Hei-rup

CAPITOLUL ANTERIOR AICI Spre sfîrşitul cursului dădea bine să le arătăm instructorilor că nu s-au înşelat la selecţia de-acu’ nouă luni şi că meritasem să ne aflăm acolo. Nu că ne-ar fi tras pe noi aţa să începem în forţă în plină caniculă de iulie. Ei erau cei care băteau apropouri, din ce în ce mai insistente. Cursurile aproape se terminaseră, sfaturile erau pe epuizate. În curînd venea seria următoare de afacerişti – noi eram pare-se formaţi.
Între timp, toţi, care mai de care, ne înregistrasem companiile, nume firmă, număr de TVA (sau GST – cum vrei să-i spui), business cards, etc. Începeam să ne simţim din ce în ce mai vinovaţi să apărem în sală, mai ales cînd unii lipseau sau veneau mai rar, dînd vina ţanţoşi pe “un prim client care le acapara timpul”.
“Foarte, bine, foarte bune! Asta vrem să auzim!” îi încurajau instructorii la vorbă pe aceşti descurcăreţi (cum au găsit clientul, ce valoare are proiectul, cît va fi profitul) cu voce tare, laudativ, astfel încît noi, ceilalţi, nu ne puteam simţi decît asemeni unor păsărele pe punctul de a fi împinse afară din cuib de către părinţi: “hai! ce facem? te-arunci tu sau te-împing eu?!”
Deci luîndu-ne după privirile lor sugestive realizam că venise momentul delicat cînd, într-un fel sau altul, trebuia să înșfăcăm taurul de coarne (aşa a fost aclimatizat acest proverb universal pentru zona ţării noastre, pentru că avem doar aceste două superbe animale mai periculoase: taurul şi ursul – pe cînd la africani, Muzaliwa îmi spusese că se zice “a venit timpul să prinzi leul de coadă”, în timp ce Gorny mi-a zis că indienii se îndemnau cu “a venit timpul să omori cobra”).
Trebuia să bag și eu ușa mea în priză dar nu știam a cui, adică la cine acasă, pe cine să conving să mă plătească doar cît să-i spun eu la final că în pereții casei lui estimez c-ar fi o gaură de douăzeci de centimetri în diametru. Pe la primărie treceam regulat și trebuiau să mai apară doi-trei ca să începem cursul. Fără licență ideea mea de afacere valora zero iar asta pentru că, bineînțeles, toți nenorociții care apucaseră să și-o ia îmi făceau o concurență neloială cu subvențiile alea de la guvern!
Întîmplarea face că tocmai intrasem în contact cu un tip dintr-o bucată care pe lîngă că vorbea limba română la perfecție și era de-o seamă cu mine, bifa și alte chestii la fel de nefolositoare succesului într-o altă țară. În tinereţe ascultase rock şi avusese părul lung ca și mine, “nu avea două fire două paie” (cuvintele lui) cu banii – tot ca şi mine – iar soția lui avea un job stabil (la guvern) ca și a mea.
Volubil, plin de glume şi poveşti, cu un discurs împănat cu declaraţii bombastice și înjurături cel mai mult apreciam la Fane auto-ironia și sarcasmul.
Eu veneam din high-tech – mediu fin unde, la o adică, nici managerul cînd trecea pe lîngă tine nu-şi arunca privirea prea directă să vadă ce ai pe monitor. Pentru că nu se cădea. Interacţiunea socială era “la minim”, dar nu neapărat în sensul rău al cuvîntului. Fiecare îşi vedea de ale lui şi nu prea se trecea de bariera “small talk-ului”: vreme, hockey, au pus prea multă sare pe şosea, merită să-ţi iei cîine, etc. Era un mediu liniștit.
Fane venea ca un accelerat din direcţia complet opusă.
Cînd l-am cunoscut, tocmai terminase de izolat un Tim Hortons (lanţ de cafenele) în stucco. O muncă grea, stresantă. Finisarea în stucco e partea din construcţii care se înrudeşte poate cel mai mult cu arta şi, firesc, nu e la îndemîna oricui (Fane absolvise un liceu de artă apoi o facultate electro-tehnică din Baia Mare, la seral). Finisajul ieşise perfect (îmi arătase şi mie clădirea) dar totuși la final patronul nu-i dăduse toţi banii promişi. Îl tot ducea cu vorba cu vreo două mii de dolari iar cînd Fane i-a dat un ultimatum, patronul a inventat o scuză, spunînd că pereţii nu erau perfecţi, aşa că nu trebuia să-i mai dea nimic.
“Păi unde nu-s perfecţi?” a zis Fane, inocent, luînd un ciocan în mînuţa lui cît o lopată, “Unde nu-s dom’le… arată-mi-i mie că-i aranjez… aici nu-i perfect?!”
Și trosc! îi pocnise un ciocan cu toată forţa peretelui.
“Și mai unde?”
Patronul îi dăduse restanţa de două mii, iar el astupase gaura făcută de ciocan.
Fane lucra de ceva timp în renovări şi acumulase experienţă pe toate direcţiile, pentru că nu-l speria nimic: de la racordaje electrice la instalaţii, de la pavaje piatră cubică la garduri de lemn. Ziduri de cărămidă, stucco, parchet, ceramică, lucrări de drenaj – făcuse aproape orice fără să devină specialist în ceva anume.
Eu, ca să-mi umplu timpul, renovasem două case – ambele ale mele –, şi cam atît.
Într-o zi, m-a invitat la un pahar. Cum timp aveam, m-am dus.
Cînd am ajuns, placa cu scînduri permetrul din jurul piscinei. Mi-a cerut să-l ajut: “ţine de-aici, tai-o pe asta doi ţoli, adu-mi un 2×4, vezi unde-i setul de imbus.”
La final a turnat în pahare, şi afişînd zîmbetul lui tipic (de la o ureche la alta) mi-a declarat în timp ce ciocneam:
“Băi, să n-am ambiţie! Tu nu ai două mîini de stînga cum am crezut!”
Apoi mi-a propus să vin a doua zi să-l ajut la o lucrare. Era vorba de o casă dintr-un cartier foarte vechi. Model englezesc, pe două nivele, îmbrăcată toată în lemn, scînduri interconectate una într-alta, se prindeau printr-o canelură. Trebuia “jupuit” siding-ul vechi şi, “la foc automat”, pus unul nou în loc. Fane dăduse preţul, proprietarul era mulţumit.
În două zile veneau schelele, care trebuiau montate de noi doi, apoi materialele. Îmi oferea o sută de dolari pe zi, la negru sau cec, era la latitudinea mea. Am ales cec, fiind nerăbdător să rulez în sfîrşit ceva prin conturile companiei mele proaspăt înfiinţate.
A doua zi m-am dus la cursuri şi le-am spus instructorilor şi la restul clasei (jumate goală), că am luat primul proiect.
“Ce proiect?”
Bineînţeles, era pe “specialitatea mea”: izolarea unei case. Proiect luat împreună cu un “partener de afaceri”. În fond nici nu deformam prea mult adevărul, din moment ce pe sub scînduri, codul de construcţii cerea ca pereţii să fie izolaţi printr-o aşa zisă “barieră de vînt” – un fel de hîrtie cerată care trebuie lipită cu bandă adezivă la îmbinări.
Nici eu, nici Fane nu ştiam asta, dar am aflat de la proprietarul casei:
– Cum, începeți fără să înlocuiți bariera de vînt dinainte care e din foaie bituminoasă de acum cincizeci de ani?!”
Ăştia ştiu chiar orice! Al dracu’ youtube îi învăța renovări pe toți conțopiștii de la guvern, nu numai pe mine și pe Fane…

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.