Înregistrări (1)

Traducere: Cornel Bălan

Toate numele au fost schimbate.

L-am întîlnit pe Jerod în clasa a doișpea. E anul cînd mi-am dat jos aparatul dentar, anul cînd am înlocuit ochelarii cu lentilele de contact.

Și el e tot în ultimul an, dar mergem la școli diferite: sînt la arte cu specializarea muzică; el e la o școală tehnică de peste drum unde își dă examenele să-și echivaleze liceul.

În ziua cînd ne întîlnim, lucrează la Chick-fil-A în Tyrone Food Court și mă vrăjește să-i dau numărul de telefon, apoi o țigară. Fumăm în parcare în spatele unui șir de tomberoane putrezind în soarele de amiză al Floridei. Are părul roșcat închis, ochii ca de chihlimbar și buze pline. Degetele lui fac mișcări cu țigara.

Mă întreabă ce muzică îmi place.

– Bright Eyes.

– N-am auzit în viața mea, zice.

– Elliott Smith?

Neagă din cap.

Îmi spune că e DJ Qwork și mixează electro. Are un set de platane marca Turner în dormitor și coșuri rămase de la lapte, pline cu discuri. O dată pe lună le ia cu el la Ybor City și așteaptă în fața Amfiteatrului să-l lase să mixeze dar mai mult freacă discul pentru prieteni, în camera lui, sau la petreceri sau la adunări de Rave sub podul Sunshine Skyway. Întotdeauna știe cînd se adună vreo gașcă să asculte Rave. Pe lîngă mixaj, chestia următoare care-i place cel mai mult e să țină prelegeri despre istoria muzicii electronice, nuanțe și subcategorii: jungle, drum’n’bass, house, ambient – sînt sute. Are o șapcă de plajă cu electro brodat pe bor. O poartă în fiecare zi, întotdeauna perfect curată.

Avem amîndoi șaptîșpe ani, dar el e mai maturizat, are școala vieții, a trăit o altă viață decît mine – așa că se gîndește că sînt inocentă și îmi place să-i arăt că nu sînt. Anul trecut, maică-sa l-a trimis să stea cu taică-său în St Petersburg (Florida), ca să-l facă să scape de ce consideră ea că sînt influențe negative. Mi se pare palpitant cum vorbește despre viața lui recentă în Tampa. A fumat cocaină, și-a injectat heroină și a futut o grămadă de fete – în timp ce eu am văzut cinci penisuri și m-am culcat cu trei persoane, poate că de vreo zece ori în total. La scurt timp după ce ne-am cunoscut e promovat la mașină de făcut smoothie, imediat după Chick-fil-A. Tot acolo îl cunoaște pe Sean, care devine sursa noastră principală de droguri. Aici începe anul meu de trăit pe muchie.

Liceul meu are un program care are scopul să aducă copii albi într-un cartier de negri. E o școală într-o școală: poate patru sute de copii în programul ăsta, dintr-un total de două mii. Teoretic, oricine poate intra în program dar trebuie să treci de audiții. Așa că ajută dacă ai făcut și școala elementară tot de arte, ceea ce eu am făcut. Am studiat balet, dans tematic, jazz dance, muzică vocală, muzică de teatru și arte vizuale.

Pentru o scurtă perioadă am fost și într-un cor. Într-a zecea am schimbat specialitatea de la muzică de teatru  la muzică vocală, și atunci am intrat în cor.

Corul e riguros. Studiem opera. O dată pe săptămînă, las corul ca să iau lecții private cu doamna Bancford într-un mic studio cu un pian cu coadă. La sfîrșitul anului o să dau un recital final împreună cu prietenele mele cele mai bune, Gisele și Lily.

Ashley, cealaltă prietenă a mea, face specializarea dans. Ne-am întîlnit la un cerc de teatru, în vara de după clasa întîi. Melodia „I Saw the Sign” a lui Ace of Base a fost cea mai tare chestie de la radio după „Dreamlover” de Mariah Carey.

Am pus Ace of Base în difuzoarele de la cercul de teatru în fiecare dimineață, și la show-ul de la sfîrșitul verii am cîntat „Hero”, a lui Mariah Carey. Întotdeauna mi-a plăcut să cînt. În timp ce Ashley, dintotdeauna a fost cu dansul. A început cînd avea șase ani și s-a ținut de el pînă acum, ultimul nostru an de liceu, unsprezece ani mai tîrziu. Dansatoarele sînt cunoscute drept curviștine și există un zvon că unele dintre ele pot fuma țigări din vagin.

Ashely nu e tîrfă dar adoptă personalitatea fetei-rele. E deșirată iar greutatea ei fluctuează în permanență după cum mănîncă sau nu. Fumează un pachet de țigări pe zi. O prind pantalonii scurți mai bine decît pe oricare altă fată pe care o cunosc.

În ultimul nostru an de liceu, Ashley îl cunoaște pe Miles. Miles lucrează la Petland-ul de după cinematograful din Largo Mall. O lălăim în fața cinematografului, dacă să vedem sau nu filmul. Recent, Ashley a început să lucreze acolo așa că acum sîntem pe bune cu toți angajații lor. La cinema, și în general, facem colecție de prieteni. Nu prieteni cu hobby-uri asemănătoare, ci prieteni pe care-i unește o lipsă de interes în orice. Pur și simplu se află pe acolo, adunîndu-se în locurile goale, așa cum se adună mizeria în crăpăturile din asfalt. Miles e genul ăsta de om. Pare să știe foarte multe despre animale. Are o menajerie de reptile în acvariile de lîngă locul unde-și ține narghileaua.

E cu șapte ani mai mare ca noi și adoră să ia pastile „din alea”. Miles pare inofensiv la început. Mă privește în ochi. Arată ok: păr de culoarea nisipului, ochi verzi care sînt o idee prea apropiați. Și știe că tînjim după atenția băieților, așa că flirtează cu noi, ceea ce ni se pare distractiv. Devine gelos, ceea ce o flatează pe Ashley, cel puțin la început. Are întotdeauna la el iarbă și cîteodată ceva extra – Xanax, Vicodin, Ecstasy. Ecstasy e nou apărut și toată lumea care-l ia se crede expertă în asta. Miles debitează ingredientele chestiilor ăstora pe care le cumpără de parcă el le-a sigilat în pachete.

Mama lui Ashley are cancer așa că ea pierde o bună parte din clasa a doișpea stînd acasă să o îngrijească – sau spunînd că stă acasă. E totuși greu pentru ea să stea în casa unde mama ei trage să moară, așa că găsește scuze să nu fie acolo. Miles devine un motiv foarte bun să nu stea acasă. Curînd după ce începe relația cu el, încearcă Ecstasy și-i descoperă însușirile speciale de-a provoca bucuria aia euforică. Începe să le ia tot timpul.

Miles e în continuă mișcare. Cînd îl întîlnim locuiește într-un duplex albastru prăfuit ce dă în strada Ulmeton, într-o zonă neracordată dintre Largo și parcul Pinelass, considerată nașpa. Unii dintre prietenii noștri de la cinema locuiesc deasemenea acolo și, în principiu, la cîteva luni după ce l-a întîlnit, Ashley locuiește de asemenea acolo. Doarme la Miles și dimineața următoare apare la 7:30 amețită la școală, tot în hainele de la dans. După școală conduce acasă să verifice ce face mama ei, după care se duce la cinema unde lucreză cîteva ore, apoi la Miles, unde își petrece noaptea. Locuința ei proprie devine locul unde se duce doar să-și schimbe hainele. După un timp nu se mai duce deloc.

Nu știu exact ce se întîmplă în duplex. Îngrijorată, îmi fac apariția acolo într-o sîmbătă dimineață. Miles doarme. Ashley și cu mine stăm pe o sofa super umflată cu prietenul lui Miles care e fan heavy metal, un tip la vreo treizeci și ceva de ani pe nume Clark, care lucrează într-un magazin de electronice. Fumează cu geamurile închise și jaluzelele trase. La un moment dat Ashley ne spune că Miles doarme amețit de Xanax. „Mă duc să-l trezesc cu un sex oral”. Stau singură cu Clark pe canapea. Nu îl cunosc bine dar am auzit că prietena lui e înspăimîntătoare. Am văzut-o o dată; îmi amintesc foarte puțin în afară de lacătul în formă de inimă care-i acoperea tot pieptul. Fac conversație cu Clark. În mai puțin de zece minute Ashley e înapoi. Plînge. Mărșăluiește prin bucătărie, pornește cuptorul, și în tăcere își face un sandvici cu ouă.

Clark și cu mine o urmărim cu privirea. Se întrerupe la jumate, se întoarce în dormitor, și o auzim țipînd. Revine un minut mai tîrziu, trîntind ușa. O întrebăm care e problema.

– E un jegos nenorocit cînd se trezește după Xanax, ne spune.

Termină sandviciul și i-l duce. Iar țipete. Plec.

Cu Jerod, să fumezi marijuana e un mod de măsurare a timpului. E un ritual care marchează finalul unei stări de a fi și începutul alteia: separare, apropiere; lîncezeală, dor de ducă. Cînd, după școală, ajung la casa lui, fumăm o porție. Cînd Sean vine să ne ia la o petrecere mai fumăm o porție. Să îndemni și pe alții alături. Misiunea noastră e să obținem cît mai mult din cantitatea aia. Ne mobilizează astfel încît să devenim înc-o dată imobili și să celebrăm victorii în căutarea-ierbii fumînd și mai multă iarbă în timp ce ne uităm la desene animate.

Matoli în camera lui, discutăm despre muzică. Cădem de acord în ce privește Kraftwerk și unele albume Pink Floyd. Nu ne înțelegem la aproape tot restul, dar ne tolerăm unul altuia stările. A ajuns să-mi placă Anthony Rother, iar lui Jerod a început să-i placă Radiohead. Sînt în al treilea an de cursuri de teoria muzicii și îmi place să-i enumăr cadențele, întinsă în patul metalic, în timp ce el face ture. Îi plac modulările de chitară bass și să mixeze ritmuri de tobe pe sintetizator. Sună „dark” și frumos. Îl fac să se simtă periculos. Cînd învîrte discul își apasă casca pe o ureche și dă din cap aplecat peste scula de mixare, fluturîndu-și degetele. Cînd ajunge la părțile care-i plac cel mai mult, își ridică brațele în sus ca și cum se roagă.

Știe ce vrea și cine e. Are un viitor luminos. E luminat tare, ca la un show de lasere. Filmul lui favorit e Groove, cartea favorită e Last Night a DJ Saved My Life; banii lui merg pe droguri și albume de muzică. Nu e un tip complicat. E hotărît. Îmi exlică mie de unde vine numele lui de DJ.

– Un Qwark[1] e o dilema inerentă, spune el. Stăm pe carpeta din dormitorul lui după o sesiune de giugiuleală. Afișe Rave atîrnă pe pereți printre abțibilduri cu stele și comete care strălucesc în întuneric. Caută în rucsac și recuperează de acolo o agendă cu spirală și un creion. Pe prima pagină desenează o jumătate de cerc tremurat. Cu cele două capete libere face un pătrat, apoi desenează încă un pătrat un pic mai departe și unește colțurile pentru a face imaginea să arate tridimensională.

– Sunt un cub și o sferă storcite împreună într-o singură entitate, spune pătimaș, privindu-mă în ochi. E inventat de mine.

Ne trotilam la fiecare cîteva săptămîni. Cîteodată Sean aduce Ecstasy, alteori alt prieten.

E o zi caldă de octombrie cînd Sean ne ia cu mașina, pe mine și pe Jerod, la o petrecere într-un cartier de pe plajă. Nu cunosc persoana care o dă; de fiecare dată ne întîlnim la o altă casă. Jerod trebuie să facă pe DJ-ul la petrecerea asta, așa că și-a adus discurile cu el, aruncate în portbagaj.

În drum o luăm și pe Gisele. Începînd de la orientarea din clasa a noua, eu și cu ea am fost cele mai bune prietene. E prima oară cînd o să se drogheze – din cauza asta e stresată și vrea să fie printre oameni în care are încredere.

Gisele e minionă și pe jumate are sînge yemenit: păr cîrlionțat negru, lăsat pe spate, pielea ca șofranul, ochi vii, căprui și un zîmbet asimetric. E nebună după Cirque du Soleil și visează să ajungă pe scena lor – s-a antrenat la ținut echilibrul pe cap și e virtuoasă cu bețele fluorescente: chestia preferată la fiecare petrecere. În caz că nu-i merge cu echilibrul pe cap speră să reușească cu acrobațiile. Dacă ratează acolo, se face cîntăreață. E una dintre cele mai bune cîntărețe de la noi din clasă, una dintre cele mai bune pe care le-am auzit, și deja și-a creat legături cu personalul Cirque du Soleil. S-a împrietenit cu cineva care face balans pe cap la show-ul Quidam și cu o creatoare de costume de la Drailon. A petrecut o săptămînă în Franța cu creatoarea și cu fostul ei prieten, un vocalist pentru Quidam. Gisele știe pe dinafară toate cîntecele de la Cirque du Soleil. După absolvire, plănuiește să plece în afară ca plasatoare la Alegria, cu speranța că o să facă ucenicia sub vocaliștii show-ului.

E ora magică atunci cînd ajungem la petrecere. Casa stă pe picioroange, cu balconul zăbrelit înspre stradă. Cînd intrăm, un bărbat fără cămașă e întins pe podea. Alții sînt grupați în diverse colțuri. Un set de platane așteaptă lîngă peretele cu ușile rabatante care duc spre balcon. În intervalul unei ore, scrîșnim din dinți și fumăm Newports în lanț, și suflăm unul în ochii celorlalți ce tragem din inhalatoare Vicks. Balconul este cel mai frumos loc pe care l-am văzut vreodată, și toți din el sînt în parte suflete îngemănate, în parte genii. Gisele și cu mine ne sărutăm ca să ne cimentăm legătura.

TJ apare lîngă noi. TJ a fost cu prietena noastră Lily în generală și i-a luat virginitatea. În linii mari se știe că i-a făcut ceva rău, cumva, dar nimeni nu știe exact ce s-a întîmplat. E ras în cap de la ceafă pînă deasupra urechilor. Restul e împletit în șuvițe și prins într-o coadă. Poartă un tricou alb, pantaloni de parașutist și adidași de skateboard. I-am văzut poza mai demult dar nu l-am întîlnit niciodată. Înainte să ne dăm seama sîntem tare prinse în conversație.

– Să învîrți discul e o experiență gen sufletul părăsește corpul, ne spune.

S-a introdus cu numele DJ Mission, unul dintre DJ-ii care o să pună muzică noaptea asta. Specialitatea lui e „trance” și „tehno”. Tocmai a terminat și acum cîntă DJ Qwork.

– Noi sîntem cîntărețe, zice Gisele.

– Pentru noi nu e experiență în afara corpului, e din corp.

– O experiență în corp, spune el.

– Care iese din el, îl corectez eu.

– Spiritul tău atinge audiența, spune Gisele.

Ceva mai tîrziu sînt plecați și topesc gheață pe pieptul unui necunoscut. Îl recunosc ca fiind tipul întins pe podea cînd am intrat la început. E încă pe podea. Are ochii închiși și brațele deasupra capului. Pieptul lui e bronzat și musculos. Lumina bețișoarelor se reflectă în pîrîiașele de apă care se preling pe el. Îmi spune despre jobul lui ca public speaker.

-Sînt cel mai vechi caz născut cu SIDA, țipă să acopere muzica.

DJ Qwork e încă la pupitre. Mă întreb de cînd fac ce fac. Îmi place cum se simte.

– Fac tururi prin licee și azile de bătrîni și vorbesc despre depășirea problemelor.

– Ce le spui? îl întreb.

Gisele și TJ revin. Sîntem din nou pe balcon. Jerod e acum cu noi. Are ochii închiși și îl masez pe pomeți.

Un flacon de Vicks VapoRub apare lîngă mine. Îl șterg cu el pe sub nas.

Gisele și TJ se țin de mînă și toți acceptăm asta; le dorim să se iubească; dragostea e frumoasă. Aprind o țigară. Aprind una de la alta. Mă mîngîi cu Jerod apoi revin să mă giugiulesc cu Gisele. Îmi trag cămașa de pe mine și îmi golesc o sticlă de apă în cap și zac pe podea.

Gisele e în sufragerie, învîrtind bețe fluorescente și sîntem toți înapoi în mașina lui TJ mergînd spre casă, la răsărit.

La recitalul de final, vocaliștilor li se cere să interpreteze două cîntece italiene, două franțuzești, două germane și două în engleză. Cîntăm Mozart, Bach, Handel, Schumann, Strauss și Berlioz. Cîntăm cîntece populare irlandeze și americane. Cîntăm jazz. Cea mai bună arie a lui Lily e „Batti, batti, o bel Massetto” a lui Mozart, din Don Giovanni. Are pasiune și îți rupe inima; se potrivește cu personalitatea ei. Eu am madrigalul de Caccini, „Amarilli, mia bella”, plină de tortură și vibrații. Instructorii repartizează elevilor lor cîte șase cîntece iar celelalte două pot fi cîntece alese de studenți. Aleg să cînt, la cele pe care le aleg eu, „Lascia ch’io pianga” de Rinaldo și „Cîntecul lui Sally” din “The Nightmare Before Christmas” – Gisele o să mă secondeze la „Jack’s Lament”.

Mă gîndesc ce fel de artist vreau să fiu odată ce părăsesc îngrădirea protectivă a liceului. Deși îmi place opera, nu sînt pasionată de ea. Nu mă atrage să-mi cîștig existența cîntînd cîntecele altora. Prefer să le cînt pe ale mele. Pregătirea mea e în interpretare corală așa că explorez opțiunea de a compune pentru cor. Iau o foaie de hîrtie din caietul de teoria muzicii și încep să compun un „O Magnum Mysterium”, în primul rînd pentru că îmi place cel pe care îl vom cînta la concertul de iarnă. Scriu triplele și cheile de bas și chibzuiesc la prima notă. Tot ce știu despre compoziție e ceea ce am învățat la cursul de teoria muzicii. Nu cînt la niciun instrument. Știu prea puțin despre tradiția formulei la care scriu. Dintr-odată mă simt ca și cum încerc să scriu un roman știind doar bazele gramaticii limbii engleze. Nu trec de primul rînd.

Iau lecții de chitară cu unchiul meu și mă joc cu ideea de a urma o carieră de cîntăreț-compozitor. Chiar asamblăm împreună cîteva cîntece. Chitara mea este un Austin, acustică, pe care am dat 300$ la Sam Ash. Am botezat-o Betty – e cu siguranță o ea. Îmi place să o racordez pe Betty; racordarea e ceva ce simt că pot face bine. După ce o racordez, îmi place să cînt un G sol și apoi să-mi mut inelarul de pe coarda cea mai de jos pe următoarea. Nu știu ce înseamnă asta din punct de vedere tehnic, dar simt că îmbunătățește sunetul general al corzii, așa că introduc șmecheria asta în toate cîntecele mele. Simple și triste, cîntecele mele folosesc atîtea combinații de corzi E, G, D și C cît sînt în stare.

Din procesul de compoziție, iubesc partea de interpretare vocală. Încă din copilărie m-am antrenat ca soprană registru deși sînt mai confortabilă să cînt alto. Mi se pare că sopranele sînt, de facto, vocaliste cu adevărat. Am o voce clară, înaltă și pot să interpretez variații complicate, foarte sus. Mai mult decît orice alt tip de cîntec îmi plac baladele – instructorul de interpretare teatrală mi-a spus o dată că sun ca o cîntăreață de country. Dar și mai mult decît să cînt îmi place să compun versuri. Simt că poezia versurilor mele împreună cu calitatea vocii pot eclipsa competența mea limitată la chitară. Cîteodată versurile evoluează din poeme; cîteodată încep cu intenția de a scrie versuri și apoi doar continui să le scriu după ce termin cîntecul.

Însemnările mele din jurnal sînt eratice și contorsionate de emoție. De cîteva ori le citesc cu voce tare părinților – pentru a transmite ceva altfel inefabil? Nu știu. Consider că personalitatea mea viitoare va fi un amestec din Ani DiFranco, Tori Amos și Sylvia Plath. Am o mulțime de sentimente complicate și cîndva oamenilor o să le pese de ele.

Trimestrul ăsta sînt înscrisă de asemenea la cursul de fotografie. Fiecărui elev din clasă i s-a dat o cameră foto și o port pe a mea peste tot. Îmi place să-i simt greutatea în jurul gîtului. Îmi imaginez dreptunghiuri invizibile care încadrează totul. Să fii în camera obscură e un mod de a oblitera timpul. Ador magia imaginii apărînd din alb și mirosul chimicalelor.

Cuvîntul „deschizătură” („aperture” în original) sună ca un sărut. „Diafragmă” („shutter” în original) sună ca fluturi. Încep să le spun prietenilor mei despre planurile mele de a urma calea fotojurnalismului – mai exact în lumea muzicii rock. O să fiu din echipa fotografilor revistei Rolling Stone, spun. Jobul meu o să fie să călătoresc cu formațiile mele preferate. O să văd chestii pe care altfel nu le-aș vedea. Doar gîndiți-vă la toți oamenii pe care o să-i întîlnesc.

Merg cu părinții la New York să vizităm cîteva colegii. Luăm o cameră la etajul zece al hotelului Helmsley pe strada 42. Din colțul cel mai apropiat ne putem uita spre vest și vedem luminile din Time Square. Sînt prima oară aici și e noapte.

Părinții s-au băgat în pat și mi-au spus în mod expres să nu ies singură din hotel. Sînt afară, la colț, îndreptîndu-mi aparatul foto spre vest, în josul străzii 42, apropiind roșeața din depărtare în focus.

– La ce te uiți? spune o voce din spate.

Cobor camera și mă răsucesc.

Doi bărbați la costum zîmbesc spre mine. Cel înalt are trăsături de italian: piele măslinie, păr des și o barbă tunsă scurt. Celălalt e mai tînăr, mai deschis la piele, cu ochi de culoare deschisă.

– Fac poze, spun.

– Ești fotograf? zice cel înalt.

– Doar iau cursuri.

– Oh? Cursuri de colegiu?

– Liceu.

Zîmbește siret.

– Pun pariu că nici măcar nu e film în camera aia.

Mă uit în jos spre aparat, apoi tot în jos la cum sînt îmbrăcată. E frig; port o jachetă Nine West, lăbărțată, din blană artificială și în picioare niște Birkenstocks. Am descusut ca lumea pulpele de la blugi.

– Are film în el, zic. Țin camera înspre el și-i arăt fereastra din spate unde se vede filmul.

– Știi, noi sîntem fotografi, zice.

– Pe bune?

– Da. Facem poze pentru National Geographic.

– Wow, zic.

– Cum se face că ai deschiderea la diafragmă așa de în jos?

Mă uit la el. Cunosc cuvîntul și pot să localizez funcția pe aparat dar nu știu cum se lucrează cu asta. Cînd fac o poză, pur și simplu răsucesc rotița din partea de sus a aparatului apoi și pe cea din față pînă cînd apare luminița verde.

Pot să ajustez o mulțime de erori cînd developez în camera obscură, sau simt că o pot face. Pe alea care nu reușesc, le numesc abstracte.

– Nu prea știu, mă confesez. Nu am învățat încă asta la ore cu adevărat.

– Vrăjeli, zice. Nu ești la liceu.

– Ba sînt, zic.

Scot portofelul din buzunar și îi arăt permisul de conducere. În poză port un tricou Bad Kitty burgundia, cercei care atîrnă și machiaj puternic.

– Data nașterii e aici, spun. Am șaptîșpe ani. Sînt aici ca să vizitez colegii.

Se uită la mine apoi înapoi la prietenul lui care stă la cîțiva pași în spate în timp ce noi vorbim. Prietenul zîmbește și dă din cap.

– Ascultă, zice cel înalt. N-are sens să pozezi Times Square. Toată lumea pozează Times Square – nu o să faci tu una mai bună ca ei. Îți trebuie o poveste.

– Ce vrei să spui? zic.

– Adică o poveste, ceva de care să-ți pese, cu oameni. Hai încoa’, să-ți arăt.

Își pune mîna pe spatele meu și începe să mă ghideze. Ne întoarcem pe 42 spre o stradă mai întunecoasă care e aproape pustie. Mergem repede, în liniște. La jumatea distanței de strada următoare ne oprim în fața unui bar.

– Aici, spune. Uite-te la asta.

Un tip și o tipă fumează afară, profilați în lumina străzii.

– Ce e așa special? zic.

– Ce? Asta e o poveste, spune. Se ceartă. Există conflict.

Are dreptate – îmi dau seama acum. Nu țipă, dar limbajul trupurilor transmite tensiune. Și totuși nu sînt atrasă de subiect.

– Fă-o, spune. Haide.

– Ce e interesant la ea? zic.

– Îndreaptă camera spre ei și fă poza. Ai încredere în mine. Fă-o acum.

Sîntem într-un restaurant, colț cu barul. S-au așezat pe o latură a mesei, m-am așezat pe cealaltă parte. Sînt prinsă între peretele din spatele meu, fereastra din dreapta și scaunul gol din stînga. Mă întreabă dacă vreau să comand ceva și spun că nu. Cînd îi vine cafeaua celui mai tînăr spun că vreau să mă întorc la hotel.

– Nu, nu, stai un minut, spune cel înalt. Stai. Vorbeam doar.

– Nu pot, zic eu. Îmi pare rău, trebuie să mă întorc.

– Stai doar un minut.

– Chiar nu pot.

Se uită la prietenul lui. Prietenul lui își ridică umerii. „Las-o să plece” spune.

Afară, pe curbă, cel înalt insistă să cheme un taxi. Cînd ajunge unul, cel tînăr se urcă în el, mă prinde de braț și mă smucește înăuntru. Țip la el să-mi dea drumul, mă trag înapoi. În palma lui apare o bancnotă de douăzeci de dolari și înainte să realizez își bagă mîna în buzunarul meu de la blugi și îndeasă bancnota înăuntru. Mă smuncesc afară repetînd cuvîntul „nu”.

Taxiul o ia din loc. Alerg trei intersecții înapoi la hotel și o iau direct pe scări, inima-mi bate tare.

Cînd intru în cameră, părinții sînt treji. Sînt furioși că nu știu unde am fost. Mint. Le spun că am fost jos, la mezanin, făcînd poze de pe balconul hotelului.

Înapoi în Florida, developez poza făcută în fața barului. Găsesc că nu e expusă destul: focusul e șters, fără detalii. Semnul de pe tenda barului spune „Ora ajustării atitudinii”. Uitîndu-mă la ea, mă simt speriată și rușinată, știind că aceasta nu este o poză pe care mi-am dorit să o fac; că am făcut-o doar pentru că așa mi s-a spus.

O port cu mine în folder săptămîni de-a rîndul, întrebîndu-mă ce să fac cu ea, incapabilă să scap de ea. De fiecare dată cînd îmi amintesc că e acolo simt din nou mîna bărbatului pe mijlocul meu: felul cum mă ghida, felul cum l-am lăsat. Îl aud din nou spunîndu-mi că pozelor mele le trebuie o poveste. Mă gîndesc la asta cu o îngrijorare excesivă de fiecare dată cînd comprim difragma aparatului. Mă gîndesc la asta în timp ce scriu în jurnal. Mă gîndesc la asta în timp ce cînt la chitară. Văd fotografia în album de fiecare dată cînd îl deschid, simțind din nou șocul groazei și smucitura pe încheietură. În timp, zdruncinătura devine un puseu pe inimă apoi o boală vagă și mai tîrziu o simplă tresărire de dezgust. Dar poza este totuși o evidență a acestei stări și nu îmi pot permite să o pierd. În sfîrșit, simțind că nu pot să o arunc, o înrămez și o agăț pe peretele din dormitor.

Miles are ideea să vîndă pastilele anticoncepționale ale lui Ashley pe plajă drept Ecstasy. Plaja Clearwater, mereu aglomerată, e cea mai bună șansă. Se duc în week-end pe poteca de lemn de pe plajă, cînd vînzătorii de mărunțișuri își aliniază tarabele pe chei și mînuitorii de foc jonglează lîngă apă și studenții se îmbată și se împleticesc pe faleză. Refolosesc pungile în care au venit pastilele lor adevărate și țintesc adolescenți fraieri, disperați să se drogheze. Ashley e acolo pentru o doză de onestitate în plus. Miles laudă calitatea drogului. Cer 25$ de pastilă. În total fac 175$.

Vineri noaptea ne întîlnim la duplex. Am adus haine ca să rămîn peste noapte: pantaloni de pijama culoarea albastru bebeluș pe care mi-i pun imediat, tricoul meu de școala generală, și papuci cu iepurași. Pe masă ne așteaptă pungi cu bețișoare fluorescente: cineva le-a cumpărat mai devreme de la magazinul de cadouri Spencer. Fiecare a adus pachete de țigări de rezervă și inhalatoare Vicks. Clark e acolo – de acum decisesem că-i un tip fain. Miles stinge luminile în sufragerie și aprinde lumina neagră de deasupra televizorului.

Spargem pastilele pe măsuța de cafea și le tragem pe nas prin bancnote roluite. Clarks răsucește o marijuana ca să ne ajute să ajungem la punctul culminant în timp ce ecstasy-ul își începe efectul. Stau oblic pe canapea, picioarele întinse în față, mîinile încrucișate pe piept. Ashley stă în spate, cu brațele înfășurate în jurul meu și cu picioarele de o parte și de alta a mea.

– Închide-ți ochii, zice, și respiră cu mine.

Inhalăm și expirăm împreună și mă strînge la pieptul ei. Ochii mi se învîrt în cap și pulsează. Ne legănăm înainte și înapoi, înainte și înapoi. Căldura se răspîndește dinspre creștetul capului înspre pîntece și se adună acolo, mă gîdilă în jos pe picioare. Palmele lui Ashley îmi găsesc fața și îmi masează tîmplele. Cineva îmi picură apă rece pe frunte și o trece prin părul meu. Accelerez pe o autostrada digitală și în spatele meu, încolăcită, e o linie de tușă care mi se arcuiește în coloana vertebrală. Vocea unui bărbat urmărește linia unui lanț muntos și i-o simt în stomac. Îl aud pe Miles, apoi pe Ashley, dar nu știu ce spun așa că-mi deschid ochii.

Sîntem înapoi în aceeași sufragerie, în aceeași noapte ca înainte, doar că toată lumea arată diferit. În boxe se aude „Days Go Bye” de Dirty Vegas.

– Îi vedeți ochelarii? mă întreabă Ashley. Stă pe podea cu picioarele încrucișate și cu o pernă în poală. S-a schimbat în pantaloni scurți de baschet și sutien de sport. Părul i-e adunat în vîrful capului, într-un coc dezordonat.

– Jur că nu port ochelari, spune Clark.

– Ba da!

– Ba nu.

Miles stă lîngă mine, realizez asta. Genunchiul lui îndoit se sprijină pe coapsa mea.

– Am mai auzit asta, spune el, schimbîndu-și greutatea în așa fel încît să ne atingem mai tare. E de la Ecstasy. Unii oameni văd ochelari.

– Eu îi văd, spun.

– Îi vezi? zice Ashley.

Îl privesc pe Clark, care se întoarce cu fața la mine. Ne holbăm unul la altul. E mai simpatic decît mi-l amintesc.

– Îi văd, zic.

_________

Fragment din textul Recordings, publicat prima dată în volumul Sunshine State, editura Harper Collins, 2017

[1] Qwark e un mod de a trăi/visa că poți face școală și în același timp lucra part time și lansa o carieră pe net, ca vlogger sau youtuber. Nota trad.

A DOUA PARTE: AICI

Sarah Gerard

Scriitoare americană de ficțiune și non-ficțiune. Cărți publicate: Things I Told My Mother (2013), Binary Star (2015), BFF (2015), Sunshine State (2017), Recycle (2018).

sarah-gerard.com/