Racheta din sufragerie, care pe alocuri se suprapunea cu ticăitul omului reconstruit, din ce în ce mai fervent. Timpul era îngăduitor.

Ania mirosea a fată proaspătă, a viitoare mamă.  Asta îi lăsa impresia nebunului. O amintire era ea pentru el. O amintire nespus de dorită, dar atât de amară încât te părăsea cheful de viață. Și amintirile veniră precum o viitură de hududoi, plină cu țoale rupte, gunoaie și tot soiul de pantofi găuriți. Viața aia tristă și neîmplinită, agățată de câteva iluzii personale. Eșecul, femeia, nebunul înșelat, spitalul de boli mintale, amneziile… Și brusc lumea se întoarse cu fundul în sus, ca o babă nimfomană, așteptând hăndrălăul. O liniște senilă se așeză pe colțul sufletului său. Recunoștea episodul. Criza.

În timp ce o strângea pe Ania de gât, era doar lumină.

Patrick dormea. Lumea amuțise.

Pe scările blocului 7A, era un miros de ciorbă amestecat cu posturi fm și semințe.

Tudor număra scările în gând, picurând pe trepte, ultimele sale fragmente.

Ionuț Manea

Născut la 20 mai 1981. Premii literare -proză scurtă și poezie-(2017-2019)-I-Sadoveanu, Moștenirea Văcăreștilor. Volumul de debut: „ Confesiunile Maestrului Păpușar” – proză scurtă- publicat la editura Tracus Arte (2020). Prezent în Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania., Ed. Paralela 45.