CAPITOLUL ANTERIOR AICI
Comisia se dovedise a fi destul de superficială pentru că acceptase un business plan care avea nu una, ci două erori fundamentale.
Prima eroare a planului meu, cu adevărat flagrantă, consta în afirmaţia că firma ar fi urmat să ofere atît consultanţă, cît şi rezolvarea problemelor găsite… ori în ţările astea mai dezvoltate, în general nu este permis ca aceeaşi entitate să scrie examenul pentru ca apoi tot ea să-şi dea nota. E considerat lipsit de etică. Pentru că teoretic, aş fi putut recomanda tot ce aveam chef, exagerînd după plac problemele găsite, pentru ca apoi, în partea a doua (unde se fac cu adevărat banii) să am ce face: cît mai multe reparaţii.
În timpul examinării, unul singur din comisie întrebase dacă nu era necesară o licenţă pentru a face acel test cu uşa. Cum eu însumi aflasem cu doar cîteva zile înainte că într-adevăr, îmi trebuia o licenţă, reuşisem să o scald între două ape şi să ies cu bine din clinci. Licenţa pentru testul de izolare era eroarea de calcul majoră chiar la baza întregului meu plan de afacere. Pentru a obţine licenţa, trebuia să urmez un curs de două zile, urmat de-un examen (iar examen?!) care era organizat cînd şi cînd de primăria oraşului – numai atunci dacă se strîngeau cel puţin opt candidaţi interesaţi. “Energy advisor” sau “home energy auditor”, aşa se numea noua “mare” specializare! Cursul de vreo şase ore şi examenul, costau în total încă o mie de dolari! (Ăştia nu mi-au mai picat de nicăieri, cînd a venit vremea, chiar a trebuit să bag mîna în buzunarul ataşat de proprii pantaloni.)
Ajuns cu povestea în acest punct de răscruce, cineva (un tip isteţ) s-ar putea gîndi: “dar nu puteai să faci testele în paralel, folosindu-te de uşă, fără să mai te încurci cu licenţierea?” Într-adevăr, firma care producea super-uşa îmi oferise nişte dvd-uri cu instrucţiuni, îmi răspunseseră la întrebări prin telefon, deci învăţasem să o folosesc şi fără curs dar marea chestie în toată afacerea asta (parte din noua filozofie “verde” brusc la modă) erau nişte subvenţii pe care proprietarul casei le primea pentru îmbunătăţiri. Iar subvenţiile erau de pînă la 20,000$ pe casă. (Adică, dacă aveai două case… mă-nţelegi…) Deci: inspectorul licenţiat inspecta casa. Să zicem că găsea o centrală termică veche şi ineficientă. Nişte geamuri care “trăgeau”, crăpături în pereţi, boiler vechi – făcea o listă cu starea cladirii şi instalaţiile aferente (aer condiţionat, toalete – tot!). Se măsura volumul casei, se făceau poze, se întocmea un dosar. Proprietarul avea 18 luni să facă schimbările pe care le recomandai. Apoi reveneai. Alt dosar, alte poze, alte scuturări de mîini. Tu îţi luai cam 500$ pentu audit, iar omul îşi recupera înapoi din banii investiţi pe îmbunătăţirile “energetice”. Ca să dau un exemplu, pe o instalaţie de încălzire nouă care costa vreo 4000$, primeai înapoi 1700$. Dar suma tot creştea în funcţie de cît cheltuisei.
Fără discuţie că îţi trebuia licenţa ca să poţi face testul “ca la carte”, adică să-şi poată primi proprietarii subvenţiile! Altfel erai un altfel de Păcală cu-o uşă roşie de 4000$ care nu făcea nici două parale! (Aici trebuie să fac o paranteză. În perioada asta eram destul de entuziasmat, aşa că povesteam oricui avea chef să mă asculte şi-i spusesem la telefon si lui unchiu-meu. Mai trec cîteva săptămîni, vorbesc acum cu văru-meu. Cînd vine vorba de uşă, văru-meu îmi taie vorba: “da mă, am vorbit cu tata… ştiu.. ne-a spus el… de fapt spune la toată lumea.. că nepotul din Canada a ajuns un fel de Păcală, umblă – uite aşa! –, cu-o uşă în spate, domnule!”)
Buuuun. Deci nu-mi rămînea decît să trec din cînd în cînd pe la primărie şi să verific dacă s-au strîns ăia opt fraieri sau şapte fără mine (da, “fraieri” – după cum o să vezi dacă ai răbdare să mai citeşti vreo patru pagini sau un episod, cum vrei s-o iei )
Oricum, prea tare nu mă grăbeam, pentru că mă duceam la cursuri de-acum. În comparaţie cu cele de Master (terminasem în 2004), astea erau ca si cum ai face iar clasa a 4-a. În plus nu existau examene şi nici teme pentru acasă. Taxe de scolarizare invers, de la ei spre mine! Nu se făcea prezenţa! Practic, nu cred că am pierdut decît meciurile care chiar nu mă interesau (pentru cine n-a citit tot, e vorba de Campionatul European de fotbal). Mă duceam în centru unde e Primăria pe bicicletă. Aveam pauza de masă de două ore și se nimerea perfect cu diferența de fus orar de șase ore cu Elveția pentru a prinde meciul de șase seara pedalînd ca bezmeticul un drum în plus dus-întors de 10 kilometri. Exact ca în liceu mă întorceam la ore fleașcă de transpirație, doar că acum nu jucam fotbal ci pedalam să mă uit la fotbal.
Ce idei de “mici afaceri” aveau alţi colegi? Hai să dau nişte exemple din memorie. O organizatoare de nunţi. O bucătăreasă cu mîncăruri care nu îngraşă. O firmă gen immigration consulting specializată pentru africani. O tipă a cărei firmă urma să construiască numai case “verzi”: panouri solare, geothermal, etc. Un electrician cu firmă proprie. Dintre cei care absolviseră programul şi care erau invitaţi din cînd în cînd pe post de staruri, îmi amintesc de unul care extrăgea nu ştiu ce rocă aflată într-un singur loc de pe planetă (în America Latină), iar roca asta, fărîmiţată în granule mici, avea proprietatea de a topi zăpada – un altfel de sare, dar ecologică. Din cîte se auzea, tipul asta chiar dăduse lovitura.
Deabia în episodul următor trec la “chestii majore”! Fiţi pe fază şi nu pierdeţi nimic! Distracţia e pe gratis şi înainte ca lucrurile să se îmbunătăţească, ele o vor lua complet razna.
CONTINUAREA AICI
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
În sensul bun al cuvântului, spălarea de bani canadiană este mai avantajoasă, pentru că vine de la insittuție la cetățean, nu viceversa. Observ că aceste cursuri sunt peste tot de instituții și de stat subvenționate, nu făcute ca cetățeanul să le plătească. Hâtru ca de obicei înb povestirile tale, Cornele. Vezi că ai două greșeli: „eram destul de entuzasmat” și în același fragment: „episoad”. Îmi spune un om care îmi tot corectează textele, că nu ai cum să le vezi, ochiul cititorului e altul față de ochiul scriitorului. Îmi place, normal. Multă baftă și inspirație în continuare! (ps. ce se întâmplă cu cele 10 titluri de texte noi, care tot rulau în partea de sus a revistei? Îmi plăcea mai mult înainte!)
Merci, ai dreptate, greu gasesc greselile mele – merci!
Exact asta i-am spus si eu lui Mihai.. dar nu uita ca prin week-end aparem ca revista digitala. Banuiesc ca acolo va fi revista.
Sa incep cu finalul: imi place cum ii tii atasati pe cititori :-) Foarte funny varul cum spune ca esti Pacala :-)) si asta „chiar a trebuit să bag mîna în buzunarul ataşat de proprii pantaloni”. Partea cu alergatul pe bicicleta ca sa vezi meciurile e foarte buna.
Mie imi place insiruirea cu „marile” idei de afaceri :) Suna ca la gradinita cind ne intreba „ce vrei sa te faci?”. Si o fetita: „eu vreau sa inventez o mincare care nu ingrasa!” – Bravo, zece stai jos! Zi Ionel! „Eu vreau sa imi fac o firma sa-mi ajut toate rudele de la tara sa vina in Bucuresti!” – Genial, zi Ramona! „Eu vreau sa gasesc un praf special care sa topeasca zapada.”
Merci de trecere, Alexandra!