Fuck off

Ai făcut-o, ai făcut-o, mi-am spus. Nu era mare lucru, în fond: un profil fals pe un site de întâlniri. Am atașat o poză de-ale unei actrițe latino, Angie Cepeda, de când avea douăzeci de ani și în care n-aveai cum s-o recunoști, pentru că era nemachiată, și mi-am ales numele Caroline, cum se numea și strada din Luxemburg pe care stătea el înainte. El era Ted și pentru el era toată munca asta cu profilul fals: nu voiam cine știe ce: doar să aflu în ce ape se scaldă, dacă mai e singur sau nu, iar dacă eram suficient de abilă, să-mi dau seama dacă se mai gândește la mine, pentru că erau totuși doi ani de când nu mai vorbeam. Am completat anunțul: italiancă în Luxemburg, ca să știe de ce nu scriu în franceză sau germană, și l-am vizitat. Probabil toată lumea știe cum e treaba: vizitezi și de obicei atât, celălalt vizitează și el profilul tău și te adaugă la favoriți sau îți dă steluțe sau îți scrie ceva. Între timp regulile s-or fi schimbat, atunci așa se proceda. M-am tot gândit dacă să-i scriu eu prima, dar am zis să nu bată la ochi, pentru că fetele nu prea scriu primele, așa că am așteptat. N-avea cum să n-o placă pe Caroline: avea fața dulce, avea înălțimea potrivită, avea studii suficiente (era important pentru el), și avea gusturile asemănătoare cu ale lui. N-a trecut o zi și a apărut Ted, cam sec, ce-i drept, dar totuși a întrebat-o: Ce faci? Atât i-a trebuit ei: a început cu o glumiță, s-a arătat interesată de teoriile lui, i-a vorbit despre fratele ei (imaginar) care alesese Luxemburgul să-și întemeieze o familie și de asta era ea aici, pentru că familia. Au schimbat – mi-e greu să spun am schimbat, e adevărat că eu eram în spatele ei, eu scriam cuvintele ei, dar era personalitatea ei, care era diferită de a mea – mesaje câteva zile, tot mai prietenoase și mai lungi și mai detaliate. Pe urmă el n-a mai scris o săptămână și ea încă nu reușise să afle dacă se mai gândește la mine, dacă mai are vreun, nu știu, să-i zicem sentiment, pentru că nu-mi vine alt cuvânt mai apropiat de ce voiam eu.

Dacă vorbea cu ea însemna că n-are pe nimeni, pentru că era prea ocupat în general ca să-și piardă timpul scriind mai multor fete și nici nu era foarte sociabil. Mă deranja că părea deja interesat de Caroline asta, care era total altfel, ca-n comedii, până și în „Familia Bundy” a fost așa un episod în care Al se îndrăgostește de o dansatoare din buric, care de fapt era tot Peggy. Te măgulește să știi că ești tot tu, dar te și dezamăgește pentru că el crede și vrea să fie altcineva și nu-l interesează că nu ești tu. Săptămâna în care n-a scris m-am tot gândit ce-aș mai putea face. Când a revenit, Caroline s-a arătat bosumflată: atâtea zile nimic, eu credeam că. El a încercat s-o împace, culmea era că mi-l și imaginam în fața laptopului, concentrat să n-o piardă, pentru că era foarte ambițios.

Tot pe un site ne-am cunoscut și noi: m-am trezit într-o zi cu un mesaj lung, poate cel mai lung pe care-l primisem vreodată. Mi-a plăcut poza lui, pentru că și eu, ca și bărbații, întâi mă uitam la poză și dacă nu-mi inspira vreo fantezie, nu-mi pierdeam timpul și preferam să curăț cartofi sau să corectez documente sau să mă uit afară cum plouă sau să aranjez haine în șifonier sau să ies pe stradă să mă uit la oameni care deja se găsiseră și se țineau de braț și-și dădeau câte un ghiont și râdeau și nu le păsa că fac dezacorduri sau că nu știu care e cea mai recentă carte a lui Ian McEwan.

Totul era bine la Ted, mai puțin că mi se părea cam scund pentru mine și mai ales era orașul în care trăia: nu era pe lista orașelor visate de mine, așa că am vorbit un timp, după care eu nu i-am mai răspuns. Au trecut câteva săptămâni și am vrut să mă justific totuși, nu-mi place să par personajul nemilos: era distanța și era locul, iar el s-a agățat de asta: am trăit în multe locuri, a explicat și am fost de multe ori în București, astea nu sunt motive și tot așa. Am zis ok, să continuăm, apoi el n-a mai scris nimic și mi-am zis foarte bine, asta a fost. După o lună m-am trezit cu el în București, îmi cerea să ne vedem. Adevărul e că mi se păruse urât gestul lui care-l copiase pe al meu, dar era o zi de ianuarie și aveam nevoie de ceva nou la început de an, așa că am spus să ne vedem. Aveam cel mai lung fular din lume, nu e o exagerare, erau metri întregi de fular alb și mi l-am înfășurat de multe ori încât aproape nu mi se mai vedea capul deloc. L-am identificat pe Ted prin geamul cafenelei deși nu-i vedeam fața: mi s-a părut un spate de cap de încredere și am intrat. Pe hol a trebuit să-mi desfășor tot fularul, ca să nu fac asta în fața lui. Erau oglinzi pe stânga și pe dreapta și-mi vedeam mâinile trăgând în toate părțile și împăturind repede lână peste lână peste franjuri. S-a ridicat în picioare când m-a recunoscut și în același timp și-a închis sacoul, iar asta mi s-a părut caraghios dar și ceremonios, ca și cum ar fi fost la vreo ședință. Primul lucru ce mi-a venit să spun – dar totuși m-am oprit – a fost: n-ai ochii albaștri sau verzi, Ted, în poze păreau bleu-verde și de fapt sunt aurii. În fine, cine își poate alege sau controla primul gând când întâlnește pe cineva? Eu nu, abia pe urmă încep și mă conving de una și de alta, dar deja a fost un prim gând care nu dispare orice i-aș face.

I-a promis Carolinei că o să scrie mai des. Nu știam care sunt nevoile tale, a insistat el, dar cel mai bine să ne vedem, doar stăm în același oraș, așa că ea a trebuit să atace, cum nu era deloc în același oraș, și eu i-am dat ei dreptate, nu numai pentru că erau cuvintele mele, dar era și furia pentru că voia să se întâlnească așa repede cu ea. A reușit să scoată ceva de la el, nu mai știu exact care a fost întrebarea, dar el a răspuns: nu mă cunoști, când am un sentiment pentru cineva, durează mult timp, nu dispare așa. Ea nu s-a abținut și-a început: nu scrii nimic atâtea zile și hodoronc-tronc hai să ne vedem. El: mi-am cerut scuze, am înțeles, hai să ne întâlnim. Ea: de ce-aș vrea să mă întâlnesc cu cineva neserios care dispare, ești imatur, egoist, și altele. El: nu mă cunoști, n-ai de ce să-mi spui asta. Ea: omul se cunoaște imediat când acționează ca tine, nu te interesează decât persoana ta. El: fuck off, n-am nevoie de așa ceva.

M-a supărat fuck off-ul ăsta, oricât de provocat a fost, cu mine nu vorbise niciodată urât și acum vedeam că poate s-o facă. Caroline s-a enervat și i-a trântit un: nu e de mirare că ești singur și el  a răspuns: ești crudă. Asta a fost tot, pentru că imediat a blocat-o. Deși el avea ce-avea împotriva ei, nu a mea, era ca și cum noi doi ne-am fi certat, eram furioasă și-l învinuiam pentru că voia să se întâlnească cu ea și pentru că ajunsese să-i spună fuck off. În același timp eram nervoasă pentru că nu voiam ca el să fie supărat din cauza ei, adică a mea, pentru că nu era un om rău. Simțeam c-am făcut ceva urât și aveam nevoie să îndrept lucrurile, dar nu știam cum.

Au trecut luni, multe luni, a venit vara și a trecut vara și mi-am făcut un nou cont pe site, cu poza mea de data asta. Descoperisem o metodă ca să nu vadă el că-l vizitez: uneori intram prin google pe profilul lui și așa îi vedeam așa-zisa evoluție, pentru că nu eram decisă totuși să vorbesc din nou cu el, mai ales că acum știam că există sau poate exista un fuck off dacă ne-am certa. Noi nu ne certaserăm cu adevărat niciodată, cu reproșuri și tot ce aruncă oamenii, de fiecare dată fusese doar o distanțare și pe urmă o reapropiere. Dar acum mă întrebam dacă ar fi putut ajunge să-mi spună și mie ce-i spusese ei și, între timp, voiam doar să știu ce mai face și atât.

Până într-o seară când s-a oprit curentul: eram pe întuneric în casă, nu m-am speriat pentru că nu eram singură, am aprins chibrituri, am aprins lumânări, am căutat lanterne și mă plimbam din camera care dă în spatele blocului în cele care dau în față să văd dacă peste tot e la fel. N-a durat mult și s-a dat drumul. E ceva curios când se dă drumul: primul se aude aerul condiționat, pe care oricum nu-l folosim niciodată și pe urmă radioul, dar zgomotele lor îmi plac, e ca și cum se reia ceva, e o revenire la normal. M-am bucurat, am trimis repede niște documente prin e-mail și pe urmă am intrat să mă uit la profilul lui prin google, dar am uitat că eram conectată pe site-ul de întâlniri când se oprise curentul, așa că mi-am dat seama prea târziu că o să vadă vizita mea. Nu știam ce-aș putea face, aș fi putut doar să-mi șterg imediat contul, dar n-am avut timp să mă hotărăsc, pentru că mi-a scris el imediat un mesaj care începea cu „Dragă Eva”, ca pe vremuri, și la sfârșit și-a scris numele, ca să fie sigur că știu cine e. E adevărat că avea o poză nouă, în altă țară, era mai bătrân cu doi ani totuși, și era de la depărtare poza, dar era tot el. Ah, da, acum avea ceva barbă și mustață și asta m-a deranjat. I-am și spus când ne-am întâlnit, după un timp, și s-a supărat: eu îți zic că-ți stă fantastic rochia și tu spui că nu-ți place mustața mea, nu e frumos, a bombănit.

Uneori mă uitam la el și două gânduri susurau în mintea mea, dornice să se facă auzite: cum ar fi dacă i-aș spune că eu eram Caroline și cum ar reacționa dacă ne-am certa. Poate m-am concentrat prea mult pe prostiile astea în loc să, nu știu, de fapt amândoi am știut, cred, mereu că suntem ca apa și uleiul. Și totuși ne căutam din nou.

Și a venit cearta, bine, mai întâi a venit revederea, parcă era mai mic și erau multe întrebări acolo pe care nicunul dintre noi n-avea curajul să le pună și fiecare gândea: tu ar fi trebuit să, era normal ca tu să, am crezut că tu o să, am așteptat ca tu să, și tot așa, iar în tot timpul ăsta ne zâmbeam și eram două mâțe care se uitau în calendar. Tăceam chitic, adică oricum niciunul n-a adus vorba despre nimic important sau supărător pentru că era totuși momentul revederii și eram într-un loc nou pentru amândoi, și doar nu te revezi cu cineva ca să te iei la harță sau trântă sau ce-o mai fi, mai ales că încă arăta drăguț, mai puțin mustața aia care nici nu era simetrică. M-am abținut cât am putut să nu zic nimic despre ea, dar pâna la urmă nu m-am mai abținut, am zis că dacă nu pot să vorbesc despre tot restul măcar să spun ce cred despre mustață.

Și a venit cearta, bine, mai întâi a venit îmbrățișarea, pentru că era reîntâlnirea și imediat a băgat mâna în buzunar și mi-a întins – exact ca un copil care face primul desen sau ia prima notă de zece sau își ordonează prima dată camera sau reușește să se pieptene singur sau a găsit jucăria pierdută și e mândru- o carte de vizită: nu mai lucrez unde știai, uite, dar pune-o bine, să n-o găsească altcineva. Cu asta voia el să mă impresioneze, așa că trebuia să mă arăt impresionată, pentru că încă îl plăceam, dar totuși în loc să casc ochii sau gura sau să scot măcar un bravo sau uau, ceva acolo, care să-l asigure că înțeleg, că sunt mândră, că mă bucur, eu am zis doar: e o organizație militară în fond, nu? El s-a fâstâcit, pentru că știa că-i stă bine costumul, știa cât am vrut amândoi revederea asta, știa că ajunsese unde voia sau oricum era aproape și se aștepta la o reacție exuberantă, dar n-a zis decât: Eva, ești pacifistă acum? Eu doar prezint niște proiecte, nu e treaba mea dacă mai departe sunt de acord cu ele sau nu sau cum le folosesc.

Și a venit cearta, bine, nu în ziua aia, deși am încercat mici răutăți, știam că nu pot să spun ce gândesc, dar puteam să-l fac să simtă că ceva era nespus, cum sigur știa și el, pentru că întotdeauna vina sau măcar vina mai mare e a celuilalt, așa că am spus: am vrut să fac un duș, dar sunt înțepenite robinetele alea, se aprinde lumina de discotecă, sunt toate culorile, dar apă nu iese, poate te uiți tu. S-a repezit – tot ca un copil, de data asta care încearcă prima dată ceva și e plin de curaj și curiozitate și nu se gândeşte c-ar putea să nu reușească – s-a avântat în duș, a învârtit cu putere și toată apa a năvălit peste el și peste costumul lui nou care-l făcea așa, nu știu cum, aș vrea un sinonim mai dulce pentru impunător, în fine, s-a făcut fleașcă și eu doar am privit din ușă, dar nu m-am simțit rea-rea pentru că pur și simplu eu nu reușisem să mișc robinetele. Nu m-am oprit, voiam să amân lucrurile și după ce s-a șters i-am arătat oblonul: uită-te și tu, e frumos, nimic de zis, oblon ca în vederi, dar am vrut să-l închid, să nu ne tragă curentul noaptea, dar nu și nu, rămâne depărtat. El a inspirat, încă nu era deloc enervat sau nu părea, a forțat cât a putut oblonul, s-a julit la mână și nu mai știu exact dacă l-a închis de tot sau nu, pentru că de fapt nici nu conta pentru mine.

Și a venit cearta, bine, nu în noaptea aia, deși ar fi putut pentru că ne revedeam după atâta timp și fiecare sperase și-și imaginase chestii, pentru că încă ne plăceam mult și atunci eu am zis: azi nu se poate, și nici asta n-o făcusem special, nici nu căutam cearta cu tot dinadinsul, dar ceva căutam și asta pentru că niciunul nu era în stare să spună ce voia, tot ce se adunase în tot timpul ăla – învinuiri și așteptări și palme imaginare și întrebări – și tot ce scăzuse, ca să fie și adunare și scădere, pentru că scăzuse speranța aia pe care o ai prima dată când crezi că el sau ea e.

Și a venit cearta, bine nu dimineața, pentru că era plină zi și cum să te cerți cu soarele pe tine, asta ar fi culmea nerușinării și erau toate zgomotele din jur, cum să te cerți când ești atent să captezi zgomote și parfumuri și certurile altora, nici după-amiaza, pentru că nu poți să te cerți când celălalt adoarme cu capul pe umărul tău și doarme cu orele în timp ce tu te gândești că acum da, ești culmea prostiei pentru că nu ai curajul să te miști un milimetru doar ca să nu-l trezești pe el, care se lasă cu toată greutatea pe umărul tău și măcar dacă s-ar fi nimerit o oglindă în față să te uiți la el și la tine ca să pricepi în sfârșit ce trebuie, dar nu, e doar perete și televizorul și de acolo nu vine nimic pentru că l-ai putea stinge ca să se transforme într-o oglindă, da, dar el a adormit pe fundalul televizorului și dacă-l oprești s-ar putea să-l trezești și nu vrei pentru că nu e bine să scoli omul din somn, nici ție nu-ți place să te trezească cineva brusc, e ceva urât și enervant și lipsit de compasiune, iar ăsta e cuvântul lui preferat, o spusese de sute de ori și deci trebuia să.

Și a venit cearta, a venit în seara aia și a fost mută la început: eram într-un restaurant mic-mic, băgați aproape într-o ușă și asta contribuie întotdeauna. Habar n-am ce-și comandase el, nu rețin chestii din astea nici să mă bați, pentru că nu mă interesează, nici la mine nu mi-aș fi amintit -sunt totuși ani buni de-atunci- dacă n-ar fi fost ăsta aparentul motiv al ciondănirii.

Mi s-a pus o pizza în față și, ce-i drept, era prea mare, așa că era de așteptat ca bună parte din ea să rămână în farfurie. Părea că plutește un norișor frumos între noi: vorbeam despre sport – el se apucase de sport și mie mi se părea că e cam obsedat de asta, dar el nu, că așa e bine, la cât stă la birou, fac și d-alea și d-alea și d-alea-, iar eu ceream detalii și mai plimbam o măslină pe deasupra blatului puțin ars. Iau și vitamine, parcă spunea, explica el care sunt necesare cu adevărat și care sunt apă de ploaie și fața lui a căpătat o nuanță roz, apoi s-a făcut zmeurie și credeam că e de la căldura din încăpere, deși mie îmi era bine, sau de la vin, dar nu prea băuse, și-i vedeam mâinile cum se duc spre față și le mișcă puternic în sus și-n jos și pielea era tot mai roșie. Nu i-am zis nimic pentru că nici mie nu-mi place să mi se atragă atenția când mă înroșesc, am încercat să aduc alte subiecte între noi, iar cărțile și scriitorii și filmele erau mereu la îndemână, îl interesau și pe el și am văzut că din când în când se uita fix tot mai încruntat în farfuria mea și până la urmă a izbucnit: de ce ți-ai luat o pizza întreagă, Eva, dacă știai că n-o s-o mănânci? Când te cunoști, ceri ce știi c-o să termini, n-arunci așa mâncarea la gunoi, și nu mi-o da mie, trebuia să te fi gândit. Nu eram sigură cât de în serios ia chestia asta, dar tot m-am apărat: mie îmi place, dar de unde să știu cât e, nu scria nimic, și  oricum, ce-i așa mare lucru? Pentru el era, din moment ce se freca tot mai mult pe fața tot mai roșie și nu mai era atent la niciun alt subiect pe care încercam să-l deschid. Înțeleg, înțeleg că n-ai știut, dar uită-te și tu. N-a zis nimic când am plătit eu și părea că și-a revenit când am ieșit la aer.

Erau oameni pe toate străzile, toți râdeau, vorbeau și păreau că nu le pasă de nimic. Era iar zâmbitor și ne țineam de mână: ce aer curat, ce mașină caraghioasă, ai văzut-o?, ce clădire uriașă, ce fântână, hai să intrăm în barul ăla să bem ceva, a zis, pentru că totuși era iarnă aproape și era seara târziu. A cerut două prosecco și am stat în picioare, toată lumea stătea în picioare aici și era mult fum pentru că încă se fuma înăuntru și ne îmbrânceau bărbați și femei când treceau pe lângă noi. Paharul lui s-a golit imediat, iar eu abia sorbisem de câteva ori. Dacă i se înroșea iar fața nu-mi dădeam seama pentru că nu prea era lumină în bar, doar fum și voci și coate și paltoane și genți care dădeau peste mine. Ce faci? De ce nu bei? Hai, hai, se uita nervos în toate părțile și știam că abia așteaptă să iasă, chiar puteam să simt nerăbdarea lui, nu mai suporta să stea o secundă, așa că am abandonat paharul și am dat buzna afară și din nou i-a apărut zâmbetul copilăresc și ne-am plimbat în liniște.

Și a venit cearta, motivul era același și n-avea nici în clin nici în mânecă cu ce voiam eu să spun, dar l-am înțepat totuși: de ce-ai făcut așa urât? Ce te-a enervat de fapt? Cum era treaba ta cât las eu în farfurie sau că nu beau la fel de repede ca tine?

S-a trântit pe canapeaua unde dormise pe umărul meu: așa am fost învățat, nu e bine să arunci, Eva, iar dincolo era prea multă lume, nu era bun locul, m-a iritat, nu era un loc în care să vrei să stai.

Mă întrebam în clipele alea dacă ar putea ajunge să-mi spună și mie cuvintele pe care i le spusese Carolinei și mi-am răspuns că nu, n-ar face-o, dar nu era destul, reîntâlnirea asta nu era destul pentru că niciunul nu reușea să spună nimic adevărat, nimic din ce-și imaginase c-o să spună. Visasem ca măcar cearta să aibă suflet, dar fusese doar despre pizza și prosecco, așa că s-a dovedit că nu reușisem nici măcar cât Caroline. Îmi pare rău, am spus în șoaptă și el o fi crezut că în sfârșit am priceput care-i treaba cu risipa și cu obiceiurile și cu ce știm fiecare din familie.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020