Maestrul Sadoveanu iubea foarte mult copiii. Înainte de 23 August 1944 scriitorul iubea copiii, după 23 August copiii îl iubeau pe scriitor. Maestrul ținea pionierele pe genunchi, le așeza cravatele roșii, le dădea huța și nu mai știu ce. Pe urmă pleca la noi, la Viișoara.
Avea el acolo o stuchină și mergea la alghine.
Așa zicea!
Maestrul Sadoveanu iubea mult-mult copiii și îi mângâia mereu pe cap. Chema în fiecare dimineață câte unul și îl mângâia pe cap. Dacă nu găsea copii în casă, chema câte unul de pe hudiță și îl mângâia pe cap. Când nu găsea nici unul, mângâia pe cap bustul lui Eminescu. Asta până ce coana Catincuța îl chema la masă. Pe urmă pleca unde zicea el că avea stuchină cu alghine: la noi, la Viișoara, la unu’ Evtichie.
Chiar când îi bătea, Maestrul Sadoveanu iubea foarte mult copiii. Odată, cu toate că-i iubea foarte mult, a tras cu pușca în copii: nu-l lăsau să scrie Divanul persian. Pe urmă s-o spăriet ș-o plecat la părintele Evtichie. Avea acolo, la Viișoara, o stuchină cu alghine. Așa zicea.
Maestrul Sadoveanu iubea foarte mult copiii. Taaare mult îmi plac copchii, zicea. Da’ asta nu-i nimic față de cât de mult iubea câinii de vânătoare, mai cu samă capaucele, adică cățelele. Și asta e un fâs față de cât de mult o iubea pe cucoana Catincuța. Dar și asta e cacamaca față de cât de mult îl iubea pe Eminescu. Mânca borș de pui cu mămăliguță și bocea după Eminescu. Pe urmă a plecat la noi la Viișoara. Așa zicea! Avea acolo, la părintele Evtichie, o stuchină cu alghine.
*
Maestrul Sadoveanu n-avea chef niciodată să se ocupe de treburi urgente și mereu simțea nevoia să se ocupe de lucruri care pot aștepta. De pildă, când băiatului de la tipografie îi țâțâia fundul așteptându-l să dea materialul la tipar, Maestrul se apuca să mănânce borș. Tot așa, începea să scrie Hanu Ancuței, dar lăsa totul baltă și pleca să vâneze lapini la Tomești cu boierul Zipa, cu Teodorenii și cu șleahta lor, după care se înfundau la Hanu Trei Sarmale. Poftim! Nu mai spun că, în loc să scrie Baltagul, amâna și se apuca să-și curețe galoșii.
„Ce faci, Maestre, îl întrebau prietenii, nu mai scrii Baltagul?”
„N-am inspirație”, zicea.
Cârnați! Se alinta! Parcă ce, inspirația vine așa, popâc! Cureți galoșii și gata! Nu, nenișorule inspirația e voința sacră, sfântă a lui Dumnezeu, omul nu e în stare de așa ceva. El e doar un sacerdot, adică popă, care aprinde focul divin. Așa că, s-avem iertare, nu putea el, Maestrul, să născocească asemenea subiecte. Nu voința omului decide, totul este scris în Cer – și Baltagul! Maestrul ar fi trebuit să fie modest și să i se umple ochii de lacrimile recunoștinței față de Domnul pentru că i-a plămădit și desăvârșit în suflet o asemenea operă.
Cel puțin asta-i părerea mea!
*
După ce termina de scris romanele sale, Maestrul își lua pușca și cățeaua – o chema Azorel – și pleca la vânătoare. Odată, când vânam în Braniște, mi-a spus că în apuse vremi pe aici treceau turmele de mascuri câtă frunză și iarbă. În zilele noastre pe aceste locuri s-a ridicat un grandios combinat de creștere și îngrășare a porcilor, precum și o maternitate pentru scroafele gestante.
*
Odată Maestrul ne-a spus: „Dacă consimți să te amăgească, arta devine necesitate, prietini”. Eram la crâșma lui Haramin din Păcureț și Maestrul tocmai mânca sarmale. Grozav îi mai plăceau sarmalele! Mânca și câte două duzini la o masă. „Cum, Maestre, adică arta e așa ca sarmalele aiestea?” a întrebat Ionel Teodoreanu. Ne-am prăpădit de râs la vorba asta. „Da, numai că gălucile lui Gorașcu Haramin nu-s amăgeli”, a completat poetul Gică Durac. Iar ne-am zguduit de râs. Atunci unul din Botezi, nu mai știu cine, că erau mai mulți, l-a lămurit pe Maestru, care, în treacăt fie spus, nu prea era tare la estetică, că arta este un moment de suspendare a urgenței biologice, a preocupărilor imediate. Ea este un lux. Maestrul Sadoveanu s-a învăluit în tăcerile sale și n-a mai spus nimic, dar cred că i-a purtat ceva râcă lui Teodoreanu, pentru că altădată l-am auzit adresându-i-se: „Măi, rubașcă!” Autorul Medelenilor n-a spus nimic. Numai a roșit un pic.
*
Maestrul Sadoveanu era încuiat rău. Uneori și câte cinci zile nu mai scria un rând din cauza asta. Era nervos noaptea, nu punea geană pe geană, se răstea la nevastă-sa (biata coană Catincuța!), iar pe copii îi bătea din nimic. O dată a scos pușca și a tras în aer ca să-i sparie, că, vezi Doamne, Maestrul nu putea scrie.
Până într-o zi, când Ionel Teodoreanu, celebrul autor al Medelenilor, i-a spus:
– De ce nu iei, cher ami, niște supozitoare?
Maestrul a luat supozitoare și… s-a descuiat sau s-a desferecat, cum zicea el în dulcele grai moldovinesc.
De atunci Maestrul Sadoveanu i-a purtat o deosebită afecțiune lui Ionel Teodoreanu, căruia i se adresa tandru cu „măi, rubașcă”.
*
Soția Maestrului Sadoveanu, coana Catincuța, cum îi spuneam toți, era destoinică și aprigă femeie. A născut, a crescut și a educat nu mai puțin de unsprezece copii. În vreme ce Maestrul scria sau mergea la vânătoare și pescuit, coana Catincuța avea grijă de casă. Nu-i vorbă, el aducea banii în casă. Odată, când Maestrul a fost bolnav pe un timp mai îndelungat și, drept urmare, n-au mai intrat bani în casă, coana Catincuța a ajuns să ia pe datorie până și gaz de lampă de la jupân Bercu.
Atâta că uneori Maestrul cam strica armonia familiei. I se aprindeau repede și degrabă călcâiele după câte-o muiere, iar când îl apuca, umbla ca tăunul după… coada vacii. Așa s-a întâmplat și cu Natalia Negru, prietenă de familie. După ce c-a băgat în mormânt doi scriitori cu marafeturile și zărghelile ei, umbla acu și după Maestrul Sadoveanu să-l amețească. Venea des la casa din Copou pe motiv că are niște poezii să i le îndrepteze Maestrul. Cârnați! Altceva voia ea să-i „îndrepteze”. Și cu toate că îți trosneau fălcile de atâta căscat când auzeai poezelele ei, Maestrul o asculta ore în șir, îi zâmbea, o îndemna cu cafele, cu șerbeturi și dulcețuri. Coana Catincuța a zăpsit cum șade treaba, că adică iar „i-o vinit di mihoho” Maestrului, cum zicea ea, și și-a pregătit din vreme artileria grea, ca să spunem așa.
Și-ntr-o bună zi, coana Catincuța și Maestrul au condus-o pe Natalia la plecare până în vestibul, așa cum se cuvine. Coana Catincuța a așteptat să se închidă ușa în urma Nataliei și, cum stătea dumnealui cu gura până la urechi, strechiet de plăcerea celeilalte, coana i-a ars un pumn drept între faruri. Era ea mititică, dar i-o tras una cât ce-o putut: „Auzi, eu n-am casă de strâcat! Mojâcule!” și i-o băgat pumnișorul sub nas. Maestrul a tăcut chitic, mai ales că apăruse Profirița, viitoarea scriitoare Profira Sadoveanu, și se holba la parbrizul tamponat al lui taică-său: „Ce-ai pățit la nas, tăticuțule?” „M-am pălit la bărbierit, Proșirițo. Hai, mergi la madamă” (guvernantă – n.n.). Profira a înțeles ea ceva, dar n-a pomenit nimic despre întâmplare în memoriile despre Maestru (firește, din jenă!). Dar „s-a scăpat” pe la prietene, așa că o „vindem” și noi cum am auzit-o.
Pe urmă, după moartea coanei Catincuța, conița Natalia umbla cu limba scoasă să se căsătorească, dacă vă puteți închipui, cu Maestrul. Dar pune-i sare pe coadă, coniță! Maestrul a refuzat-o: nu voia să întineze memoria neuitatei coane Catincuța!
Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).
Cât am putut să râd la textul ăsta, de n-aș mai fi vrut să se termine!
Și mă gândeam eu în timp ce citeam, nu ar fi mai bine să le predea elevilor în școli scriitorii așa? Pe lângă că e amuzant, te mai și învață vocabularul de altădată! Nu doar cel moldovenesc, ci și cel specific autorului; cum ar fi lapini!
Lapinii sunt niște iepuri mai mici. Când eram copil mergeamcu prietenii pe deal să prindem lapini. Vai, sărmanii!
Uneori, marile personalități trebuie date jos de pe piedestal, privite mai atent, mai de aproape și apoi puse la loc. Pe piedestal. Date jos fiind aflăm că și ele (personalitățile) mănâncă, beau, au probleme cu purgația, se îndrăgostesc de cine nu trebuie, petrec cu amicii și multe altele. Condiția este ca cel care dă personalitatea jos de pe piedestal, pentru scurt timp, să se priceapă, să știe ce face. Cum ar fi, de exemplu, cazul de față.
Mi-a plăcut tare mult acestă evocare a lui Sadoveanu, așa cum ne-ați obișnuit, cu cuvinte frumoase și potrivite și cu mult umor. Am remarcat că lipsește partea cu păstrăvii, pe care am citit-o pe facebook, dar știu că este în lucru și că mereu ne rezervați câte o surpriză. Foarte bună ideea lui Pavel cu predarea în acest mod. Poate așa li s-ar deschide copiilor gustul pentru lectură.
Un text in contra sabloanelor, tiparelor si preconceptiilor care se remarca prin umor si curaj. Bun!
Are Polirom o colecție (Biografii romanțate) în care cred că s-ar potrivi perfect o carte scrisă în felul ăsta (despre Sadoveanu sau, și mai bine, Ion Creangă).
Pe musiu sadoveanu mai bine îl scoateți cu totul din manuale. Un caracter infect și un mârșav complice la crimele comunismului nu-l califică sa fie dat exemplu, deloc. Aveți destule exemple în literatura mai veche sau mai nouă pentru orice gen literar doriți. Poate doriți sa promovați și Mitrea Cocor și alte scrieri de lingău stalinist?Nu întru în detalii pentru ca sunt sigur ca le cunoașteți. Nu va face cinste! Mulțumesc pentru atenție!
Tocmai ca proza de fata nu e favorabila „maestrului Sadoveanu”…
Daca Sadoveanu ar fi scos din manualele de literatura atunci prin ce s-ar mai deosebi societatea noastra pro-occidentala de Romania legionara (atunci cartile maestrului au fost arse), de Germania nazista (Thomas Mann e un singur exemplu) sau de cenzura comunista? Parca era vorba de libertatea de expresie, libertatea cuvantului, dreptul la pareri diverse si alte valori democratice. Cenzura democratica e mai buna decat cenzura totalitara? Daca ii vom arde cartile credeti ca cineva, mai ales tineretul de azi nu va afla ca am fost o tara comunista? Este o realitate din care se poate invata cate ceva dar nu se poate ascunde sub pres. Ma intreb, atat cat ma pricep, cam cine ar putea fi introdus in manuale in locul lui Mihail Sadoveanu?
De mortuis nil nisi bene!
Dacă ar fi să reținem numai memoria personalităților perfecte din toate punctele de vedere, probabil că dicționarele de toate felurile ar avea doar câteva pagini. Nu vreau să-mi asum rolul de avocat al diavolului (în paranteză fie spus, nu cred că am citit vreo scriere de-a lui Sadoveanu de la un cap la altul!), dar pledez oricând în favoarea cauzei potrivit căreia orice om are dreptul sacru de-a rămâne în amintirile și conștiința celor ce cred de cuviință acest lucru și nimeni, sub nicio formă, nu are căderea morală să împiedice acest dat.
Probabil că ne vor fi necesare încă vreo câteva decenii de democrație, libertate de expresie, liber arbitru ș.a., pentru a înțelege, în tot temeiul lor, opțiuni sau imperative de acest gen.
Nimeni nu poate nega importanța lui Sadoveanu în literatura română. Asta e o veche dilemă pe care am discutat-o aici pe LiterNautica apropo de Nobelul lui Peter Handke. Exclude viața privată a autorului calitatea sa literară? Răspunsul e simplu: nu, dacă în operele lui nu face referire la asta. Când în schimb operele literare sunt structurate ideologic, atunci sigur că vom avea o problemă.
Încerc să răspund doar acum, fiindcă am avut ceva probleme cu internetul. Pentru mine Sadoveanu e un zeu în ale scrisului. Glumițele de aici nu sînt făcute ca să-l coboare. Am mai făcut texte din acestea și cu alți scriitori: Creangă, Eminescu, Bacovia. Mă joc doar cu imaginea noastră, de obicei școlară, despre un scriitor și omul-scriitor, cu viața lui cotidiană. Nici măcar nu sînt prea original. Modelul meu este Harms care a scris astfel de texte despre Gogol, Pușkin. Tolstoi.
Un text compus cu măiestrie, lăsând să emană cu intenție un scris naiv, care surprinde bine starea nestatornică a protagonistului. Sadoveanu și-a călcat și jurămintele față de societățile elitistice oculte cu care se întovărășea, grăbindu-se să ia locul celor lăsați să putrezească prin temnițele comuniste. Pe acolo a fost deportată o întreagă academie. Elitele actuale îl contestă. Se impun prerogativele chiar a scoaterii lui din programele școlare. Dar vorba aceea: nu judecați fii pentru ce au făcut părinții; adică: nu judecați scriitorul pentru ce a făcut omul! Iar ca scriitor… este unul foarte bun. M-a bucurat și m-a distrat mult popasul. Aprecieri!