Perseidele

E ultima dată când suntem în casa asta, am bătut două sute cincizeci de kilometri de la Bucureşti ca să hotărâm ce flecuşteţe vrem să mai luăm cu noi. Stau pe un scaun la bar, asta ne-a încântat de la început: că avea bar şi că puteam să ne cocoţăm pe scaune înalte, de lemn lucios-alunecos. Stau aici şi citesc un mesaj, trebuie să dau un răspuns şi nu ştiu care să fie. O las pe mai târziu, deşi îmi cere să-i răspund cât mai repede, sar de pe scaun şi urc la etaj. Nu ştiu ce-aş vrea să iau: în camera care dă spre pădure sunt două paturi în care am dormit doar când erau prea mulţi musafiri, e mocheta dublă pe care mă întindeam să-mi fac gimnastica, e fereastra care a fost mereu puţin înţepenită, aşa că se deschide doar dacă tragi cu putere şi se aude imediat rezistenţa lemnului, hotărârea ferestrei de a nu-ţi da voie să faci ce-ai chef cu ea, şi sunt corpurile de bibliotecă. În nicio altă casă în care am stat nu mi-a plăcut atâta să stau pe jos ca aici, de câte ori puteam mă aşezam turceşte, deschideam sertarele şi cotrobăiam prin ele. Multe erau pline cu reviste, toate vechi, de când aveam patru-cinci ani, toate în spaniolă. Tata ni le trimitea sau ni le aducea când venea şi mama ni le explica. Mult timp am fost convinsă că oamenii ăia sunt din familia noastră. Mama ne povestea ce s-a întâmplat exact cu Charles şi Diana şi Camilla, cu William şi Harry, cu Sarah şi Andrew, cu Juan Carlos şi Doña Sofía şi cei trei copii ai lor. Probabil că ne spunea că trăiesc în alte ţări, că sunt regi şi prinţi şi ce mai erau, dar asta nu reţineam şi nu mă interesa, le reţineam feţele din poze şi ştiam atâtea detalii din viaţa lor încât îmi era clar că sunt din familia noastră. Mai erau şi celelalte reviste, cu câte o femeie goală pe copertă, pe alea nu ni le explica mama, dar eu şi sor-mea ne zgâiam întruna la ele şi spuneam: eu ca asta vreau să fiu, ba eu ca asta, că are adidaşi roz, pentru că de obicei erau gol-goluţe dar adidaşi sau pantofi cu toc tot aveau. Unele dintre ele erau iubitele lui Julio Iglesias şi nu înţelegeam cum de puteau să-i mai placă maică-mii cântecele lui, pentru că în mintea mea un bărbat cu atâtea iubite nu era un om bun şi ştiam că trebuie să ne placă doar oamenii buni.
M-am gândit de multe ori că ar fi frumos să existe un fel de aparat cum e camera foto care, în loc de poze, să înregistreze mirosuri, ca mirosul din camera care dă spre pădure, de exemplu, şi oricând vrei pe urmă, apeşi un buton şi poţi să-l simţi iar. E o scenă într-un film pe care l-am văzut singură într-o zi: Le premier jour du reste de ta vie, din film aproape totul mi-a zburat, pentru că nu era cine ştie ce, dar scena pe care n-am uitat-o e aşa: soţul şi soţia, mai de vârsta a doua – a treia, adică aveau copii mari de tot, dar francezii se grăbesc uneori, ca să folosesc un clişeu, deci ei doi aveau o pernuţă din alea în care trebuie să sufli ca să se umfle (bine, de fapt ea o cumpărase pentru el) şi soţul e cel care suflă şi, după un timp, nu imediat, că n-ar avea farmec sau sens, ea rămâne fără soţ şi aici e de fapt scena: stă singură în maşină şi dă drumul încet dopului din pernă şi simte din nou respiraţia lui lângă ea. Normal că scena a fost creată special să impresioneze, dar tot mi s-a părut de o mare tristeţe şi frumuseţe şi tot am plâns odată cu femeia. Totuşi o astfel de pernă n-ar prinde mirosul din casa asta, n-aş putea alerga cu ea prin toate camerele sau prin toate colţurile camerei dinspre pădure măcar.
Mai mult decât miros, e senzaţia, convingerea că încă o etapă e gata, bye-bye, la fel cum a fost când am terminat liceul: deşi nu-mi plăcuse deloc, tot ştiam că e ceva de regretat acolo, iar aici erau totuşi momente pe care le iubisem, chiar dacă erau şi celelalte.
Curtea din spate s-a tot modificat, toţi vecinii au intrat încă un metru în pădure, aşa că a intrat şi curtea noastră, iar gardul aproape s-a suit pe copaci. Într-o iarnă eram în casă, sus, la căldură, şi urmăream cu sor-mea cum se aşeza zăpada pe puieţii de brad -aveam câte unul în fiecare colţ al curţii şi de sărbători trebuia să-i împodobim pe toţi cu câteva globuleţe şi mai ales cu beteală. Treaba cu beteala nu e simplă, poate să strice tot dacă nu ştii cum s-o aranjezi, te trezeşti cu un brad şleampăt şi îl mai văd şi vecinii de la balcon. Stăteam şi ne uitam şi, după câteva ore de ninsoare, nu se mai vedea aleea care ducea până la poarta dinspre pădure: totul alb si tăcut şi mi-era plăcut să-mi imaginez cum aş fi sărit prin zăpadă, dar pe urmă se udau blugii şi şosetele şi canadiana, mă gândeam la Alecsandri, cu pastelurile pe care n-am reuşit niciodată să le îndrăgesc, cum se spunea că scria despre iarnă de la gura sobei, aşa eram şi eu acum, nu voiam să scriu, nu era niciun caiet în cameră, doar să ţopăi în imaginaţie. M-am apucat să adun scamele şi părul de pe mochetă, e ceva foarte odihnitor în gestul ăsta, de parcă-ţi laşi tot greul în mochetă sau covor în timp ce-l scarmeni, şi când am ridicat capul spre fereastră am văzut-o pe sor-mea în curte. Mai devreme spusese cobor s-aduc ceai şi acum era acolo jos, cu o lopată în mână şi dădea zăpada de pe alee. Din când în când îşi aranja căciula mai bine şi se uita zâmbind mândră spre geamul nostru, şi am râs, pentru că noi două nu prea o aveam deloc cu datul zăpezii. Cu tot albul ăla de jur împrejur mi-era greu să mă gândesc că exista şi vara şi trebuia să deschidem umbrela, adică umbreloiul din mijlocul curţii ca să nu ne ardem la soare. Se auzeau nişte zdrăngănituri şi apăreau două şezlonguri aduse de mama: să stăm să ne bronzăm, ne spunea. Mie nu-mi prea venea pentru că-i ştiam pe vecini şi ştiam că stau tot timpul cu ochii pe geam. Unul dintre şezlonguri era cam rablagit şi dacă nimereai pe o anumită parte te trezeai cu fundul pe jos, aşa că încercam de fiecare dată să nimeresc şezlongul cel bun. E amuzant să-i vezi pe alţii cum cad cu picioarele-n sus şi se vaită, dar e enervant când cazi tu şi te zgârii sau loveşti şi ceilalţi se hlizesc.
Şezlonguri bune am întâlnit în Turcia demult, atunci am cunoscut prima dată un şezlong adevărat, unde puteai să-ţi ajustezi unghiul de relaxare, ca să zic aşa, dar de fapt a fost un chin pentru mine în anul ăla când le-am descoperit. Totul conta şi depindea de unde apărea Ibo: Ibo era un animator, nu chiar animator, pentru că el apărea rar în spectacole, nu prea-i plăceau costumele şi nici să fie machiat ca ceilalţi, şi nici să se dezbrace odată cu restul, în numărul de striptease comic, el mai mult avea grijă de copii, adică îi arunca pe toţi în piscină. Deci cel mai important era ca atunci când apărea el să mă găsească în poziţia potrivită – pe care n-o reuşeam niciodată -, citind din Fii şi îndrăgostiţi, care nu fusese deloc o alegere bună pentru vacanţă, pentru că tocmai eram la partea tristă, care făcea să-mi dea lacrimile întruna. Pentru asta, de cum ajungeam lângă şezlong, mă aşezam, mă foiam, mă ridicam, aranjam şezlongul, îl îndreptam, iar mă aşezam şi o luam de la capăt.

Acum, când trebuie să răspund la un simplu mesaj, nu vreau să-mi spun că ce n-a funcţionat prima dată, nici a două oară, n-are cum să funcţioneze a treia oară, oricât zic spaniolii a la tercera va la vencida (a treia oară e cu noroc ar fi la noi), voiam doar să-mi spun: e un moment simbolic, un moment cheie, nu ştiu ce înseamnă, dar ceva trebuie să fie, dacă exact când vin aici, în casa de la munte, pentru ultima dată, o să-i răspund, e ca şi cum aleg dacă să facă şi el parte din trecut, ca tot ce-o să rămână aici, în urmă, sau din ce-o să fie, care nu ştiu cum ar putea fi. Până nu iei decizia, e un fel de plăcere totuşi, nu doar nelinişte, e aşa sau e aşa, şi acum trag de timp cât pot pentru că uite, nu sunt doar revistele, e şi casetofonul în care îndesam casetele şi pe urmă CD-urile, e şi geamul vitrinei şi zgomotul pe care-l face centrala când îşi ia avânt şi mai ales cele trei ferestre mari din camera de jos. Pe acolo vedeam muntele, chiar dacă era mai mult înnorat, şi pe ele trebuia să le decoreze tata de sărbători. Am ceva cu sărbătorile de le tot aduc în prim plan, pentru că au fost o groază de filme anul ăsta şi în toate filmele casele aveau decoraţia perfectă. La noi se-ntâmpla aşa: dădeam canapeaua la o parte, pentru că era exact sub cele trei geamuri şi tata se suia pe un scaun ca să prindă câte un fel de tub luminos de plastic pe conturul fiecărui geam – la început au fost trei, dar apoi au rămas două, unul mov şi celălalt limoniu. Una dintre noi ţinea scaunul sau se făcea că-l ţine, pentru că la o adică n-ar fi putut face nimic, dar spunea de fiecare dată: ţin eu bine scaunul, să nu se mişte, n-ai cum să cazi. De cele mai multe ori decoraţia nu stătea din prima, cădea sau aluneca şi tata se enerva, noi o adunam de pe jos şi o lua de la început şi noi doar ne uitam la el şi cea care nu ţinea de scaun mergea repede dintr-o parte într-alta, ca să nu pară că nu face nimic şi zicea, cu voce serioasă: mai la stânga un pic, mai sus puţin, acum mai la dreapta, să fie pe centru, hai că stă bine; şi când erau gata ferestrele, mai rămânea un cerc de luminiţe de pus şi treaba era făcută şi noi două cu mama îl aplaudam pe tata, care răsufla uşurat şi se trântea pe canapea să vadă restul serialului lui.

Răspunsul o să depindă de cine câştigă de data asta în mine: poate să fie iar cuplul orgoliu-masochism, care câştigă de obicei, sau cuplul sense and sensibility, care nu prea face eforturi. Într-un fel ştiam dinainte ce-o să aleg, dinainte să apară mesajul chiar, dar e bine să te gândesţi la opţiunea cealalată până la capăt şi dincolo de el. Sunt doi copaci artificiali în casa asta: unul e exact unde încep scările spre etaj şi unul sus, în camera dinspre stradă. Mereu am dat cu pumnii şi am demonstrat împotriva florilor artificiale, un huo mare, adică spuneam cu voce abia auzită, mai mult neauzită, din spatele soră-mii, doar în urechea ei acoperită de păr: mie nu-mi plac chestiile astea de plastic, nu le înţeleg, dacă nu sunt vii, adevărate, n-au miros, nu e nimic în ele, de ce le vrea lumea? Şi sor-mea îmi făcea semn să tac şi să ajut la aranjarea lor în locul potrivit.
Într-o zi eram la magazin, aşteptam la coadă şi, pe bandă, în faţa mea, o femeie a aşezat cu mare atenţie trei fire de flori de plastic, dar le ţinea şi atingea şi privea nu ca şi cum ar fi fost artificiale, nici ca şi cum ar fi fost flori adevărate, ci ca şi cum erau nişte fiinţe vii de care avea privilegiul să aibă grijă. Cum eu mă feream de aşa ceva, m-am uitat repede în altă parte: la casa din dreapta, pe bandă, o altă femeie, foarte tânără de data asta, aşeza tot trei fire de flori de plastic, aşa că am aruncat coşul şi am ieşit din magazin.
Acum, copacii ăştia doi din casa de la munte sunt altfel: în primul rând nu sunt flori, ci ditamai copacii cu câte un ghivecioi, dar sunt uşori, aşa de uşori că pot să-i mut singură dintr-un colţ într-altul, şi le cad frunzele: sunt frunze subţiri şi lungi şi nu ştiu cum sunt prinse, poate e îmbinarea sau o fi vreun lipici, dar din când în când, fără să-i atingă cineva, cade câte un mănunchi de frunze, sau cădea, pentru că acum, de când am ajuns, n-a căzut nimic. Nu ştiam niciodată cum să le prind la loc, cum nu ştiam nici de unde anume căzuseră, dar de obicei le luam de pe jos şi le aruncam spre el să văd unde nimeresc. Copacul e nu numai lângă scări, dar şi lângă dulapul în care stă televizorul. Nu ştiu cine a construit dulapul, dar e clar că s-a gândit şi la televizor: deschideai două uşiţe şi trăgeai de o bucată de lemn care era pe şine şi gata apărea televizorul, te uitai cât voiai, puteai să-l mişti uşor spre stânga şi spre dreapta şi când venea ora de stins televizorul, îl împingeai tot uşor la loc şi închideai uşile după el. Uneori când cineva era nervos, o lua la goană pe scări şi, înainte, dacă uşile se nimereau deschise, le trântea fără să aibă nimic cu ele şi ele o luau la goană spre televizor. Celălalt copac de plastic nu prea a făcut mare lucru, doar stătea lipit de telescop şi formau un fel de familie. Ce fericire a fost când a apărut telescopul în casă, îmi şi imaginam câte stele o să văd noaptea: sunt filmele alea zaharisite în care deodată ridică unul capul şi degetul şi spune: aia e Cassiopeia, vezi, uite şi Carul Mare. Niciodată n-am învăţat chestiile astea, deşi de uitat la stele n-are cum să nu-ţi placă, dar prin telescopul ăsta nu se vedea nimic, nu ştiu dacă era de la nori sau de la cum îl reglam eu. Într-un an am stat trează toată noaptea ca să văd Perseidele, fără telescop de data asta, şi după un timp, nu ştiu dacă de la oboseală sau autosugestie, am început să le văd: fiecare lăsa o dâră scurtă şi trebuia să mă grăbesc să-mi pun dorinţa. O stea îţi dădea dreptul la o dorinţă, dar eu o repetam pe aceeaşi mereu, ca să fie clară şi întărită şi ca atunci când urmau să se reunească să facă ele contorizarea, să iasă ce trebuia.

Sunt deja multe luni de când am răspuns mesajului şi n-au dreptate spaniolii cu zicala lor. Stau în balconul minuscul şi am misiunea mea: aici e vopseaua, aici e şmirghelul, aici e dizolvantul, astea-s pensulele, plasticul şi mănuşile, hai, mi s-a spus şi am zis că e un flecuşteţ, o balustradă mică de apartament din Bucureşti, dar de sus până jos fiecare element avea tot felul de modele şi găurele şi voiam să nu dau rasol. Credeam că n-o să mă pătez pentru că lucram încet şi atent, dar nu rezistam şi-mi aruncam privirea în afara balconului din când în când pentru că venise primăvara şi oamenii se văd altfel primăvara, merg mai ţanţos, sporovăiesc mai mult, gesticulează, încearcă să se scuture de tot, parcă au văzut iar Bambi şi vor să-l imite. Aveam deja o pată albă cu margini zgrunţuroase pe pulover. Oamenii de jos nu mă vedeau dar dacă totuşi îşi ridicau puţin capul dădeau de o balustradă aproape albă acum, bine, încă nu era gata, pentru că eram cam moşcăită şi orice îmi distrăgea atenţia: uite pasărea aia, uite copiii ăia, uite perdeaua aia. A trebuit să încep să mă grăbesc, nişte muzică ar ajuta, mi-am spus, dar apartamentul era gol, voiam să termin ca să ajung la timp acasă pentru nunta lui Harry cu Meghan. De ce vreau? De ce vreau? Nu mai am cinci ani, îmi spuneam singură, văzând gesturile cu care înmuiam pensula în borcan şi o mişcam repede în sus şi-n jos pe balustradă. E aşa ceva, nu ştiu, un moment fericit pentru ei şi e frumos să te uiţi la ceva fericit. Nici nu-mi plăcuse în serialul ăla, Suits, dac-ar fi fost s-aleg o fată de-acolo ar fi fost Donna, ea nu era avocată, era un fel de secretară, dar ştia tot, în primul rând ştia exact cum e cu adevărat fiecare din firmă, şi mai era şi mereu dichisită. Nu ştiu cine poate să spună cinstit că a înţeles toate cazurile pe care le rezolvau ei acolo, o bulibăşeală, după mine, mici trucuri care răsturnau situaţii, dar cred că toată lumea a urmărit serialul pentru legăturile dintre ei, cine pe cine săpa, cine cu cine se alia, cine cu cine se cupla, eu urmăream pentru Harvey şi Louis şi Donna, iar despre Rachel, personajul lui Meghan, îmi aduc aminte doar scena dintre rafturi, când ajunge ea cu picioarele tot mai sus, chiar m-am întrebat atunci câţi dintre bieţii avocaţi de aici au încercat pe urmă să imite scena şi cum le-a ieşit. Dar nunta tot voiam s-o prind, era rochia, nu există vreo fată care să nu fie atrasă de rochia albă, cred că ne naştem cu atracţia pentru rochia aia, şi cum pentru o fată rochia e aşa importantă, se poate spune: ai ales bine rochia, ai ales bine şi bărbatul, dacă rochia nu-ţi stă, nu ştiu, mai gândeşte-te, ceva e acolo, o îndoială, o jinduire la altul, o amintire, un vis. Ce să mai, era o nevoie mare-mare să văd nunta, ca o contrapondere la ultimele luni, şi de fapt aveam acum nevoie nu de una, ci de multe nunţi şi petreceri în care să se cânte tare de tot, atât de tare încât să n-ai cum să mai auzi vreun gând.
Încă o dată şi-ncă o dată şi balustrada era gata şi chiar am auzit: ai nota zece. Bine, vă las, am spus şi am plecat bucuroasă că nu văzuseră puloverul pătat.
Începuse de mult, uneori transmit toată ziua: cum pleacă maşinile, cum merg caii, cum se deplasează curioşii, cum ajung şi tot aşa. Erau deja cu verighetele pe degete şi asta m-a pleoştit pe moment, parcă pierdusem clipa, dar ştiam că dau în reluare scena de nenumărate ori. Stăteam în picioare, nu-mi aruncasem puloverul de pe mine cum aş fi făcut în altă zi, stăteam şi mă uitam, erau bune zâmbetele lor, adică păreau sincere, oricât de exersate ar fi fost. S-a auzit un pocnet cunoscut, dar tot m-am speriat: erau gata rufele. Arătau din mulţimile de afară: erau oameni care aplaudau, o femeie plângea, nişte copii se uitau spre cameră cu gura căscată şi un cal a ieşit din formaţie. M-am întrebat care era sancţiunea pentru comportamentul lui. Poate era şi el curios, voia s-o ia pe scurtătură să vadă mai bine. Tot ajunsesem prea târziu, aşa că m-am apucat să întind rufele: pe jos treceau trei avocaţi cu robele fâlfâind şi mi-am adus aminte nu iar de scena dintre rafturi, ci că ăsta fusese unul dintre cele douăşase de motive pentru care n-am vrut să fiu una dintre ei – n-aş fi putut să port chestia aia fără să m-apuce râsul, la fel cum nu-mi venea să vorbesc în franceză pentru că mi se părea că sună prea simandicos. Cu coada ochiului, prin geam şi jaluzele tot vedeam la televizor: reluau secvenţa cu verighetele şi se vedea pielea de pe degetul lui cum se ridică înaintea inelului, era aşa de clar că se vedeau şi firele de păr, şi se vedeau pistruii ei. Balconul ăsta n-avea balustradă pentru că era închis şi se cam scorojise, dar era plăcut să privesc scorojitura, cum se desprinde uşor de pe perete şi stă aşa în aer şi aşteaptă, ştie c-o să vină momentul să i se dea la căpăţână pentru gestul ei, pentru c-a ieşit în faţă, dar nu-i pasă, e o scorojitură curajoasă. S-a auzit alt zgomot din casă şi de data asta era sor-mea, care voia să mă felicite iar pentru că vopsisem balustrada. A râs: nu-mi spune că te-ai uitat la nuntă. Ah, am zis, şi-am fluturat o mână, aşa s-a nimerit când am deschis televizorul.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020