Afacerea

Îl trezi lumina soarelui, care pătrundea puternic printre perdelele elegante ale dormitorului, ale cărui ferestre dădeau spre est. De obicei îl dezgustau femeile de ocazie cu care își petrecea uneori nopțile, dar acum, privind chipul delicat, liniștit și deloc vulgar al celei care încă dormea în patul lui, se simți scârbit doar de el însuși. Profitase de deprimarea ei. Îi mai oferise încă un pahar și încă unul, și pe urmă o invitase la el acasă. Știa despre ea doar că plângea întruna, fiindcă fusese concediată în aceeași zi în care soțul o anunțase că o părăsește. Nu obiectase când se așezase curtenitor la masa ei. Simțea nevoia să vorbească cu cineva. Era drăguță și îi plăcuseră ochii ei triști, zâmbetul amar, mâinile albe cu degete lungi și suple, lacul sidefiu de pe unghiile bine îngrijite, gleznele subțiri, pantofii eleganți și rochia verde mentă cu aer retro. Cu grijă să nu o trezească, ieși încet pe micul balcon rotund al bovindoului dormitorului de la mezanin și își aprinse o țigară. Oare ce atitudine ar fi trebuit acum să aibă față de ea? Dacă i-ar fi lăsat o oarecare sumă de bani lângă rochia aruncată pe brațul fotoliului poate că ar fi ajutat-o, dar de jignit ar fi jignit-o cu siguranță. Așa că după ce termină țigara și închise cu grijă ușa balconului, trase sertarul noptierei, de unde luă o agendă și un pix. Rupse o foaie pe care scrise numărul lui de telefon și: „trebuie să ajung la o întâlnire urgentă. Te rog când pleci, trage ușa după tine. O zi frumoasă.” Cam sec, dar politicos, se gândi. Era stăpânit de teama atât de firească la bărbații liberi și orgolioși, de a nu fi legat prin nimic de nimeni, de a opta întotdeauna pentru soluția cea mai comodă. Deși simți o ușoară remușcare că se gândise să îi lase bani, își spuse că nu era cu siguranță vreun  licean înfrigurat aflat la prima sa aventură. Sau poate încerca doar să se îmbărbăteze puțin, contrariat că femeiușca asta reușise să îl zăpăcească în felul ei ciudat, tocmai poate fiindcă, în toată dezorientarea aia a ei, nici prin cap nu îi trecuse așa ceva. Tot ce știa era că egoismul îl scăpase de multe cumpene în viață. După divorțul  de Arleta, se mulțumise să rămână cu vila superbă, moștenire de familie. Făcuse niște credite ca să renoveze cele trei etaje, nenumăratele camere, să reamenajeze grădina luxuriantă și să își schimbe mașina. După toate aceste transformări a simțit că în sfârșit și-a găsit liniștea. Îi plăcea să își bea cafeaua instalat comod în fotoliul lui de răchită albă  printre soiuri rare de trandafiri, să își savureze trabucul de la biroul cu lemn de mahon și fotolii Chesterfield originale de piele roșcată admirându-și mica colecție de  tablouri scumpe cumpărate la licitații; să se privească îmbrăcat elegant în oglinzile strălucitoare din marele salon de la parter, să dea recepții pentru câțiva prieteni apropiați și să studieze mucalit cum invidia, pe care cu greu reușeau să și-o ascundă, le altera zâmbetele, desfigurându-le chipurile. Casa asta era marea lui bucurie, refugiul lui, deși pentru acest paradis se îndatorase până peste cap. Întreținerea era destul de scumpă, mai ales iarna, de când se scumpiseră gazele; avea un grădinar și o menajeră, și acum întârziase cu plata ratelor la bănci de când  fusese în concediu medical aproape trei săptămâni pentru operația de bilă.  Era un medic bun, foarte apreciat. Lucra la spitalul de urgență și avea și cabinet particular. Dar nu fusese întotdeauna așa. După oribilul divorț de Arleta, se simțise frânt în mii și mii de bucăți, de parcă ar fi fost un porțelan ale cărui resturi sunt lipite grosolan și imperfect în foarte multe locuri. Auzise cândva că atunci când în vechea Chină se spărgea un obiect prețios,  cioburile erau lipite cu foiță de aur lichid, ceea ce nu însemna doar refacerea pur și simplu a vasului respectiv, ci mai ales înnobilarea defectelor prin care acesta dobândea o valoare mult mai mare decât cea pe care o avusese înainte. Deși își tot făcea curaj spunându-și  că suferințele, după ce se decantează, ne pot transforma cu timpul în varianta noastră îmbunătățită, alesese să evite orice neplăceri sau ciocniri inutile și își blindase prin egoism sechelele acestei fragilități. De multe ori, deși a evitat pe cât posibil  să se încurce în viețile altora, i s-a întâmplat să se trezească angrenat haotic în situații absurde, ca cea de acum. După trădările, minciunile și manipulările Arletei, nu mai avusese energia să se implice în vreo relație serioasă. Continuase să se complacă într-un hedonism burghez, de parcă ar fi privit spectacolul vieții altcuiva.

După ce își făcu tacticos toaleta de dimineață și alese din dressing un costum gri perlat, o mai privi încă o dată. Cu o mișcare iute a capului își dădu la o parte șuvițele întunecate de pe frunte și, de parcă prin acest gest ar fi înlăturat deodată toate scrupulele, lăsă lângă biletul de pe rochie un plic cu bani, deși cu câteva minute mai înainte fusese sigur că nu o va face. Scrise pe el: „Te rog, nu interpreta greșit. M-am gândit că ți-ar putea fi de folos”.

Întâlnirea cu Octav Predescu era programată pentru ora 11. Așa că avea timp să bea o cafea  și să ia micul dejun la bistroul din colțul străzii, unde era de-al casei. Știa că fuge de femeia cu rochie verde mentă, de ochii ei tulburători, de părul ei mătăsos. Prefera să o păstreze în amintire. Dacă îl va căuta, va mai vedea.

Era de serviciu puștiul acela antipatic cu față palidă și surâs mecanic la vederea bancnotelor. Se uită pe Google Maps la străzile pe care urma să le străbată pentru a ajunge la avocat. Nu stătea foarte departe, așa că se hotărî să meargă pe jos. În mintea lui se încâlcea copia imperfectă a orașului de acum câțiva ani. Cât de fulgerător se schimbase totul de când nu mai știuse altceva decât casă și serviciu. Se enervă de încetineala cu care era servit. Îl agasa politețea falsă și agitația aia inutilă, pusul șervețelelor, aducerea lingurițelor, foiala cu „vă aduc zahăr brun, ca de obicei, sigur nu vreți și lapte?”. Ceru nota și așteptă special să plece băiatul să ia altă comandă, ca să îi lase banii pe masă, fără să îi mai vadă rânjetul ăla placid.

Bateria telefonului se descărcase complet. Memorase direcția în care trebuia să meargă. Cum naiba se numea strada aia liniștită cu nume vegetal unde locuia vechea sa cunoștință, avocatul Octav Predescu?

Întârziase deja vreo douăzeci de minute când nimeri casa. Îi deschise o fetișcană ciufulită care nici nu apucă să-l vadă ca lumea, că strigă ca din gură de șarpe:

–    Doamnă! Doamnă, vă caută cineva!

Tudor  rămase în vestibul uitându-se amuzat la mutrița nostimă de veveriță a fetei stingherite care îl privea pe furiș.

–    Îmi pare rău că te-am speriat așa. Unde pot să îmi las pardesiul? o întrebă când auzi o voce subțire, alintată, miorlăită și pițigăiată ca de copiliță  răzgâiată:

–    Ah, îmi cer scuze, e nouă la noi, i-ai dragă pardesiul domnului.

De pe scara monumentală cobora o tânără femeie minionă în ținută neglijentă de dimineață, cu păr blond foarte buclat, un chip de păpușă lipsit de expresie și un corp superb.

–    Îl caut pe domnul Predescu.

–    Știu, mi-a spus că urmează să veniți, vă așteptam, domnule Avram. A avut o urgență, dar vine imediat. Sunt Mella Predescu, îi spuse, întinzându-i o mână albă și umedă care mirosea a un amestec dulceag de creme.

–    Sărut mâna, mă scuzați, eu nu l-am mai văzut demult. Nu știam că s-a însurat între timp.

–    Ei da, a făcut-o și pe-asta, deși susținea că e un burlac convins. Dar noi nu ne-am afișat pe rețele de socializare, ca alții. Octav ține foarte mult la viața privată. Eu am doar un cont pe Instagram, doar despre mine și magazinul meu, ce să fac, sunt persoană publică. Știți, peste o lună lansez colecția de toamnă, poate veniți și dumneavoastră.

Vocea ei pițigăiată aproape că îi zgâria auzul.

–    Doriți un ceai, o cafea?

–    Nu, mulțumesc, pot să aprind o țigară?

–    Da, aici, zise ea împingând cu iuțeală ușa glasvandului care dădea spre o terasă plină de tuia și leandri în ghivece enorme.

–    Octav e acum la un client pentru un testament, doar azi la zece a putut veni și notarul. De obicei nu se deplasează. E un caz special. Un bătrân putred de bogat, în scaun cu rotile, care se încăpățânează să tragă cu dinții de viață. Și-a exasperat familia, îi chinuie pe toți. Sunt epuizați de când îi tot așteaptă sfârșitul. Oricum, puțină osteneală nu strică. Chiar eu am insistat să se ocupe de muribund, îl mai vizitează și el când poate, așa ca în familie, fiindcă îi este un fel de unchi, văr de al doilea cu mama lui. Octav e la capătul puterilor, îmi imaginez că l-au obosit și rudele astea nenumărate. Unii sunt cumsecade, dar cei mai mulți sunt lacomi precum corbii în preajma stârvurilor. Mofturi. Deci până la urmă spun să vă facă o cafea?

–    Mulțumesc, dar am băut una chiar adineauri.

–    Însurat?

–    Divorțat, îi răspunse sec și voit ironic. Fața ei de păpușă cu ochii negri și strălucitori în care îi era imposibil să citească ceva îl scotea din sărite. Urmase o tăcere stânjenitoare. Se gândi că fusese cam grosolan. Dar atunci când ea credea că el admiră florile roz ale unui leandru, surprinse cu coada ochiului o străfulgerare de ură în ochii ei. În clipa aceea se puse în gardă simțind un dușman primejdios ascuns cu dibăcie în păpușa nesărată.

–    Spre deosebire de Octav, pe mine m-a cam ocolit norocul, se trezi ea spunându-i fără nicio legătură cu nimic. Dumneavoastră sunteți politician?

–    Nu, medic. „Primejdioasă femeie”, își spuse încercând să zâmbească afabil.

–    Aha. Știți că sunteți, sau mai degrabă ați putea fi neașteptatul meu salvator?

–    Cum așa?

–    Odată cu apropierea toamnei noi avem celebra noastră  „casă deschisă” anuală.

–    Foarte… parizian!

–    Așadar joia aceasta, adică peste patru zile, la noi va avea loc o serată fără prea mari pretenții, dar nici lipsită pe de-a-ntregul de ele, și tocmai disperam din cauza numărului doamnelor, care este cu mult superior celui al domnilor. Vă rog din suflet, deci, să nu mă uitați joi. Sunteți invitatul meu special.

Nu avu timp să-i mai răspundă fiindcă ea sări de pe banchetă zicând:

–    O clipă, mă scuzați, s-a întors Octav, și se repezi cu înfrigurare spre ușa de la intrare în întâmpinarea lui, sărutându-l tandru, dar instinctiv dincolo de aparenta ei exuberanță, Tudor simți lucind în  ochii ei ciudați de pisică o curiozitate ascunsă și fu aproape sigur că se gândea la testamentul clientului de care îi vorbise mai înainte. Când Mella Predescu reveni  pe terasă trecând foarte aproape de el, avu o tresărire ca la atingerea unei reptile. Octav îl îmbrățișă cu căldură:

–    Bătrâne! Ce bine-mi pare să te revăd, după atâta timp! Ce spui de mica mea nimfă?

Se îngrășase și vorbea numai despre nevastă-sa. Cum o cunoscuse, cum își dăduse seama cât putea să prețuiască o astfel de femeie și cât de mult o iubea. Parcă nu mai regăsea vechiul lui zâmbet deschis în surâsul ăsta mieros de îndestulare și satisfacție tâmpă.

–    Tocmai îi spuneam domnului Avram de serata noastră de joi, interveni ea.

–    Desigur, desigur, scumpo. O să ne scuzi puțin, te rog. Hai Tudor, vino la mine în birou.

Odată instalați comod acolo, avu senzația inexplicabilă că dincolo de ușă Mella Predescu scrâșnește primejdioasă și fățarnică. Se gândi că îl paște o nevroză, ca acum doi ani. Cuprins de o senzație de sufocare, la început aproape că nu reuși să perceapă clar cuvintele și explicațiile lui Octav. Treptat, începu să audă vag, ca și cum ar fi avut urechile înfundate cu vată:

–    O să fie bine, bătrâne! Ca nepot, îmi revin o groază de bani, aproape toată averea. Moșul mă iubește ca pe fiul lui și are o încredere oarbă în mine, pe toți ceilalți îi consideră hiene care îi dau târcoale. Puțin curaj, ce naiba! Fără tupeu și risc nu  merge nicio afacere. Nici ace cu gămălie nu se vând fără puțină imaginație. O simplă injecție, și gata! Un chin fără rost curmat și noi terminăm  amândoi cu toate datoriile astea care ne mănâncă viața.

Afacerea era cu mult mai murdară decât își închipuise, deși, când îi promisese  la telefon că îl scapă de datorii, cunoscându-l pe Octav, se așteptase la niște matrapazlâcuri cu rețete sau prescripții de medicamente.  Și totuși, cât de mult se schimbase alături de zgripțuroaica blondă, pițigăiată, cu chip de mironosiță!

–    Atunci joi, vii mai devreme și încheiem afacerea. El stă la două case de mine și joia hienele sunt acasă la sora lui să joace bridge. La țanc ai picat, bătrâne, la țanc. Mi-era un pic teamă că o să mă lași baltă și nu o să apari. De când cu povestea cu Arleta, te-ai retras de tot.

Tudor se simți asemeni unui bondar prins într-o pânză de păianjen. Un păianjen cu cap de mort.

–    Nu pot să îți promit nimic, îi zise.

–    Șoarece ai fost, și șoarece ai rămas. Un om de valoarea ta, să stai numai în casa și în grădina aia ani de zile, să nu pleci nicăieri, să nu te mai vezi cu nimeni. Eu ți-am întins o mână. Am putea ieși amândoi din rahat imediat. Dacă mai aștept, poate crăp eu înaintea lui și  crede-mă, omul chiar și-a trăit viața din plin.

–    Bine, bine, îngăimă Tudor absent. Nu-l preocupa decât gândul de a pleca cât mai repede de acolo.

Când să iasă, dădu nas în nas cu Mella.

–    Deranjez? Rămâneți la masă, domnule Avram? E un prânz simplu.

–    Nu, mulțumesc, sunteți amabilă, dar chiar mă grăbesc.

–    Atunci pe joi, spuse Octav bătându-l protector pe umăr.

–    Pe joi, răspunse mașinal, și avu senzația că alunecă vertiginos între mandibulele unui păianjen enorm.

–    Pe joi. Pe joi, îi repetară amândoi la plecare, fluturând din mâini.

Fu nevoit să mai sărute o dată mâna aceea rece, încremenită, de târâtoare. Chipul nostim și îmbujorat al menajerei se ivi în prag. Condus de ea, simți că începe să respire  o briză de aer proaspăt.

Mergând pe străduțele liniștite cu bătrânii castani aurii foșnitori,  tresări deodată gândindu-se că mai mult ca sigur Mella ascultase la ușă discuția dintre el și Octav și de aia intrase așa precipitat. Se așeză pe o bancă în micul parc de la răscruce și își aprinse o țigară. Dacă femeia cu rochie verde mentă mai era încă la el? Dacă nu plecase și îl mai aștepta și acum în dormitor? Îl cuprinse dintr-o dată un dezgust pentru toate femeile acestei lumi. Un ascet, asta ar trebui să fie, hrănindu-se cu rădăcini și meditând într-o peșteră. Avu senzația uluitoare că acest sihastru trăise dintotdeauna în ființa lui și că fusese spectatorul tăcut și mustrător al întregii sale vieți. Sute de copii infidele ale acestui pustnic se mișcaseră mecanic în el, întruchipând fiecare câte un viciu, câte un păcat, câte o patimă. Greșelile sale succesive nu fuseseră decât umbrele anahoretului din el. Ca vasul acela chinezesc făcut țândări, dar fără a fi lipit  și înnobilat cu foița de  aur a niciunei salvări, reușise să păstreze cioburi de puritate sufletească, foarte greu nu numai de identificat, dar și de reconstituit, abia ghicite de ochii subtili și cu totul invizibile lumii comune a celorlalți. I se păruse că femeia din noaptea trecută asta descoperise în el și de aceea se temuse atât de mult de ea. Ar fi vrut să se ridice de pe bancă. Îl țintuia însă o neașteptată oboseală. Lumina blândă de sfârșit de vară se răsfăța prin frunzișul  foșnitor, mângâiat de vântul cald al amiezii. Mirosuri de miere și aramă, dulci și puțin învechite, vestind apropierea toamnei, îl învăluiau discret, și parcă începu să se simtă cărunt pentru prima oară. Îl năpădiră deopotrivă o ciudată vitalitate și o nesfârșită melancolie. Când va pleca din acest parc, își va continua drumul spre centru, printre reclame țipătoare și interese meschine, viciu și bârfă, zgomot, mult zgomot, egoism, tupeu, îngâmfare, zumzăială de bondari, din loc în loc câte un parc și orașul uriaș, tentacular… orașele. Imagini haotice, frânte înainte de a se contura în întregime, ale atâtor locuri străbătute de-a lungul vieții lui irosite i se perindară prin minte. Încercă să adune puținele clipe de fericire, dar nu le mai găsea, sau, dacă da, le încurca între ele rătăcindu-le repede prin mulțimea celorlalte cenușii, stupide, o majoritate copleșitoare de clipe moarte înainte de a fi trăite.

Deodată, cum stătea așa aplecat pe bancă, îi zări picioarele zvelte, bronzate, suplețea gleznelor nervoase, și ridică ochii. În fața lui era o țigancă tânără în picioarele goale. Semăna izbitor cu „Orfana în cimitir” a lui Delacroix. Era florăreasă, cu brațele subțiri încărcate de trandafiri galbeni. Îl privise cu ochi cercetători și buni tot timpul cât stătuse cu capul în mâini. I se păru impresionată de înfățișarea lui. Nu suferise niciodată compătimirea, dar felul în care ea continua să se uite la el îl înduioșă. Simțea aproape fizic toată candoarea și simplitatea acestui suflet proaspăt. Îl amețea ușor și plăcut, ca și cum ar fi băut must.

–    Domnul nu dorește? îl întrebă întinzându-i mâinile pline de flori.

–    Domnul te dorește pe tine. Cuvintele îi scăpaseră, jucăușe.

Din acea clipă refuzase să se mai gândească. Îi înlănțui mijlocul. O simți tremurând ca o frunză.

–    Vino, îți cumpăr toți trandafirii. Va fi atât de frumos diseară, cu ei în salonul meu. Hai cu mine.

Îl urmă  puțin neîncrezătoare, lăsându-și mâna în mâna lui, în timp ce se chinuiau amândoi râzând să țină împreună maldărul de trandafiri galbeni.

„Și de fapt, gândi, nici nu e încă joi.”

________

Copyright imagine: detaliu după un tablou de James Coates

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ