N-am fost niciodată suspicios. Nu înțeleg ce m-a împins să îi iau telefonul. L-am auzit vibrând pe noptieră, ecranul nu apucase să se stingă, Emma îl butonase înainte să intre în baie. Am văzut mesajul, am recunoscut numele bărbatului, un medic de la clinica unde lucrează ea, cred că l-am și întâlnit de vreo două ori. Am derulat puțin ca să citesc mesajele precedente, suficient cât să văd că Emma nu se jena de cuvinte foarte explicite. Am așezat telefonul la loc și m-am întrebat o clipă de ce nu simt nimic, revoltă sau dezgust, totul îmi părea mai degrabă absurd. Când a revenit în cameră m-am prefăcut că dorm. Dar nu am reușit să închid ochii, m-am ridicat din pat când era încă noapte și am plecat la serviciu.
Biroul nostru e pe Drottninggatan, aproape de mare, chiar acolo unde Öresund se îngustează. Țărmul danez de dincolo de strâmtoare e dominat de fortăreața Kronborg care i-a inspirat lui Shakespeare castelul Elsinore, în primii ani de după plecare îi înnebuneam pe toți cunoscuții rămași acasă cu chestia asta, mi se părea ceva formidabil. Aveam senzația că evadasem direct în paradis.
Da, am luat decizia corectă când am emigrat. La drept vorbind Emma a insistat, eu nu aveam curaj să mă hotărăsc deși în România mă sufocam. O țară eșuată. Oameni eșuați. Aici e altă lume, iar copiii mei îi vor aparține. Pentru ei am făcut-o. Sofie era destul de mare când am plecat, a suferit și cred că încă mai suferă dar știu că într-o zi va înțelege.
Acum însă priveliștea asupra Öresund-ului nu mă ajuta. Am încercat să mă uit la câteva schițe dar nu reușeam să mă concentrez. Au venit colegii, am avut și câteva ședințe, din fericire nu a trebuit să prezint eu nimic. Am ieșit lăsând vorbă că merg să discut cu un furnizor. M-am dus pe jos până la debarcader și m-am uitat la vasele care treceau prin strâmtoare.
M-am întors după prânz la birou, câțiva colegi mă așteptau dar i-am amânat. Știu, sunteți oameni de creație și vă displace să depindeți de mine, referatele pline de cifre seci vă irită. Încă speram să fac și eu design când m-au angajat aici. Am realizat repede că într-o firmă mare nu am șanse, erau recrutați cei mai buni absolvenți ai facultăților de arhitectură, viziunea lor era mai aproape de așteptările clienților, crescuseră în mediul ăsta. M-am impus până la urmă cu matematica, formulele nu au culoare locală și am ajuns să mă ocup de Inginerie Structurală. E o plăcere să-i explici unui mucos cu aere de Brunelleschi că toată clădirea pe care a proiectat-o se sprijină pe un singur perete și-apoi să-l întrebi dacă nu era mai bine să se facă doctor, ar fi omorât oamenii pe rând, în schimb cu opera lui riscă să omoare cu sutele dintr-odată.
Un pic de sarcasm mi-a prins bine, mi-am mai revenit puțin. Am intrat pe internet și am căutat un avocat. Nu voiam unul din Helsingborg, nu știi niciodată cine pe cine cunoaște, m-am uitat în orașele apropiate. Am găsit o doamnă care mi-a lăsat o impresie bună, site-ul sugera o practică solidă, avea și o secțiune de mărturii anonimizate ale unor foști clienți care îi lăudau eficiența. Am sunat și am reușit să obțin o programare chiar în după-amiaza aceea.
Am luat trenul ca să nu trebuiască să conduc până la Malmö. Cabinetul avocatei era decorat cu gust, într-o manieră mai degrabă familială decât business, ambianța părea că invită la confesiuni. Cu timpul ajungi să identifici automat indiciile de profesionalism.
Tipa m-a ascultat fără să mă întrerupă. La final m-a întrebat:
– Aveți copii?
– Doi, un băiat și o fată.
– Ce vârste au?
– Treisprezece și șaisprezece ani.
– Înțeleg. Spuneți-mi, ce anume doriți?
Am privit-o consternat.
– Să divorțez, desigur!
– Doriți custodia copiilor?
– Bineînțeles!
– Exclusivă?
– Dacă se poate.
– Mă tem că va fi foarte dificil.
– E vorba de infidelitate, o putem proba!
Avocata a zâmbit subțire. Nu mi-a plăcut zâmbetul, îi știu semnificația, în mediul de aici e o formă politicoasă de a-i da cuiva de înțeles că a spus o prostie. Apoi mi-a explicat că infidelitatea poate fi un motiv de divorț („dar unul riscant, domnule, pentru că nu se știe niciodată cum ajunge să fie prezentată în fața judecătorului și dacă apar dovezi că doamna a fost, să spunem, traumatizată emoțional de anumite comportamente, lucrurile se pot întoarce ușor împotriva dvs.”) În privința custodiei lucrurile erau și mai simple: instanțele decid extrem de rar în favoarea tatălui și doar dacă există dovezi irefutabile referitoare la incapacitatea mamei de a-și exercita responsabilitățile parentale.
– Ce îmi rămâne atunci de făcut?
– Fie acceptați situația, fie încercați o separare amiabilă. În cel de al doilea caz, vă sfătuiesc insistent să manifestați prudență. Trebuie evitată o abordare emoțională care ar putea degenera și să ducă la alertarea autorităților. Dacă vă decideți pentru varianta separării mă pot ocupa cu toată delicatețea necesară. Poate reușim să obținem o custodie comună.
– Cine să alerteze autoritățile și de ce?!
– Soția dvs., domnule. Sau un vecin îngrijorat de un schimb de replici făcut pe un ton ridicat. Vorbiți prea bine suedeza ca să suspectez că nu ați avut timp să asimilați cutumele din țara noastră, aici nu este tolerată nici o formă de agresiune domestică …
Cred că am privit-o cu ură. I-am mulțumit pentru consultație și am plecat. Am trimis Emmei un mesaj că am treabă la un șantier din Malmö și m-am dus la hotel. Acasă nu mă simțeam în stare să merg.
A doua zi dimineață am luat trenul înapoi spre Helsingborg și am mers la birou. Am reușit să mă ocup acceptabil de lucrările urgente. Îmi venise o idee și m-am dus să-l caut pe Alper.
L-am găsit la masa lui pitită într-un colț al arhivei, plutind ca întotdeauna într-un fel de ceață și uitându-se la fișetele de pe peretele opus fără să le vadă. A acceptat fericit invitația la cină, ne-am înțeles să ne vedem după program direct la restaurant.
Alper e alcoolic. Oficial, figurează angajat ca jurist. De fapt se ocupă de obținerea avizelor de pe la instituții. Îi știe pe toți funcționarii, a fost și el funcționar public până l-a adoptat firma. Nu te poți baza pe el pentru treburi mai complicate fiindcă ocazional se cufundă în lumea lui și stă acolo cu orele. Dar e un tip de treabă și în plus șefii îl apreciază fiindcă se bagă mereu în tot felul de proiecte sociale care ne fac reclamă pozitivă. Lucrăm mult cu instituții publice și e important ca firma să proiecteze o imagine de responsabilitate comunitară, așa că Alper apare pe site-ul firmei într-o grămadă de poze făcute la centre culturale, la cămine pentru bătrâni, la tot felul de evenimente ale minorităților. Directorul de marketing zice că zâmbetul de bețiv al lui Alper face cât jumătate din bugetul de PR al firmei.
Până mi-am terminat treburile și am ajuns la restaurant, Alper se apucase de al doilea cocktail. Părea totuși coerent așa că i-am expus problema mea. A urmat o pauză destul de lungă.
– Și ce vrei să faci?
– La dracu, Alper, v-ați prostit cu toții! Asta m-a întrebat și avocata. Cum adică ce vreau să fac? Vreau să divorțez, ce altceva?
– Ai putea să te faci că nu știi nimic și să-ți vezi și tu de viață, observă calm Alper. N-ai fi singurul. Dar așa sunteți voi, esticii, totul trebuie să fie o dramă. Mama era letonă, când a aflat că tata are pe altcineva a spart toate farfuriile din casă.
– Nu pot să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic. Sau nu vreau.
– Casa și copiii îi rămân ei. Înțelegi, nu?
– Așa mi-a spus avocata. Dar am vrut să vorbesc și cu tine. Ai lucrat la serviciile sociale înainte să vii la noi, nu?
– Da. Am văzut destule. O să-ți zic pe de-a dreptul: dacă Emma nu se apucă brusc de droguri sau nu ajunge la dezalcoolizare, n-ai nici o șansă.
– Nu contează că mă înșeală?
– Ascultă, zise Alper un pic obosit, sunt două variante. Dacă vrea să se recăsătorească cu tipul ăla, sunt șanse ca Emma să se poarte elegant cu tine. Poate îți lasă casa și custodie comună iar tu îi plătești o compensație.
– Și varianta a doua?
– Varianta a doua … Varianta a doua e clasică: o anunți că vrei să divorțezi. Cât încă locuiți împreună, vii într-o seară acasă și o găsești împreună cu o prietenă. O să îți reproșeze ceva, n-are importanță ce, tu te enervezi sau se enervează ea direct, oricum începe să țipe. Prietena sună la poliție. Polițiștii te pun să-ți aduni câteva lucruri și să pleci de-acasă până la calmarea situației. A doua zi ea cere un ordin de restricție și îl primește garantat. După aceea vine divorțul. La divorț tu deja ai ordin de restricție, există un martor, ai fost violent și ai copii minori. Statul nu poate risca să îți acorde custodia. Pierzi tot și plătești pensie alimentară până termină ei studiile.
A venit ospătarul. Am comandat ceva la întâmplare și i-am făcut un semn discret tipului să nu se grăbească cu al treilea cocktail pe care-l ceruse Alper. Am întors lucrurile pe toate fețele, trebuia să existe o soluție mai bună, n-am fost niciodată genul care să se resemneze.
– Nu te mai frământa atât. Bucură-te că ai copii mari.
– De ce? Fiindcă n-o să am mulți ani de plătit pensie?
Alper se juca cu paharul în care mai avea un rest de votcă amestecată cu suc de portocale. Ceruse băutura într-un pahar pentru suc, un angajat al firmei noastre trebuie să aibă grijă să păstreze aparențele.
– M-am căsătorit la douăzeci și doi de ani. La douăzeci și patru eram divorțat. Mi-a spus că vrea să ne despărțim în ziua în care băiatul nostru împlinea trei luni. Când am plecat de acasă am luat lumânarea de pe tort, una din acelea în forma cifrei 3, era doar puțin topită, am păstrat-o.
Acum studia intens sticks-urile de pe masă prin lupa improvizată din fundul paharului.
– Da, am plătit și mai am de plătit. Nu asta contează. Ani de zile mi-am văzut copilul în weekend-uri. La un moment dat ea a încercat să mi-l paseze temporar fără să renunțe la bani, își găsise pe cineva, dar băiatul n-a vrut să stea cu mine. Pentru el eram un străin. Cineva care vine în vizită de două ori pe lună.
Se uită spre mine cu privirea lui tulbure de bețiv.
– Pentru copiii tăi o să fii întotdeauna tata. Asta nu poate să ți-o ia nimeni, și nici lor. Aș face schimb cu tine oricând. Numai să nu comiți vreo tâmpenie și să te trezești cu ordin de restricție permanent c-o să-i mai vezi la majorat. Știu oameni care parchează lângă școala unde învață copilul și așteaptă în mașină ca să-l poată zări câteva secunde, de la distanță.
– Nu pot renunța, Alper. Pentru ei am venit aici. Dar nu ca să mi-i crească altul.
Se săturase probabil să-mi explice evidența. Mă privi brusc înveselit:
– Lasă, o să vezi că după câteva luni îți revii. Stagiara aia de la Controlul Calității se împiedică pe tocuri de fiecare dată când te ridici și îi deschizi ușa de la birou, abia așteaptă o invitație la cafea. Esticii au încă maniere, noi mergem pe principiul „dacă tot ați insistat să fiți egale cu noi n-aveți decât să fiți egale, deschideți-vă singure ușa”. Hai să mâncăm.
Am mai tras de timp o săptămână pretextând urgențe la șantierul din Malmö. În fiecare zi m-a sunat Emma și de două ori i-am răspuns, am încercat să vorbesc normal dar și-a dat seama că se întâmplă ceva și n-a insistat. I-am dat un mesaj că vineri seara ajung acasă și trebuie să vorbim. Mă hotărâsem să îmi iau câteva lucruri, să îi spun că știu, să le explic pe scurt copiilor ce se întâmplă și să plec înainte ca lucrurile să degenereze.
Bineînțeles că n-a mers cum îmi imaginasem. Emma mă aștepta pe verandă. S-a ridicat din fotoliu când am urcat scările, era îmbrăcată de oraș. Am privit-o și pentru prima dată m-am gândit cât de greu o să-mi fie fără ea.
– M-am hotărât să plec. E mai bine așa. Am vorbit cu copiii.
Am dat din cap. Nu voiam să spun nimic ca nu cumva să-mi tremure vocea.
– Ți-am lăsat un plic pe masa din living. Sunt acolo câteva detalii… Putem trece prin asta într-un mod civilizat.
Deci urma să se poarte ca o doamnă. Fără reproșuri, fără străini, fără copii folosiți pe post de proiectile emoționale. Am dat iarăși din cap, aproape recunoscător.
Mă privea pe jumătate ușurată, pe jumătate dezamăgită de lipsa mea de reacție.
– Îmi pare rău că s-a terminat așa.
Am intrat în casă fără să-i răspund. Până să apuc să-mi scot haina am auzit motorul mașinii. Bine că n-am apucat să fac rate pentru una nouă, lasă c-o să-i cumpere domnul doctor.
Mă așteptau amândoi în living, Sofie călare pe un scaun, cu bărbia sprijinită de spătar și cu un zâmbet larg pe față, Patrick cu AirPods-urile în urechi și cu picioarele încălțate urcate pe canapea. Știe că asta mă scoate mereu din sărite. Voia să-mi semnalizeze că nu-i pasă. M-am așezat lângă el și l-am bătut amical pe genunchi. S-a relaxat puțin dar n-a scos căștile din urechi, nici eu nu l-am privit direct, cu adolescenții trebuie să te porți ca și cum ar avea tulburări grave de personalitate. Le dai spațiu, eviți pe cât posibil să le vorbești și ocazional faci un gest discret de simpatie ca să te creadă ramolit și să renunțe la a-ți face nervii franjuri.
Pe măsuță am văzut plicul, sprijinit ceremonios de un aranjament floral.
– Știi ce scrie, Sofie?
– Mesajul clasic din Cosmopolitan: pleacă pentru că, deși ne iubește nespus, simte că trebuie să se regăsească.
– Altceva?
– Rămâneți cei mai buni prieteni și să-l suni pe avocat pentru detalii, ai acolo un număr de telefon. Eu și cu Cap de Sfeclă putem alege cu cine vrem să stăm, așa ne-am înțeles.
– „V-ați înțeles”?
– Ei, discuția începuse mai siropos, știi cum e, „eu și cu tata vă iubim foarte mult” și așa mai departe. I-am zis că dacă încearcă să mă forțeze cu cine sau unde să stau, mă duc la consilierul școlar și îi zic că noul ei partener îmi face avansuri.
Pentru Patrick era probabil prea mult. S-a ridicat și a urcat în camera lui cu capul în pământ.
Sofie zâmbea în continuare. A venit și s-a așezat lângă mine.
– Crezi că acum putem să ne întoarcem acasă?
– Toate astea se puteau întâmpla oriunde, Sofie. Nu-mi pare rău că am venit aici. Pentru voi am făcut-o.
– Cu Patrick ți-a ieșit. Va fi un „cetățean al lumii”. Eu o să mă întorc acasă când termin liceul, să știi.
– Eu n-am ce să mai fac acolo.
– De fapt ai venit pentru tine, nu pentru noi. Sau și pentru tine.
– Ai o imagine idealizată despre ce am lăsat acolo. Poți merge la facultate în România dacă vrei, știi că o să te susțin, dar vei reveni aici când o să înțelegi diferențele.
Acum zâmbetul i se schimbase, ea era adultul și mă privea ca pe un copil tare de cap. Mi-a spus în timp ce se ridica de pe canapea:
– Sunt mai multe lucruri în cer și pe pământ, Horatio, decât pot fi imaginate de filozofia ta. Mă duc să-l întreb pe Cap de Sfeclă de unde vrea să comandăm în seara asta. Nu e nimic de mâncare în toată casa.

Am avut șansa să trăiesc în Iași înainte de a fi sufocat de vehicule și urbanism agresiv. Am copilărit într-un cartier vechi, neatins de sistematizarea comunistă și unde au locuit mulți dintre cei ale căror nume sunt astăzi indisolubil legate de literatura română. Iașul duminical avea încă aerul unui târg de la începutul secolului trecut și casele lui Pogor, Topîrceanu sau Creangă nu păreau atât muzee cât locuințele unor concitadini.
Acel aer s-a pierdut, sau l-am pierdut eu în timp. Încerc să-l recuperez scriind.

O căsătorie care se destramă. Protagonistul evită confruntarea și încearcă să se protejeze înainte de a decide ce acțiuni viitoare să întreprindă. În Suedia însă, lucrurile stau puțin diferit față de România.
Mi-a plăcut zâmbetul „subțire”. Descrierea mediului, dialogurile, sunt scrise foarte bine. Și la nivel psihologic, reacțiile personajului mi s-au părut veridice. Din faptul că nu simte nimic când citește mesajele ne dăm seama cât de puțin este implicat în relația sentimentală.
Și de data asta, bună treabă, Mihai!
Fain textul, cursiv, bine asamblat. Interesant mersul paralel al drumurilor fizic și psihologic. Dacă primul pare sigur, hotărât, al doilea are urcușuri și coborâșuri pe care personajul principal alunecă până la rezolvarea din final.
Cred că ar fi fost în folosul textului dacă ai fi blurat un pic aspectele personale.
Da, nu se poate spune nimic, decit la superlativ.
Extraordinar de bun!
În țările scandinave separarea într-o căsnicie tradițională nu este percepută de nimeni ca un eșec, ci, din contră, ca un fel de eliberare, o șansă de refacere și
reluare a unei existențe care, altfel, ar cam putea-o lua pe arătură. Victimele cele mai afectate de un astfel de demers aproape normal, de obicei copiii, nu sunt nici ele foarte traumatizate, statul scandinav având soluții materiale, psihologice sau afective care să-i poată scoate dintr-o astfel de încercare.
Nici părinții nu se dau de ceasul morții din așa ceva, în cele mai multe cazuri rămân în relații foarte bune, uneori alegând să conviețuiască sub același acoperiș de parcă nici nu s-ar fi întâmplat nimic.
Deci cum să nu scrii o proză atât de reușită, când ți se oferă subiecte de asemenea anvergură, într-un climat atât de favorizant?!