Amiaza

Îmi place să urmăresc schimbarea cifrelor pe ecranul electronic al ceasului de lângă pat. Carcasa strălucitoare și cadența predictibilă a secundelor îmi dau mereu o senzație de calm. De fapt, ceasul e o „stație meteorologică”, nume pretențios pentru o cutiuță metalică, justificat de afișarea suplimentară a temperaturii și presiunii. Senzorul de temperatură exterioară e undeva prin curte, nu l-am văzut niciodată. Din partea mea, ar putea fi și pe Marte. Nu plec nicăieri.

Au început furnicăturile. Ar fi cazul să mișc puțin picioarele. În fiecare dimineață când sunt singur în casă, mă așez cu prudență la marginea patului și mă ridic sprijinindu-mă de noptieră. Mă limitez la câțiva pași de furnică (cum le ziceam când eram copii), adică înaintez doar cu lungimea unei tălpi de picior. Nu mă apropii de geam, nu pot risca să mă vadă cineva. Oricum obosesc repede. Mă reașez pe marginea patului pentru câteva exerciții ușoare. Mușchii atrofiați ajung să doară. Nu-mi trebuie durere, nu sunt masochist.

Pentru tata a fost, desigur, o lovitură. Ultima operație mersese bine, așa ne-a asigurat doctorul. Trebuia s-o luăm de la capăt cu terapeuții, hai sus, apucă-te de bară, îți prind hamul și începem, un picior înaintea altuia. Hai că poți trebuie să încerci atenție la balans picioarele arată bine sunt aici să te ajut nu renunța. Ia mai lăsați-mă în pace. Jumătate din viață petrecută cu doctorii. M-am săturat.

Chirurgul era un prost cu toate diplomele lui, chiar a crezut că nu mai pot merge deloc, s-a apucat să caute singur explicații (densitatea osoasă a scăzut odată cu creșterea în înălțime, atrofie musculară, circulație deficitară, posibile probleme la coloană, trebuie continuate investigațiile). Un dobitoc. Terapeutul însă și-a dat seama că mint. N-avea facultate, dar se pricepea la oameni și la meseria lui. Mi-a spus o dată, când eram doar noi doi, să nu-l iau de prost și să n-o mai fac pe victima, are alți pacienți care chiar au nevoie de el. Dar n-a avut ce să-mi facă. A rămas că sunt infirm și să vedem dacă nu cumva un tratament medicamentos ar putea aduce o îmbunătățire, nu dispera, ești tânăr, medicina evoluează mereu.

Cu asta am scăpat. Sunt un laș? Măcar am hotărât pentru mine, e drept c-am hotărât să nu lupt, oare asta e lașitate? Ar fi o temă filozofică interesantă, dar nu pot risca s-o aduc în discuție, tata ar putea să mă dibuie, pe cât e de nepriceput cu lucrurile concrete, pe atât e de bun la chestiile abstracte.

În curând o să ajungă acasă. Azi are ore până la amiază. O să aud cheia, ușa care se deschide, „salut, beau gosse!” Apoi zgomotul apei. Nu intră la mine în cameră până nu se spală ceremonios pe mâini.

Are un tipic întreg. Mai întâi se apropie de pat. Îmi strânge mâna (până acum câțiva ani mă săruta pe frunte, apoi s-a gândit că trebuie să mă trateze ca pe un bărbat). Mă întreabă cum mă simt. Curăță recipientul sondei, aerisește camera, aduce prânzul. Eu mănânc în pat, el la micul birou pe care l-a îngrămădit alături, mai mult o scândură decât un birou. După ce strânge tot și spală vasele, începe ziua noastră.

L-am rugat de multe ori să se odihnească după prânz. Spune că nu-i trebuie. Se așază la birou, scoate din geantă lucrările elevilor sau fișele pe care-și pregătește următoarele lecții. Îmi place să mă uit la el, are un profil fin, accentuat de ochelarii cu rame metalice, din păcate nu l-am moștenit. Semăn cu mama, am o față de batracian. Totuși nu pot zice că asta mă supără. Nu mă vede aproape nimeni.

De câțiva ani, tata nu mai predă doar elevilor de gimnaziu. Are câteva clase de filologie, unde nu trebuie să repete la nesfârșit elemente de vocabular și bazele gramaticii. Se entuziasmează când primește un eseu bine scris sau când are parte de o discuție animată la ore. E genul care se atașează de elevi. Dacă se întâmplă să-l caute vreun fost absolvent și să-i povestească ce mai e prin Paris (mizerie și comerț ambulant din câte-am auzit), sau că s-a mutat în Canada și ce bine i-au prins micile particularități „québécois” învățate de la el, pentru tata aceea e o zi mare.

Discutăm cu seriozitate lucrările elevilor și lecțiile viitoare. Ai crede că lucrăm la o enciclopedie. Analizăm savant câte un detaliu lingvistic, manifestăm bunăvoință față de greșelile (grosolane) din lucrări, tata găsește conexiuni inspirate cu te miri ce operă clasică, se entuziasmează, se duce la bibliotecă și caută febril paragraful, mi-l recită cu intonația unui mare actor. Eu găsesc contra-argumente, mă las greu convins de judiciozitatea argumentației, în cele din urmă cedez și adaug cu regret un amănunt care iată, acum mi-a venit în minte și, da, confirmă interpretarea propusă de tata. Ochii îi strălucesc încântați din spatele ochelarilor. Ținuta lui, demnă și elegantă fără efort, pare că luminează camera.

Mama ajunge târziu, de multe ori după ce am mâncat de cină. Hm, mama… Conduce o afacere sau poate mai multe, am auzit că de succes. „Aduce banii în casă”, după cum îi place să sublinieze. În afară de bani, nu mai aduce nimic. Aparține acelei categorii umane care s-a născut ofensată. Îl acoperă pe tata cu reproșuri, ceva a făcut greșit sau n-a făcut deloc, da, e simplu să fii un spirit boem, să mergi patru ore pe zi la școală ca să dai din gură, ea trebuie să ducă greul casei în spate și o face singură. Tata ascultă resemnat, încearcă să remedieze cauzele nemulțumirii ei (nesfârșite), ceea ce îi atrage o nouă cascadă de reproșuri, mai rău a stricat, e pur și simplu lipsit de cel mai elementar simț practic. Noroc de menajera pe care ea o plătește, e și aceea o împiedicată, dar măcar nu ajungem să trăim ca porcii.

După ce, în puține minute, aerul din casă ajunge să pară impregnat cu un miros acru de vomă, mama intră la mine în cameră. Probabil își imaginează că mă cruță, pentru că se mulțumește să arunce din vârful buzelor un „sper că nu ți-a lipsit nimic astăzi”. Mă mulțumesc să dau din cap. Cu ani în urmă încercam să îi fac pe plac, îi arătam ce mai lucrasem peste zi, căutam să o antrenez într-o discuție. Am renunțat când mi-am dat seama ce ascundea privirea cu care îmi cerceta fața și așternuturile. În spatele ochilor ei era un singur cuvânt: ologule.

Du-te dracului! Nu-ți datorez nimic. Chiar și boala mea e moștenită de la tine, așa au spus doctorii, predispoziție genetică pe linie maternă. Mă bucur că au zis-o, altfel l-ai fi învinovățit cu siguranță pe tata. Mie oricum nu-mi pasă, dar nu voiam să-i pui și asta în cârcă, l-ar fi distrus să audă așa ceva, se învinovățește deja pentru o mie de lucruri care nu s-au întâmplat din vina lui. Nici pe tine nu te urăsc, așa s-au aranjat celulele în trupul meu, nu cred în prostiile cu ce-ar fi fost dacă. Dar te disprețuiesc. Vătaf de slugi care se crede aristocrat, asta ești, asta ai fi vrut să fiu și eu, dar uite că nu s-a putut.

Au reînceput furnicăturile. Probabil pulsul e accelerat, am reușit din nou să mă congestionez gratuit. Predispoziția de a ne enerva la nesfârșit pentru aceleași lucruri, fără să mișcăm un deget ca să schimbăm ceva. E cumva reconfortant să văd că sunt la fel de nerod ca oricare altul din specia mea. Asta îți dă un sentiment al apartenenței. Simulacrul unei identități.

Am ațipit, nu știu pentru cât timp. M-a trezit telefonul. Mama, cu o voce bizară. Tata va întârzia, are o urgență la școală, te descurci? Da, mă descurc, am tot ce-mi trebuie. Bine, te sun mai târziu.

Probabil iarăși i-a convocat inspectoarea, o tipă cât se poate de exotică și posibil țicnită, ca să dezbată tematica următorului cerc metodic. Se plictisește și aia. A fost colegă de facultate cu tata și cred că l-ar fi vrut pentru ea. Dar n-a fost suficient de hotărâtă ca să acționeze la timp, cineva l-a dus pe tata la o petrecere studențească unde mama l-a ochit imediat. Îi spusese bunică-mea ca nu cumva să termine facultatea nemăritată. Bietul tata n-a știut ce l-a lovit, el nu știe nimic în afară de cărțile lui.

Cred că mă culc la loc, n-am chef de nimic.

M-a trezit ușa. Am crezut că a venit tata. Dar e mama împreună cu Matty, asta-i o premieră, nu îl suportă. Matty e văru-meu, de fapt îl cheamă Matei, dar în familia tatei totul e franțuzit, de mic îi ziceau Matthieu (cu doi de t, forma arhaică corespunzătoare etimologiei latine!). Un fel de oaie neagră. Soră-sa merge la toate olimpiadele, Matty face familia de râs lălăind-o pe la jumătatea clasei. Dar tata îl iubește și îi ia mereu apărarea față de maică-sa, profesoară universitară a cărei privire severă „îngheață apa în puț”, cum zice Matty.

După ultima operație și după ce s-a aflat că e posibil să rămân imobilizat permanent, a fost o adevărată paradă la căpătâiul meu. Rude, prieteni de familie, colegi, cadouri, încurajări. Încet-încet n-a mai venit nimeni. Tata nu le-a putut ierta asta. Se lăsa călcat în picioare de oricine, dar n-a putut trece peste faptul că băiatul lui e neglijat. „Ostracizat din cauza propriei suferințe”, așa a zis într-un moment de revoltă care m-a lăsat cu gura căscată. Eu nu sufeream. Mi se părea absurd să le ceri oamenilor să vină să viziteze un invalid de care nu-i leagă nimic special. Nu vreau să ajung unul dintre bolnavii care așteaptă ca lumea întreagă să participe la suferința lor. Sunt laș, nu meschin.

Singurul care a continuat să vină a fost Matty. Apărea când te așteptai mai puțin și turuia o cascadă de futilități care, dac-ar fi fost spuse de altul, m-ar fi plictisit groaznic. Dar Matty este, cum zice tata, un Camus al familiei noastre: autentic din onestitate. Fiecare vizită e un moment de divertisment ale cărui detalii le rememorăm amuzați zile întregi.

Mama chiar are ceva azi, vorbește hârâit, îmi evită privirea. Probabil s-a întâlnit cu Matty pe scară și s-a indispus suplimentar. Totuși nu face obișnuita criză de nervi pe care i-o produce primul contact cu casa. Trebuie să plece înapoi la serviciu, a venit doar să ia ceva, rămâne Matty cu mine. Îi vorbește pe un ton aproape recunoscător lui văru-meu, te rog servește orice dorești, promit că nu lipsesc mult. Poate că încă dorm și visez o scenă inspirată din absurdul lui Kafka.

Nici Matty nu pare în apele lui. L-o fi amețit schimbarea vremii, arunc un ochi spre stația meteo să văd dacă n-a scăzut presiunea atmosferică, te pomenești că de aia am fost și eu somnoros toată ziua. Îmi așez perna mai comod, Matty va începe imediat cu trăsnăile lui, poate-ar fi cazul să îl provoc întrebându-l cum merge cu școala.

Matty nu zice nimic. Se uită prostit spre biroul tatei. Pe birou a rămas un etui de ochelari, tata are vreo patru, pentru că mereu le uită prin casă sau la școală. Îmi vine să râd de privirea goală, aproape bovină a lui Matty, ar trebui să-i ofer câteva caramele ca să și mestece ceva, am avea un tablou bucolic de prima mână.

Apoi înțeleg, în sfârșit.

Telefonul mamei, faptul că l-a adus pe Matty să stea cu mine. Tata m-ar fi sunat chiar el dacă trebuia să întârzie, mereu o face. Probabil nu mai e de mult la școală.

Deci așa. Un infarct? Poate un accident de circulație? O mai fi în viață, undeva pe un pat de spital?

Nu. N-are sens să mă mint. Dacă era doar un accident, mama s-ar fi grăbit să mi-l anunțe insolent, iritată de noua dezamăgire pe care i-a produs-o tata. Matty ar fi afișat o veselie impusă, ar fi căutat să mă încurajeze. Sunt prea vanitos, prea pătruns de orgoliul lucidității ca să mă mint.

Mă uit spre Matty și-l aștept să întoarcă ochii spre mine. O face după un timp destul de lung. Înțelege că am înțeles și-i dau lacrimile. Un pic patetic, dar pe de altă parte îi apreciez perspicacitatea, sper că și el o apreciază pe a mea, n-a fost nevoie de cuvinte. E important să păstrez aparența unei sobrietăți detașate, trebuie să mă agăț de ceva.

Ce scârbă de amiază. Universul meu depinde de tata. Singur nu-l pot resuscita. Poate că voi încerca din nou să merg, camera asta nu-mi mai poate oferi nimic. Nu cred în conexiuni karmice, raftul dedicat spiritualității orientale e plin de praf, pe mine și pe tata ne interesa doar ca referință bibliografică. Dar nu reușesc să scap de gândul dezgustător că a sosit timpul să-mi răscumpăr lașitatea cu puțină mocirlă cotidiană.

Mihai Popa

Am avut șansa să trăiesc în Iași înainte de a fi sufocat de vehicule și urbanism agresiv. Am copilărit într-un cartier vechi, neatins de sistematizarea comunistă și unde au locuit mulți dintre cei ale căror nume sunt astăzi indisolubil legate de literatura română. Iașul duminical avea încă aerul unui târg de la începutul secolului trecut și casele lui Pogor, Topîrceanu sau Creangă nu păreau atât muzee cât locuințele unor concitadini.
Acel aer s-a pierdut, sau l-am pierdut eu în timp. Încerc să-l recuperez scriind.