Nu mai sunt măști în stoc

La grădina zoologică, o gorilă a zvârlit cu rahat spre Aruto Date. L-a nimerit în față, chiar dacă Aruto s-a apărat instinctiv.

– Ești în regulă?

Remi Zeze, iubita lui, s-a îngrijit de el, abținându-se să nu râdă. Obrazul îi zvâcnea puțin.

– Sunt în regulă, în regulă.

– Serios? Te-a lovit cu rahat, nu-i așa?

– E scârbos ca naiba, dar în regulă. Mă voi gândi că am avut parte de o experiență rară.

Mergând la toaletă, Aruto s-a spălat pe față și a observat că ochii îi erau plini cu sânge, ca o hematurie. A scuipat în chiuvetă.

După asta, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, cei doi au continuat să se plimbe prin grădina zoologică. Cel mai extraordinar li s-a părut un hipopotam. Sub privirile copiilor, hipopotamul a apărut de sub apă. După ce a primit un semn de la un îngrijitor, și-a deschis gura mare, care arăta ca gura iadului și l-a făcut pe Aruto să-și imagineze cum ar fi dacă l-ar mușca. Poate creierul i-ar exploda într-o clipă. Această presimțire a devenit într-un fel reală. Îngrijitorul i-a dat hipopotamului o varză ca o bilă de fier, iar acesta a mușcat-o și distrugând-o instant.

– Ua, ce cumplit!

Remi se bucura foarte mult, chiar dacă reacționase astfel. În drum spre casă, a cumpărat un breloc în formă de hipopotam, ca suvenir.

Când se uita la televizor dimineața, a apărut o știre care anunța că grădinile zoologice din toată Japonia vor fi închise pentru două săptămâni din cauza coronavirus-ului.

– E bine că am fost acolo acum două zile, a zis Remi în timp ce mușca din pâine.

De pe marginea gurii ei au căzut firimituri mici.

–  Da, așa e.

– Dacă lumea nu poate vedea acel hipopotam pentru două săptămâni, e o pierdere uriașă pentru Japonia.

– Ha-ha, exagerezi.

– Ou, mi-am adus aminte. Mâine, mergi la Matsumoto Kiyoshi (マツモトキヨシ, unul dintre cele mai faimoase lanțuri de farmacii din Japonia) ca să cumperi o mască. Te rog să te duci înainte de ora 10:00. Poate vor fi mulți oameni.

– OK, am înțeles.

– O mască va ajunge?

– Nu știu. Mă gândesc că nu mai sunt, pentru că idioții au cumpărat toate măștile.

– Hm, sper că nu.

În timp ce Remi continua să se ducă la serviciu, Aruto fusese desemnat de compania lui să lucreze de acasă. Trecuseră câteva zile, dar tot nu se putea obișnui cu situația. Fiindcă nu simțea atmosfera intensă de la birou, timpul trecea leneș. Ecranul computerului îl vedea lipsit de sens. Și, după ce a băut lapte, a apăsat tasta enter. Acest gest era, într-adevăr, fără sens.

Dar după-amiază a primit un telefon de la Remi. Ea continua să vorbească despre lucruri mărunte în timpul pauzei de masă. Saito-san, colega ei, a avut hemoroizi. I se părea ciudat că la cofetăria unde lucra se vindeau multe prăjituri cu brânză. S-a întâlnit cu o pisică neagră în drum spre birou. Deși toate astea erau plictisitoare ca pielea umedă a degetului din cauza apei calde, Aruto se bucura doar fiindcă auzea vocea lui Remi.

Aruto a mers la Matsumoto Kiyoshi, magazinul din apropiere. Nu se afla nimeni la coadă în afara magazinului. În schimb, exista un afiș pe care scria „Masuku nyuuka shiteimasen (Nu mai sunt măști în stoc)”. Dezamăgit și iritat în același timp, și-a dorit să facă un lucru neplăcut, deoarece idioții cumpăraseră toate măștile. Dar el a intrat în Matsumoto Kiyoshi. Remi îi zisese că vrea să-i cumpere soluție de curățare pentru nas. După ce a luat soluția de lângă intrare, s-a dus la secția cu alimente. Aruto iubea Coca-Cola.

Dacă avea Coca-Cola, nu i-ar mai fi trebuit altceva. Vreau să fiu un cyborg care nu are nevoie de alt aliment în afară de Coca-Cola, s-a gândit Aruto.

Cu două Coca-Cola și soluția, a mers la casa de marcat. Vânzătoarea era o femeie de vârstă mijlocie al cărei nas arăta ca pliscul unui șoim.

– Scuzați-mă, știți cumva când vor fi măști în stoc? a întrebat Aruto.

– Nu, nu știu exact. Centrul de sănătate publică a spus că „Măștile nu vor fi în stoc pentru o săptâmână”, așa că am pus un afiș. Nu știu ce se va întâmpla, îmi pare rău.

Lui Aruto i-a părut rău când a văzut expresia de disperare de pe fața vânzătoarei.

– Nu, nu, sună extrem de complicat. Aveți grijă de dumneavoastră, mult succes.

– Da. Mulțumesc foarte mult.

Femeia a avut un surâs mare, ceea ce l-a bucurat pe Aruto.

Aruto a mers la un mic cinematograf. Era surprins că, deși azi prețul filmului era mai ieftin, erau extrem de puțini oameni. Dacă această situație avea să dureze mult timp, ce s-ar fi întâmplat cu micul cinematograf? Aruto detesta virusul corona.

Ce a văzut era un film despre dragostea între două femei, stabilite în Franța în secolul 18. Povestea era despre o pictoriță și un model care își desenau dragostea în intimitate, ascunzându-se de societate. Toate peisajele care apăreau în film erau atât de pitorești, încât i-au tăiat respirația de multe ori. Și, datorită frumuseții extreme a dragostei, din ochii lui curgeau lacrimi. Lacrimile erau ca un pârâu la început, apoi ca un potop de emoție. Aruto a fost surprins că nu putea opri lacrimile. Simțea că lacrimile alergau pe obrajii lui, îl cuprindea rușinea. Deși putea plânge în acel moment, deoarece era singur în cinematograf, nu ar fi putut-o face dacă ar mai fi fost și alți oameni acolo. Și nu plângea în fața prietenilor lui sau a lui Remi. Chiar dacă Aruto voia să plângă, încercă să nu plângă la nesfârșit.

Seara, pe când Aruto viziona un film, a primit un telefon de la Masachika Kinuta, colegul lui. Nu se întâlnise cu el de câteva zile, așa că au vorbit despre lucruri plictisitoare. Apoi au început să vorbească despre coronavirus.

– Tu știi că chinezii au cumpărat toate măștile? Asta e chiar de tot rahatul!

– Da, știu. Din cauza lor, nu am putut cumpăra o mască de la Matsumoto Kiyoshi, deși Remi are alergie la polen! Știi, idioții ăștia, sunt scârboși.

– Și am auzit că vor dispărea waribashi (割り箸, bețișoare de lemn). Nu vor mai fi, pentru că în China au încetat să le mai exporte.

– Pe bune? Aș vrea să-i omor naibii pe chinezii ăștia, chiar aș vrea!

Atunci, a observat că Remi îl privea. Fața ei îl condamna pe Aruto, care i-a arătat limba.

– Sunt rasist. Scuză-mă, Remi.

După telefon, Aruto și-a cerut scuze.

– Nu trebuie să spui astfel de lucruri.

– Scuză-mă, dar e doar o glumă. Imposibil să ucid pe cineva.

– Nu, deloc. Chiar dacă e o glumă.

Aruto a sărutat-o pe Remi și și-a retras cuvintele.

– Hei! Tu mereu mă pupi când ești în dezavantaj.

– Pentru că ești drăguță, Remi.

– Taci naibii din gură, idiotule, a râs Remi.

– Dar ador să te pup, Aru-kun.

După cină, Aruto a făcut sex cu Remi. A sărutat-o de multe ori și, atunci, obrazul ei a devenit roșu ca un meteorit alergând prin stratosferă. Era atât de drăguță, încât nu se putea opri să o sărute. Corpul lui Remi era ca un gălbenuș de ou. Japonezii considerau că pielea albă era frumoasă, dar Aruto era convins că pielea galbenă a lui Remi era cea mai frumoasă. Și pielea plină de galbenul sfânt era  suficient de tandră ca să se scufunde în ea în timp ce o atingea.

La facultate, lui Aruto îi plăcuse sexul dur. Îi plăcuse sexul în care distrugea corpul femeii cu penisul lui tare și în care femeile gemeau pentru înflăcărarea sa. Însă, după ce se întâlnise cu Remi, părerea lui se schimbase. Aruto își mișcase șoldurile violent, iar Remi strigase „Mă doare!”. Fusese prima dată pentru el când cineva îi spusese asemenea cuvinte.

– Fii mai blând!

Datorită acestor cuvinte, el își realizase aroganța. Nu se gândise până atunci decât să se simtă bine, prin penisul lui. După asta, începuse să facă sex blând și lent.

Remi mângâia corpul lui Aruto în mod lasciv, ca și cum un șarpe uriaș s-ar încolăci pe o sculptură greacă. Deși Aruto era excitat, penisul nu i s-a întărit. Îi spunea în gând „Ridică-te!”, dar penisul nu s-a mișcat. După ce s-a dezbrăcat, Remi a început să-i sugă penisul. Saliva lipicioasă se lipea de carnea lui Aruto. Penisul nu s-a ridicat. „Ciudat”, i-a zis el lui Remi, „destul”. Nesiguranța a apărut pe fața ei, în timp ce obrazul îi devenea roșu.

Aruto a intrat în vaginul lui Remi cu degetul. În timp ce mângâia pereții de carne, respirația ei devenea mai rapidă. Și, strigând cu o voce sfâșietoare, a ajuns la orgasm. Sau cel puțin așa i s-a părut lui Aruto.

– Mulțumesc, Aru-kun.

– Da.

Aruto s-a supărat pe el însuși, pentru că se gândea că era neputincios.

Curând, Remi a adormit. Fața lui era pașnică precum un pescăruș albastru ascultând șoapta pârâului.

Pe un canal de știri se anunța că japonezii erau discriminați în străinătate. Un student la o universitate din Belgia se plimba pe stradă, când s-a apropiat de el o femeie albă cu un cărucior. Atunci, ea a început să strige „Ieși din țara asta, coronavirus!”. Deși îi era frică de femeie, albii nici nu l-au ajutat. El declara că acesta era cel mai șocant lucru în discriminare: dezamăgirea.

Afurisiții de albi sunt severi când discriminează, dar în viața lor obișnuită aplică corectitudinea politică în amănunt. Payoku și femi (パヨク&フェミ, cuvânt peiorativ pentru „stânga” și „feminist”) sunt incorecte politic, dar aceasta este realitatea. Albii sunt mai răi decât japonezii. Japonezii le spun chinezilor „Ieși, chinezule!” pe stradă? Nu. Așa e mentalitatea albilor. Sunt barbari care îi detestă pe asiatici.

Gândindu-se la asta, Aruto se scobea în nas.

În continuare, se transmitea un videoclip filmat cu un smartphone. Un bărbat cu ochii plini de sânge striga „Corona! Corona!” către un smartphone și încerca să-l lovească. Datorită strigătului, se înțelegea că fotoreporterul era o femeie. Aruto simțea frica odată cu tremuratul videoclipului. Și era surprins că acest clip era filmat în Palestina.

Sunt tâmpiți? Adică ei sunt considerați niște teroriști de către israelieni și americani, dar fac același lucru cu japonezii? Sunt mai idioți decât un cimpanzeu care nu poate învăța din prejudecățile din trecut. Nu-i de mirare că sunt masacrați de armata israeliană.

Aruto râdea pentru că ce gândise i se părea hilar. Și nu se putea opri din râs.

După asta, se supără că lansarea unui film pe care voia să-l vadă fusese amânată.

– La naiba! Chiar vreau să-l văd luna asta!

Atunci, Remi îl mângâie pe Aruto pe gât.

– La fel și eu. Concertul unei trupe care-mi place a fost anulat. Nu amânat, ci anulat. Comparativ cu asta, la tine e mai bine. În cazul meu, e mai trist!

Nu, nu poți compara o astfel de tristețe, a vrut să zică Aruto, dar s-a abținut.

Aruto și Remi au mers la o librărie mare de lângă casă. Deși era mereu plină de clienți, acum au găsit-o destul de goală, ca și cum populația Japoniei ar fi fost înjumătățită prin forța vreunui zeu, lucru care-l entuziasmă pe Aruto.

Plimbându-se prin librărie, Aruto a găsit o carte. De ceva vreme, un doctor chinez, care descoperise virusul corona pentru prima dată, murise. În carte, un mesaj era scris de acest doctor din rai. Aruto a râs neintenționat. Un lider de cult făcea bani din asta, și existau proști care cumpărau cartea. Lucrul era destul de hilar.

– Remi, cumpără cartea asta!

– Ce? Nu o pot cumpăra.

– De ce. E un bestseller!

– E o porcărie. Nu o cumpăr nici moartă!

Remi a cumpărat o carte de literatură străină, „Corpul ei și alte desfătări” de Carmen Maria Machado.

– Tot timpul caut cărți de genul ăsta.

– Hee, ce-i asta?

– Eetto, e o colecție de povestiri destul de ciudate despre corp, scrise de o scriitoare lesbiană.

– Hee, mi se pare plictisitor. N-o voi citi cu siguranță.

– Ajunge, nu-mi pasă. Nu ți-o voi împrumuta, chiar dacă vei vrea s-o citești mai târziu.

Pe drumul spre casă au observat un restaurant chinezesc  gol, chiar dacă înainte era mereu aglomerat. Era o șansă rară, așa că au decis să ia cina acolo. Aruto a cerut un mapo tofu în stil Sichuan, deoarece îi plăcea mapo tofu. Era atât de delicios cu piper japonez iute, încât s-a gândit că mapo tofu-ul pe care-l mâncase până acum era tofu de proastă calitate. Bucurându-se de fierbințeala picantă, sufletul lui Aruto dansa.

– Fără îndoială, mâncarea chinezească e cea mai delicioasă!

Aruto se uita la știri mai frecvent decât de obicei. Una dintre știri era despre problema că japonezii cumpărau toată hârtia igienică. Nu exista nicio legătură între coronavirus și hârtie igienică, dar lipsea peste tot în Japonia, deoarece apăruse o informație greșită pe Twitter, care spunea că toată hârtia igienică fusese cumpărată. Pe atunci, se află multă hârtie în stoc într-un mare supermarket. Oamenii s-au grăbit într-acolo ca o avalanșă.

Uitându-se la această știre, Aruto s-a gândit că japonezii erau o rasă extrem de imbecilă. Erau mai răi decât un gândac și nu meritau să-și trăiască viața. Trebuiau să moară suferind intens din cauza virusului corona, cât mai curând posibil. Aruto a tras o înjurătură din tot sufletul.

S-a gândit apoi la o știre din America. În timp ce virusul se răspândea în America, armele și muniția se vindeau de două ori mai bine. Aruto înțelegea de ce și le cumpărau americanii: pentru că încercau să anihileze gunoaiele, ca japonezii. Aruto își imagină o scenă cu ochii închiși. În timp ce japonezii se grăbeau să ia hârtie igienică, el avea o mitralieră uriașă. După ce apăsa pe trăgaci, gloanțele zburau cu forță maximă și penetrau carnea japonezilor. Aceștia erau masacrați ca niște zombie și se forma un munte de cadavre. Aruto se simțea reîmprospătat.

Un sunet puternic a răsunat, ca un buri-buri-buri, și Aruto a alergat repede la toaletă. Acolo se ușurase Remi. Împingând-o cu forță, el și-a introdus mâna în toaletă. Și a mâncat un rahat. Rahatul lui Remi era destul de delicios. Avea un gust excelent, ca al unui sashimi proaspăt. Era minunat cum simțea rahatul topindu-se, tandru, pe limba lui. Aruto s-a gândit că acest sashimi era unul cu somon, plin cu ulei delicios. Și a încercat să bea apă din toaletă. Culoarea sa, un amestec de rahat și urină, era ca un ceai bogat de grâu. El o bea cu mâna. Avea un gust sacru, ca și cum ar fi băut apă de izvor scursă din muntele Fuji. S-a gândit că trupul lui se purifica în acel moment. La sfârșit, Aruto a hotărât să mănânce rahatul împreună cu apa. Imediat ce i-au intrat în gură, a perceput un gust nemaipomenit de savuros. Aruto era în extaz. S-a gândit că un călugăr zen ar simți o emoție asemănătoare atunci când ar atinge iluminarea. După ce a băut tot, Aruto a mers în sufragerie și a început să se uite la televizor. Pe ecran se vedea o femeie care făcea exerciții în aer liber.

Tettyo Saito

Tettyo Saito s-a născut în 1992, în prefectura Tiba, Japonia. A studiat literatura japoneză la Universitatea Meiji din Tokyo. După terminarea universități, a început să studieze limba română, datorită filmului românesc „Polițist, Adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu. După 5 ani, visul său s-a împlinit, a reușit să devină scriitor în România. În Japonia, este critic de film și literatură.