Orașul în mantie purpurie, Aslı Erdoğan

„O carte dură despre Brazilia“, am auzit înainte să citesc „Oraşul în mantie purpurie“. Ştiam doar că autoarea, Aslı Erdoğan, e o scriitoare turcă, aşa că am vrut s-o citesc. Până la Aslı Erdoğan am citit cu atenţie doar doi scriitori turci: Orhan Pamuk şi Elif Şafak, şi când am văzut că Pamuk spune despre cartea asta că e „textul literar perfect“ am fost şi mai curioasă, chiar dacă în general nu prea ţin seama de recomandări -asta e o ironie, având în vedere că eu acum tocmai asta fac, un soi de recomandare.

Aslı Erdoğan e cunoscută acum în toată lumea mai mult ca scriitoare şi jurnalistă persecutată politic, din păcate. E născută în 1967, la Istanbul, şi a obţinut Premiul Bruno Kreisky pentru Drepturile Omului, Premiul pentru Pace Erich-Maria Remarque şi Premiul Simone de Beauvoir. Are un master în fizică, iar primul roman a fost „Omul scoică“, publicat în’94.

În august 2006 scria pentru ziarul Özgur Gündem când a fost plasată în custodia poliţiei pentru propagandă kurdă, dar la scurt timp acuzaţiile au fost retrase. A fostjudecată pentru „activităţi teroriste“, dar achitată chiar pe 14 februarie 2020. Ea continuă să locuiască în exil.

„Oraşul în mantie purpurie“ a fost publicat în 1998 şi tradus până acum în engleză, franceză, norvegiană, germană, bosniacă, arabă, bulgară, suedeză şi română. În România a apărut abia în 2019.

Probabil suntem mulţi cei care atunci când spunem Brazilia sau Turcia nu ne gândim în primul rând la sărăcie, la regimul politic, la Bolsonaro sau la Erdoğan, la violenţă, la drepturile omului, sau tortură, ci ne gândim la mare-nisip-căldură-simplitate-candoare-spirit copilăros. Dar astea toate nu prea au mare legătură cu romanul lui Aslı Erdoğan.

Cartea este construită simplu, pe două planuri: unul aparţine lui Özgür, o scriitoare turcă ce a decis să trăiască în Rio de Janeiro cât de mult poate şi să vadă că reuşeşte să facă faţă unui loc sălbatic şi înfricoşător pentru ea, iar celălalt îl constituie romanul -sau mai bine zis frânturile din roman- la care lucrează Özgür. Cum şi ceea ce i se întâmplă lui Özgür şi ceea ce i se întâmplă lui Ö, personajul din romanul ei, au accente autobiografice, putem să vedem cum o trăire se transformă şi capătă alte semnificaţii în scris.

Acum, orice loc şi orice subiect pot să aibă nenumărate feluri în care sunt receptate şi contează ce cuvinte alege scriitorul ca să vorbească despre ele. Chiar Özgür spune: „diferite perspective creează adevăruri cu totul diferite“.

Mulţi autori au ca personaj central un oraş, cum este şi la Pamuk – Istanbulul, văzut cu iubire, cu ataşament, chiar dacă îi cunoaşte toată urâţenia şi sărăcia. Aici Rio este un fel de personaj, dar este privit ca un duşman, ca un loc al pericolelor, al încercărilor, oricât spune Özgür că devine oraşul ei, ea nu reuşeşte să simtă dragoste faţă de el, ci doar dependenţă.

Özgür vine dintr-o familie înstărită, dar şi dintr-un mediu strict în care există tradiţii puternice, iar în Rio se vede deodată liberă (asta înseamnă şi numele ei), nu are pe nimeni care să-i spună ce are voie să facă şi ce nu: „pot să mint cât vreau, să inventez un trecut după placul meu şi să-mi explorez cele mai îndrăzneţe fantezii“. E tânără şi, ca orice scriitor, caută experienţe care s-o ajute să scrie ceva adevărat, în care să se regăsească. Parcurge cu îndârjire şi rapiditate treptele degradării: la început e profesoară de engleză la universitate şi stă într-un loc central, apoi e dată afară şi e nevoită să se mute tot mai spre periferie, tot mai în mijlocul sărăciei şi ajunge să locuiască pe o stradă de care şi localnicii se feresc. Se droghează dar renunţă pentru că nu-şi permite să-şi cumpere cocaină, fumează aproape tot timpul şi se luptă în permanenţă cu clima din oraş. Sunt zile în care doar asta face: transpiră, fumează şi încearcă să găsească o băutură răcoritoare. În Rio-ul ei chiar şi mersul până la chioşc şi cumpăratul unui suc de guarana înseamnă luptă: în primul rând drumul, apoi vânzătorul, care îşi dă seama că e o străină -o gringa- şi nu o bagă în seamă, şi apoi ceilalţi consumatori care o privesc într-un mod care o înspăimântă. Îi vede ca pe nişte animale de pradă gata să se năpustească asupra ei. Aici Aslı Erdoğan vorbeşte de fapt despre o frică mult mai comună a omului care trăieşte o situaţie limită şi ajunge să i se pară totul periculos.

Tot din frică şi din prea multă izolare începe relaţii care nu duc nicăieri, cu bărbaţi pasionali, care trăiesc doar pentru plăcerea momentului şi în urma cărora ea rămâne să se zbată în propriile amintiri şi vise: „singurătatea o zăpăcise atât de tare, încât se mulţumea şi cu cea mai mică aluzie la dragoste pe care putea s-o perceapă în relaţiile astea egoiste“.

Multora dintre noi, ca să nu zic tuturor, ne plac artificiile, ne duc cu gândul la sărbătoare-veselie-euforie. Şi totuşi aici vedem o altă semnificaţie a lor: pentru cei din Rio – spune Özgür- artificiile sunt legate de droguri şi înseamnă că au fost livrate. E ca şi cum Aslı Erdoğan încearcă să dea de pământ cu toate visele noastre referitoare la un loc paradiziac – şi încearcă din răsputeri: pentru ea Rio devine locul cel mai urât din lume, dar nici gând să plece, rămâne zi după zi, cu suferinţa ei, cu decăderea ei, cu frica ei, şi cu cât e mai mult chinuită, cu atât se simte mai ataşată de oraş.

Există o îngemănare între Brazilia şi Turcia, pe care unii o ştiam sau intuiam dinainte, şi într-un fel Aslı Erdoğan transferă din spaimele ei din ţara natală asupra Braziliei. Nu e întâmplător că nu şi-a putut clădi o viaţă în Istanbul, că ţara a alungat-o şi că a făcut-o să simtă groaza celui vânat. Cartea are multe imagini care amintesc de poze din Istanbul: cerşetori, oameni în zdrenţe, prostituate, boschetari, travestiţi, copii fără copilărie.

Universul lui Özgür este pupulat de cuvinte ca: război, luptă aprigă, străzi întunecate, grenade, căldură infernală: „Oraşul s-a transformat într-un cuptor imens în care oamenii se coceau încet, dar sigur (..). Soarele şi-a smuls masca de regină generoasă (…) şi a început să se poarte ca un tiran însetat de sânge“. La fiecare câteva pagini ne spune câte grade sunt, ceea ce arată obsesia ei legată de căldură. Prin tot ce spune despre Rio, prin toate expresiile pe care alege să le folosească, arată de fapt imensa ei suferinţă sufletească şi lupta continuă, şi prin asta cartea capătă forţă şi nu te lasă s-o cataloghezi simplu ca exagerată.

Özgür stă într-o garsonieră (asta înseamnă un spaţiu mic din care vrea să scape, doar că afară înseamnă mai mult pericol), are baia plină de lipitori, de care a renunţat să încerce să scape, iar „prin geam intră termite, şopârle carnivore, lăcuste, gândaci de bucătărie cu aripi mari cât o palmă întinsă, uneori chiar şi pisici sălbatice“.

„Oraşul în mantie purpurie“ este şi numele cărţii pe care o scrie Özgür şi arată că din prima zi Rio i se pare iadul pe pământ; singurul moment în care se bucură este când ajunge în centrul Copacabanei. Romanul din roman are un stil mult mai lucrat, mai căutat, mai poetic şi mai muzical – chiar dacă ce se întâmplă este de fapt acelaşi lucru-; în timp ce restul cărţii este mai brutal, direct, realist şi aruncă tot fără menajamente, aşa cum trăieşte eroina.

Özgür are crize de astm, alergii cauzate de insecte, care o fac să se scarpine tot timpul, s-a ales cu toate „infecţiile posibile“ şi totuşi nu pleacă.

Singurul om care îi chestionează alegerea este mama ei: o sună des şi nu o ia pe ocolite: „Dar ce faci tu în oraşul ăla oribil, de fapt? Şi de ce nu te-ai întors încă? Măcar dacă ai rezolva o treabă. Dar nu faci nimic, o lălăi dintr-o parte în alta“. Asta este şi părerea ei despre ea însăşi, dar ştie că trebuie să reziste, aşa cum spune singură: „vrea să epuizeze experienţa din Rio“.

În afară de Özgür şi de Rio, cele două personaje care luptă unul cu altul, mai apar câteva, care deşi sunt abia schiţate, sunt foarte puternice: Eduardo, cel mai notoriu vagabond din Santa Teresa, un artist talentat şi cel care o ajută când nu reuşeşte să-şi cumpere nici sucul de guarana; Eli – nebunul din Santa Teresa, care ştie poezii întregi şi o hipnotizează de câte ori se întâlnesc; şi Roberto – amantul de culoare, actor şi beţiv, despre care spune: „singura urmă lăsată în sufletul ei era cea de murdărie“.

Citatul următor rezumă întreaga ei atitudine: „capitula înainte ca ziua să fi început, ziua care îi pregătea doar capcane, trucuri ieftine, conflicte, minciuni şi dezamăgiri“. Özgür nu reuşeşte sau nu vrea să vadă frumosul în nimic şi nici să fie recunoscătoare. Ajunge să ia ore de balet şi nici aici nu vrea să vadă partea bună a lucrurilor: graţia fetelor, arborii de mango, maimuţele din grădină, în schimb ea vede doar un motan turbat şi sălbatic. Stările ei amintesc de cele ale unui adolescent rebel, îmbufnat tot timpul, care stă închis în el şi în casă şi care învinovățește pe toată lumea şi mai ales suferă.

Cu toată exagerarea îndârjirii lui Özgür de a nu găsi nimic care s-o facă fericită, cartea e atât de bine scrisă încât vrei totuşi să ştii până când sau până unde reuşeşte să ajungă personajul.

Declanşează sentimente contradictorii: când plictiseala de la atâta repetiţie şi insistență asupra urâţeniei oraşului, când curiozitate, când repulsie, când compasiune, când enervare, şi asta o face dinamică. Ce e intrigant e că după ce te chinuieşti cu tot ce trăieşte Özgür în carte, şi după ce ai spus de nenumărate ori „come on“, odată ce termini de citit rămâi cu o senzație de frumos, şi foarte ironic, astea sunt cuvintele cu care începe cartea: „cel mai frumos loc din lume“.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020