Liceu Revisited

E cel nou, a șoptit o colegă din prima bancă. Mai bine venea ăla sexi și la noi, s-a bosumflat altă fată. El mi-ar plăcea să stea în fața clasei, să se plimbe încet și să ne tot povestească. Lasă-l, măi, că-i căsătorit, i-a născut nevasta al doilea copil, a și venit cu el, așa mic, nou-născut și înfășat, la liceu, nu știu de ce. De ce? Să-l placă fetele și mai mult.

Eu stăteam pe rândul de la fereastră acum. Nu eram mulți în clasă, majoritatea băieților erau la fotbal: nu e religia pentru noi, au spus și au scos limba la mine. Totuși, n-au plecat toți, poate pentru că nu le plăcea așa mult sportul, sau poate erau curioși. Denis a insistat să stau cu el în bancă – niciodată n-am vrut să stau cu băieți în bancă, pentru că încercau tot timpul să facă glume și eu mă simțeam obligată să râd ca să nu se simtă prost.

Am stat totuși câteva săptămâni cu Cristi: a venit deodată cu propunerea și colega mea de bancă a zis imediat ce bine, ce bine, ca și cum s-ar fi pus de acord. Cristi a zis: să ne cunoaștem mai bine, iar eu am zis ok. Și înainte, prin clasa a zecea, spunea tot timpul bancuri când apăream eu și trebuia să râd, chiar dacă pe unele le știam de la tata, de când eram mică. Săptămânile alea, cât am fost colegi de bancă, au fost tare stânjenitoare: nu reușeam să mă concentrez în același timp la lecție și la ce spune el, pentru că șușotea mai tot timpul și voiam să fiu amabilă, dar nici nu voiam să-mi facă observație vreun profesor. După un timp și-a cam dat seama, cred, că nu mă dau în vânt după glumele lui și a propus singur să revenim la colegii de dinainte, așa că am respirat ușurată. Într-o pauză, mă plimbam prin clădirea cea urâtă a liceului cu Sofia, prietena mea, și ne țineam de mână – așa făceam noi, ca să-i enervăm pe câte unii, chiar ne împleteam degetele –, și în pauza aia eu vorbeam, mă apucase cheful să-i povestesc o carte pe care o descoperisem și era despre hipnoză, mergeam și eu mă uitam drept înainte și mă concentram să-mi amintesc exact ce spunea într-un paragraf. Din când în când îmi desprindeam mâna dintr-a ei ca să-mi aranjez sacoul care nu stătea ca lumea orice-i făceam, și pe urmă reveneam și ne prindeam la loc. Când am ajuns lângă ușa clasei, n-am înțeles de ce câțiva colegi fluierau cu subînțeles, fetele râdeau cât puteau și câteva aplaudau. M-am încruntat și abia când l-am auzit pe Cristi chicotind lângă mine, m-am întors spre dreapta, unde știam că e Sofia și nu pricepeam cum de mă țineam de mână cu el și unde dispăruse ea. I-am dat drumul și am zâmbit și eu, dar tot mă uitam în toate părțile după prietena mea. A apărut și ea până la urmă, alergând pe scări. Fusese ideea lui să facă o mică poantă: să vedem cât de concentrată ești la ce spui că nici nu-ți dai seama de ce se întâmplă în jur. Eu mă uitam la mâinile lor acum: chiar atât de asemănătoare erau? Ea avea mâini mari și osoase pentru o fată, dar totuși nu erau la fel. Când am plecat acasă, la sfârșitul orelor, m-am tot gândit cum a fost posibil să nu recunosc că o palmă o înlocuise pe alta.

Cristi și-a făcut o iubită din altă clasă – o știam pentru că făceam împreună meditații pentru facultate. Și ce-mi plăcea la ea era numele: Margot, nu mai știam pe nimeni cu numele ei, dar de ea nu-mi plăcea, pentru că nu prea învăța deloc și mi se părea că pierd timpul din cauza ei. Într-o pauză, Cristi a venit la mine și la Sofia – bine, aproape în fiecare pauză venea să stea cu noi pe hol, și pe mine mă cam deranja, voiam și eu să bârfim în voie, ca între fete, iar, cu el acolo, trebuia să ne controlăm – și mi-a zis: ești o bulangie, din cauza ta m-am certat cu Margot. N-a vrut să explice mai mult și niciodată n-am aflat despre ce vorbea, m-am gândit la puținele cuvinte pe care le schimbam cu ea înainte de lecție, poate să-i fi spus că e prea glumeț, altceva nu cred, pentru că oricum nu știam așa multe despre el. Ar trebui să nu mai vorbesc cu tine, mi-a zis el, s-a întors și a plecat. Toți băieții de la noi din clasă aveau ieșiri din astea, mai mult ca fetele, parcă ei toți deodată își aminteau că trebuie să fie niște James Deani și, chiar în timpul orelor, în timpul unei lucrări sau când proful scria ceva pe tablă, câte unul se ridica brusc și arunca un: băga-mi-aș, apoi ieșea din clasă furios, nimeni nu știa pe cine sau pe ce. Pe mine mă făceau să râd comportamentele astea, dar celelalte fete își compuneau niște fețe serioase și îi înțelegeau și susțineau, mai ales când se nimerea să fie „al lor” ăla cu toana. Când eu mă uitam fără să pricep ce voia să spună Cristi, Sofia mi-a dat un cot: trebuia să-i spui ce-am avut și ce-am pierdut? Mi-a plăcut jemenfichismul ei, pentru că deși râdeam mult și de oricine în liceu, nu voiam totuși să fie cineva supărat pe mine. La scurt timp Cristi și Margot s-au împăcat, și la alt scurt timp iar s-au certat, și de data asta n-am mai avut nimic de-a face.

S-a deschis încet ușa și a apărut noul profesor de religie. M-am abținut cu greu și nu i-am zis colegului: e Steve Buscemi, pentru că avea aceiași ochi imenși bleu apos, aceeași gură cu dinți caraghioși și aceeași nuanță de păr. S-a prezentat, era din Moldova și abia ajunsese în București: ce oraș mare, ce oraș imens, și accentul lui ne-a făcut pe toți să tăcem pentru un moment și să-l ascultăm cu gura căscată. Nu era doar accentul, băieții râdeau de obicei de profii de religie, iar fetele salivau la ei dacă erau sexi, dar de el nu-ți venea să râzi și nici nu saliva nimeni, pur și simplu stăteam toți nemișcați în bănci și voiam să aflăm ce ne spune. Era ca un copil care vorbea altor copii, doar că el părea că are ceva de spus, iar ceilalți doar se prefăceau. A întrebat dacă avem cretă să ne scrie câte ceva pe tablă despre ce voia să discutăm și trei fete au dat fuga lângă el să-i arate că avem destulă.

Când rămâneam fără cretă în timpul orei – ăsta era un truc al elevilor: să pună la tablă doar bucăți mici și umede, care ori să nu scrie, ori să se termine repede – profesorul spunea: cine e de serviciu să meargă la o clasă vecină să ceară, așa era obiceiul, și cu puțin înainte de sosirea noului profesor s-a întâmplat să fim eu și prietena mea de serviciu. Eu m-am uitat la ea, ea la mine, și ea a zis prima: du-te tu, eu m-am lovit la călcâi, așa că m-am dus. În prima sală de lângă a noastră nu era nimeni, probabil erau la fizică sau informatică, în laborator, m-am apropiat de tablă, n-aveau cum să nu aibă și eram fericită că scap de umilința de a cere, și totuși n-am găsit nici urmă, așa că am alergat la următoarea clasă. Am făcut cum se făcea – am ciocănit, am intrat, și am zis din ușă: bună ziua, mă scuzați, sunt de la clasa a-XII-a D, ați putea să ne dați și nouă o bucată de cretă? Era liniște acum, toți se uitau la mine, iar în față stătea în picioare proful lor de religie – cel căsătorit, cel de care erau amorezate majoritatea fetelor, cel care își adusese bebelușul la liceu, să-l prezinte. M-a privit curios un timp și nu știam dacă să repet întrebarea sau să ies direct și atunci a zis: cretă vrei? Am răspuns că da, și mi-a aruncat bucata pe care o avea în mână, iar eu n-am fost pe fază, nici nu mă așteptam și poate chiar dacă mă așteptam s-ar fi întâmplat la fel, pentru că era destul de mare distanța și creta era mică, un ciotuleț acolo, și oricum eu nu mă pricepeam la prins chestii, așa că mi-a căzut la picioare, a trebuit să m-aplec s-o iau și să mulțumesc. N-am priceput ce le plăcea fetelor la el.

Despre el și despre alți profesori și elevi vorbeam în pauze, în parcul de lângă liceu. Doar traversam curtea, o stradă îngustă și gata în parc, nu chiar parc, mai mult o relicvă sau încercare de parc: niște bare de care să te prinzi și niște scări pe care să te cațări, și un gard pe care stăteam noi. Nu erau bărcuțe, asta însemna pentru mine un parc adevărat: leagăne, și nu orice leagăne, ci bărcuțe. Nu se mai făceau bărcuțe. Bărcuțele existau când aveam eu vreo patru-cinci ani, unii copii se dădeau câte doi, dar eu preferam să mă dau singură – pentru că soră-mii nu-i plăceau bărcuțele – și nu-mi era frică și mă dădeam cât puteam de tare, nimic nu-mi plăcea mai mult decât să-i aud pe mama și pe tata strigând: nu așa tare, Eva, mai încet, că zbori de-acolo. Noi eram patru fete, adică încă două în afară de mine și de Sofia – și ne spuneam țuții. Una dintre noi (nu eu) venise într-o zi cu alintul sau răsfățul ăsta, și așa ne strigam acum: ce faceți, țuții? Mergem la fumat, țuții? Și eu ziceam mereu da, deși nu fumam, dar dacă uneia îi plăcea, de ce să nu fim cu ea? Înainte să ne întoarcem în clasă, eu și Sofia aveam mereu același dialog: Stă părul? Da, mie? Da. Mi-a rămas ceva-ntre dinți? Nu, mie? Nu. Și pe drumul spre clasă mă gândeam că urma vreo lucrare sau trebuia să ne asculte și mi se făcea pielea de găină. Cu o seară înainte mă uitasem la un film, ca de obicei, oricare era bun atunci, mai ales dacă era cu plânsete și regăsiri și îmbrățișări și-mi ziceam: oare proful ăsta, cu lucrarea lui amărâtă, n-a văzut și el filmul, n-a înțeles că altele sunt lucrurile importante, că trebuie să fim buni și umani unii cu alții? Mereu aveam întrebarea asta între un film și o lucrare și mi se părea mereu că nu, proful nu văzuse filmul, pentru că era la fel, tot cu ale lui venea.

Fiecare elev avea paranoia lui: are profu’ ăsta ceva cu mine, vedeți și voi, de ce numai pe mine să mă asculte, de ce iar nota trei, spunea, și toată lumea era de acord cu el, pentru că era tabăra elevilor, și era tabăra profesorilor. Așa și eu, într-a noua: profesorul de matematică, un tinerel care, cu cât explica mai mult, cu atât încâlcea lucrurile mai bine, mi-a zis după prima lucrare: scuză-mă că n-am reținut numele tău, promit să nu-l mai uit. Și de atunci, când ne corecta temele, trecea pe la fiecare bancă în dorul lelii și doar în dreptul meu se oprea, se apleca, îmi lua la puricat fiecare exercițiu și întreba: aici ce-ai vrut să faci? El era și dirigintele, și o dată se vorbea despre absențe, despre ședințe cu părinții, despre uniforma hidoasă impusă, în care toți păream niște chelneri cu sacou vișiniu, și tam-nesam m-a strigat și a spus în gura mare: tu ești ca mine, Eva, așa suntem noi, mai sensibili și ne deschidem mai greu. Eu sunt rac, tu? Am avut noroc pentru că s-a sunat și nimeni nu lăsa să se irosească o secundă din pauză, așa că toți ne-am bulucit afară, iar când ne-am întors, băieții, în frunte cu Denis, au venit la mine și au început să facă mișto: Oh, Eva, nu știam că ești așa, hai să ne îmbrățișăm, să ne deschidem, și am râs cu toții.

Cum am spus, profesorul nou de religie abia fusese transferat la București, nu știa deloc orașul, ne povestea de la el din sat și imediat fetele au început să-i propună să-l plimbe prin capitală. Stăteam în banca mea și zâmbeam, tăbărâseră pe om pentru că simțeau că e dezorientat, singur si inocent.

Steve Buscemi al nostru era foarte de gașcă, adică nu trebuia să vii la orele lui, ne-a spus de prima dată: aveți toți zece, cine vrea, vine, cine nu, nu, doar că eu totuși speram să ne spună ceva mai mult din ce știa el, din ce credea el, din ce înțelesese el, dar văzându-ne mereu așa puțini, se simțea dator să vorbească mai ca între prieteni și iar se întorcea la Moldova lui și la cât de străin e Bucureștiul. Ultima dată l-am văzut la banchet, nu mă așteptam s-apară un profesor de religie la banchet, dar a apărut și iar erau toate fetele agățate de el, ca într-un videoclip.

Când eram deja la facultate, o întrebam pe Sofia ce s-a mai întâmplat cu fiecare coleg, pentru că ea ținea legătura, în timp ce eu găseam mereu scuze să nu vin la întâlnirile lor. E adevărat ce-am citit în ziar? I-am zis într-o zi, în timp ce ieșeam amândouă în fața universității și așteptam primii fulgi de zăpadă, pentru că simțeam noi așa, în atmosferă, că azi e ziua în care ninge, așa că ieșeam în fiecare pauză și așteptam și ne pregăteam umbrelele, ca să nu le fi cărat degeaba după noi. Ah, faza cu furtul din mall? Da, a dat ea din cap, Denis a fost, l-au prins. Așa lua Sofia toate lucrurile, cum am spus: auzea de orice și accepta totul cu o naturalețe-indiferență pe care n-o înțelegeam, dar pe care mi-aș fi dorit-o în unele momente. Și ce-o să se întâmple? Ea a ridicat din umeri. Cine știe, o să-l judece, poate o să ia câțiva ani, o să aflăm. Vorbeam despre un băiat pe care-l văzusem aproape zilnic tot liceul, era printre cei mai isteți, și acum ajunsese să se bage prin tavanele din mall noaptea ca să fure niște bani. Nu ninge nici în pauza asta, a zis Sofia, hai să intrăm. Denis era mic și slab, așa îl vedeam eu adică, și prima dată când l-am remarcat a fost la ora de sport – profesoara, care era cea mai masivă-muntoasă femeie pe care o văzusem și avea mereu o bentiță subțirică pe cap a spus: hai, unul din voi s-arate la fete cum se fac flotările stând cu picioarele pe bancă. Bine, banca era joasă, dar oricum eram curioase, și Denis s-a oferit și le făcea așa de ușor încât toate am zis: ah, e floare la ureche, și noi am putea, la o adică, dar nu vrem să ne umflăm prea tare mușchii de la mâini și mai e și praf pe jos. Odată, într-o excursie, am dansat cu Denis – dansat e mult spus, pentru că de fapt toți doar ne bâțâiam lălăit pe loc, fie că se auzea Toni Braxton sau Apollo 440. Fetele își țineau mâinile înfipte în umerii băieților și băieții încercau degeaba să atingă vreo bucată de piele de pe spatele fetelor, care-și puneau special bluze lungi. După câteva minute m-a întrebat: te-ai plictisit? Adevărul e că nu îmi mai plăcea de mult de el, dar am zis: De ce, par plictisită? El a mormăit un nu, iar eu am spus repede: mai ai și alte întrebări? Păi da, da’ n-o să ți le pun acum.

Cu puțin înainte să terminăm liceul, Denis și alți doi băieți au apărut în clasă cu fețele roșii, înjurând de mama focului, și aproape plângând. Noi toate, ca niște bune surori-mame-iubite, ne-am adunat în jurul lor gata s-ascultăm și să fim de partea lor: le dispăruseră echipamentele de sport, nou-nouțe: cine a avut cheia de la vestiar, zbierau, cine a intrat? Acum noi, fetele, în fiecare zi întrebam: v-ați recuperat chestiile alea? I-au prins pe ăia? Ei dădeau nervoși din cap, băteau cu pumnul în bancă și plecau din clasă: niciodată nu-i prind.

În pauza următoare am ieșit iar și, după câteva minute, s-a pus pe nins. Am uitat să ne deschidem umbrelele, stăteam amândouă cu capetele în sus, ne uitam și ne alegeam câte un fulg să vedem unde ajunge.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020