Când văd un film, mă întreb uneori ce impact poate avea un simplu film. Există forme variate ale artei, precum roman, teatru, pictură sau sculptură. Ce poate transmite doar un film, dincolo de acestea? Sincer, nu mi-e ușor să răspund. Totuși, există un film despre care vreau să zic „Iată răspunsul”. Un astfel de film este „Ofrenda”, un lungmetraj de debut al lui Juan Mónaco Cagni, premiat la Festivalul internațional de film de la Rotterdam.
La început, vedem cum o fată se ridică, în natura vastă a Argentinei. Ea primește permisiunea de la bunicul ei să iasă din casă. Și se întâlnește cu altă fată, alergând în natură cu ea. În primul rând, filmul le urmărește cu mare atenție pe cele două fete. De exemplu, ni se arată cum acestea se urcă într-un copac mare și se uită la lumea de dedesubt. Într-un alt exemplu, fetele mănâncă fructe și stau pe un gazon pe care lumina soarelui cade în fâșii. Aceste peisaje sunt pline de vigoarea pe care o întâlnim în preajma copiilor, și ne fac să zâmbim pe neașteptate.
Dar, în același timp, o altă scenă apare în film. O femeie de vreo douăzeci de ani se plimbă în natura Argentinei, c-un rucsac mare în spate. Ea continuă să se plimbe, uitându-se la copacii verzi-închiși, casele prăbușite și fabrica din care iese fum. La început nu se înțelege care este scopul ei. Apoi, audiența va vedea că femeia se întâlnește cu altă femeie cu părul scurt și negru. Se pare că ei îi place să fumeze, așadar fumează în timp ce se plimbă, sau uneori se odihnește. Privind-o, femeia cu rucsac continuă să se plimbe cu ea în provincia Argentinei.
Directorul de imagine, Augusto Monaco, prin intermediul călătoriei celor două femei, observă lumea în tăcere. Pe drum, sunt copaci de un verde bogat, multe fabrici care scuipă fum negru în atmosfera pașnică, ruine mizerabile și împrăștiate și râul care strălucește cu o culoare plictisitoare.
Și sunetele sunt impresionante. În timp ce femeile continuă să călătorească, vom auzi diverse sunete. De exemplu, sunetul vântului care mângâie suprafața râului, sunetul pașilor femeilor care calcă pe iarbă, sunetul frunzelor care se scutură în vânt. Filmul este plin cu astfel de sunete care ne spun ceva despre cât de fastuoasă e lumea.
Și noi înțelegem că cele două lumi se suprapun odată cu derularea poveștii. Călătoria celor patru femei începe să rezoneze treptat și, la un moment dat, înțelegem că fetele de douăzeci de ani sunt femeile de azi. Când aflăm asta, puteam să înțelegem mai multe lucruri. La un moment dat, femeia cu păr negru se așază pe niște ruine și fumează ca de obicei. Femeia cu rucsac stă culcată pe coapsa ei și se uită la cer. Se pare că există o emoție misterioasă în acest peisaj, că între personaje există o emoție mai puternică decât prietenia.
Da, există o relație subtilă și complexă, ceva între prietenie și dragoste. Noi, audiența, nu putem afirma asta cu siguranță. Doar femeile ar putea-o face. Ambiguitatea asta atractivă duce mai departe filmul. Adaugă culoare în peisajele dintre cele două timpuri, cele două lumi. Deși se întrevăd emoții dincolo de cuvinte, natura femeilor continuă să fie amorfă. Cu atât mai mult, există un moment când pare să răsară o tristețea dulce dinăuntrul lor. Filmul este construit dintr-o mulțime de momente. Aceasta este magia pe care o poate arăta doar un film. „Ofrenda” este o capodoperă care sărbătorește viața într-un mod în care doar un film o poate face.

Tettyo Saito s-a născut în 1992, în prefectura Tiba, Japonia. A studiat literatura japoneză la Universitatea Meiji din Tokyo. După terminarea universități, a început să studieze limba română, datorită filmului românesc „Polițist, Adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu. După 5 ani, visul său s-a împlinit, a reușit să devină scriitor în România. În Japonia, este critic de film și literatură.


Este o recenzie altfel, din perspectiva unui observator care nu se implică foarte mult în explicarea a ceea ce vizionează. Imaginile i se desfășoară înainte, ca și cum ar fi el/ea cel/cea care străbate peisajele din film. Mi-a plăcut!
Hi Pavel! Cuvintele foarte interesante. Mulțumesc frumos. Sunt destul de ajutătoare! :D
De la un capăt la altul mă văd înconjurat de ipostaze anoste, și parcă timpul ține cele două protagoniste blocate în loc, asta în afara celor două copile care nu au stare. Vizualizez însă și prevăd frumusețile naturii, prin intermediul acestei recenzii. Cel mai probabil că dacă aș fi făcut parte integrantă din comitetul monitorizării și analizării acetui film la festivalul de la Amsterdam poate că nu m-aș fi zvârcolit de plictiseală, deoarece aș fi fost plătit ca să o fac… Tettyo, parcă și tu râzi în recenzie de desfășurarea statică a acestui film, deși din finalul recenziei rezultă că este plin de genialitate. Normal, îți aștept și alte texte! Ps. editează „când pare să răsară o ‘tristețea’ dulce”! – se spune o tristețe! Baftă în continuare și sincere aprecieri!
Filmul pare excelent si e o cronica povestita interesant si atractiv…