Înregistrări (2)

Traducere: Cornel Bălan

PRIMA PARTE: AICI

Lily părăsește scena prin dreapta și eu apar prin stînga. Traversez către centru și privesc publicul. Văd sute de fețe dar niciuna clar. Caut pe la mijloc sperînd să-mi văd părinții dar nu pot să-i disting, așa că o atenționez din cap pe dna Ausubel și ea cîntă primele acorduri lente din „Lascia ch’io pianga”. Descopăr cele mai îndepărtate colțuri din tavanul înalt al teatrului și calculez de cît aer o să fie nevoie pentru a le umple. Îmi cobor mandibula, deconectez creierul și, la momentul potrivit, îmi las vocea să alunece. Se întoarce înapoi la mine și acum știu că am eliberat-o.

După multe rugăminți și asigurări că nu o să se întîmple nimic catastrofic, părinții cad de acord să doarmă o noapte la hotel ca să pot avea petrecerea de absolvire la noi. Îl invit pe Jerod fără să stau prea mult pe gînduri: am fost despărțiți cinci luni, socotesc că sîntem ok de-acum. Ashley vine mai devreme să mă ajute să mă pregătesc. Poartă un spandex roșu cu tăieturi gen spaghetti și fără mîneci, la blugi evazați; eu port o cămășă albastră-verzuie închisă la nasturi, pe care am îngustat-o în părți, făcîndu-mi de lucru la mașina de cusut.

Am cumpărat mîncare dar și băutură, deoarece facem pe adulții, am aranjat mîncarea pe masa centrală și cutii de Smirnoff Ice și Budweiser în lăzi frigorifice pe veranda din spate, unde am depozitat de asemenea cîteva scrumiere. Aprindem luminile piscinei așa că luminează verde-albastru. I-am invitat pe toți pe care-i cunoaștem. Cînd s-a făcut nouă, casa e plină.

Sînt pe veranda din spate cu Jerod și Sean. Cîțiva dintre prietenii mei de la școală sînt aici, și Jamie, cu care am fost două luni vara trecută cînd era încă virgin. Observ ce bun e Jerod să se integreze cu oamenii. Observ de asemenea ce frumos e și ce matur arată cu începutul de barbă și mustață. Îi fac o poză în timp ce vorbește și, cîteva minute mai tîrziu, ia aparatul foto de unică folosință și mă fotografiază. Vedem cum e să ne privim în ochi în timp ce păstrăm o distanță confortabilă. Mai tîrziu, stăm unul lîngă altul pe podeaua camerei mele în timp ce Jamie cîntă melodii de Dashboard Confessional la chitara mea.

După aceea, trecem de ușa de la intrare ca să fumăm și vedem trei tipi pe care nu-i cunosc intrînd la mine. Liderul e un puști pletos purtînd un tricou alb lăbărțat și două baxuri de Natural Ice, unul peste altul.

– Cine ești? Întreb.

– Sînt prieten cu Patrick, zice.

– El ți-a zis să vii?

– Da.

Patrick e din Arizona – îl știu vag. Îi cam scapă un ochi și cam are reputație de golan. Cîteodată ne salutăm cînd ne întretăiem pe culoar. O dată sau de două ori a stat cu noi la pauza de masă dar nimeni nu pare să știe al cui prieten e cu adevărat. L-am invitat la petrecere doar pentru că am invitat pe toată lumea. Sînt surprinsă că a venit.

Mă uit la baxurile cu bere din mîna lui.

– Cum te cheamă?

– Kyle.

– Mersi că ai adus berea, Kyle.

– Ok, spune și intră în casă.

Lily a fumat cu Trent în SUV-ul lui și acum dorm unul peste altul pe canapeaua din sufragerie. Jenna a luat Ecstasy cumpărată de la Patrick; e afară pe banca de beton de lîngă piscină, cu capul pe coapsele lui Jason, în timp ce el o mîngîie pe păr. Yosi a aruncat-o pe Rita în piscină și acum i se scurge apa pe mobila de exterior, tapițată, a părinților. Îl aruncă la rîndul ei în piscină și acum sînt amîndoi în apă jucînd un joc secret împreună. Un grup de studenți beți din anul doi joacă poker pe dezbrăcate în camera de zi și alt grup încearcă aparate de făcut sport din dormitorul părinților. Kyle e singur în bucătărie mîncînd broccoli. Cineva pornește o compilație Vagrant Records și primul cîntec e Alkaline Trio. Toată lumea de pe veranda din spate cîntă deodată. Înșfăcăm niște beri de la rece. Poștim iarbă.

Jenna s-a încuiat în dormitor cu Patrick și doi prieteni de-ai lui. Cînd ne lasă să intrăm, luminile sînt stinse iar ei sînt pe podea cu mîinile unul în jurul altuia: le facem o poză. Ashley flirtează cu vecinul meu sexy care se duce la liceul catolic și pe care amîndouă vrem să-l futem. Colegul meu de la Pizza Shack are prea multe Smirnoff la bord și acum vomită în baia în care Jenna se tăvălea cu Patrick și prietenii lui – nimeni nu știe unde e Jenna acum. Gisele a adormit pe canapea cu Lily și Trent. Colegul meu a adormit în dormitorul pentru musafiri, cu un coș de gunoi lîngă pat.

Circulă un zvon că Jenna îl fute pe Jason pe iarba din laterala casei. Încă unul care spune că zvonul dinainte a fost doar zvon, dar nimeni nu vrea să creadă. Kyle a proiectat vomă de-a lungul coridorului: conținutul stomacului lui are patru picioare lungime, depunîndu-se pe carpetă și stropind pereții. După aia a dispărut împreună cu Patrick și prietenii lui. Există broccoli în borîtură și e groasă ca și cum Kyle a mîncat biscuiți, și nimeni nu știe cum să o scoată din carpetă. Brandi propune să folosim un aspirator și alerg în spălătorie să-l iau. În drum, îl văd pe Jerod plecînd și-l opresc. Mă sărută pe obraz și-mi spune să-l sun. Cînd mă întorc, Brandi așteaptă lîngă vomă. Toți ceilalți au dispărut din coridor. De acum e trecut de trei dimineața – jumate dintre petrecăreți au plecat sau dorm, în timp ce ceilalți se îngrijesc de ultimele beri în cealaltă parte a casei. Aspirăm voma și voma se înțepenește în aspirator. Aspiratorul e antic; părinții mei trebuie să-l aibă de cînd s-au căsătorit, în 1984. E portocaliu și are un miros anume atunci cînd e în priză, ca și cum înăuntru ar arde ceva. Cu cît dăm mai mult cu atît se rostogolesc mai multe bucăți afară. În cele din urmă ne hotărîm să culegem voma cu șervețele groase și să le aruncăm în plase de cumpărături de plastic. Brandi aduce aspiratorul pe verandă și dimineața următoare stăm afară înainte să revină părinții acasă și culegem voma din aspirator cu șurubelnițele.

E vineri 13, la cîteva săptămîni după petrecere. În seara asta, la Amfiteatru în Ybor, e partea a șasea a show-ului Blood on the Turntables DJ series. Jackal & Hyde, duo-ul favorit al lui Jerod, sînt cap de afiș. Cîntă hardcore electro: muzică de dans cu o nuanță dură și o latură dark. Scot sunete și ritmuri din toate colțurile peisajului musical și le amestecă laolaltă într-o grindină de beat-uri, note complexe și voci robotice. Îmi plac mai mult decît mai tot ce ascultă Jerod – ating sensibilitatea mea artistică. Sînt cu Jerod în mașină lui Sean, și soarele apune în timp ce traversăm podul Howard Frankland peste golful Tampa, înspre Ybor City. Jerod și Sean discută despre fumat cocaină.

– Obișnuiam să facem chestii de-astea în Tampa, zice Jerod. Aprinde-o sub folia de aluminiu.

– Rahatul ăla e jegos.

– Am făcut-o doar de cîteva ori.

– Are un gust futut.

– Da.

– Se simte ca lumea totuși, zice Sean. Își scutură capul. Părul lui se rărește. Realizez că nu știu nimic despre Sean. Nici măcar nu-i știu numele de familie sau unde lucrează acum. La fel, nu știu dacă el îmi știe numele de familie.

Jerod rîde și spune ceva ce nu prea aud. Prietenii lui ne așteaptă la club. Sînt oameni noi pe care nu i-am întîlnit niciodată, noi, adică de cînd Jerod și cu mine sîntem iar împreună. Jerod și cu mine sîntem prieteni acum – prieteni care flirtează și cîteodată și-o pun – dar nu ne-am propus nimic serios. Amîndoi frecventam alți oameni. Vedem în ce direcție o ia.

Sean iese de pe autostradă pe un drum cu piatră cubică. Parchează pe strada de lîngă club și o luăm în jos pe aleea spre Seventh Avenue, care e plină de alții care merg la club. Cînd ajungem, DJ-ul de deschidere e la pupitre. Ne facem drum către bar și după aia Jerod și cu mine nimerim ringul de dans, aglomerat de trupuri. Lasere montate pe scenă taie aerul de deasupra capetelor noastre. Totul se mișcă. Întreb unde a plecat Sean, și Jerod îmi spune că e înapoi în mezzanine cu ceilalți prieteni ai lui. Așa că dansăm cu băuturile în aer, doar noi doi. DJ House Wrecka bagă muzică și toată lumea se face praf, sărind în sus și-n jos, dînd cu pumnii, făcînd urît.

Sînt singură în mezzanine privind în jos ringul de dans. Jackal & Hyde sînt la pupitre. Nu știu cum am ajuns aici. Eram cu Jerod dar nu-l văd nicăieri. Mi-aduc aminte că Sean mi-a dat Xanax cînd eram jos pe ringul de dans. Mi-amintesc că am luat două. Dar unde e Sean acum? Cît timp a trecut? Mă hotărăsc să-l caut pe Jerod. Continui pe mezzanine, către scări și cercetez fețele celor care coboară, dar nici unul dintre ei nu e el. Nu e la bar. Sau pe ringul de dans. Sau la toaletă.

Găsesc ușa principală, ies pe trotuar și aprind o țigară. Verific telefonul. A trecut jumătate de oră. Mă uit într-o parte și-n alta a străzii. Nu e nicăieri și observ că unei părticele din mine nu-i pasă. Nu-mi pasă ce-o să se întîmple cu mine noaptea asta.

Nu-mi pasă ce i se întîmplă lui Jerod.

Rumeg la asta în timp ce termin țigara, apoi intru înăuntru să ascult Jackal & Hyde. Mă hotărăsc că aș putea să-l caut pe Jerod, în ciuda faptului că îmi pasă așa puțin. Înconjur clubul și îl găsesc înapoi în mezzanine. Stă aplecat pe balustradă cu Sean și prietenii lui. Jackal & Hyde cîntă în continuare. Îl ating pe spate și se întoarce cu fața la mine.

– Unde ai fost? întreabă.

– Nu știu, zic.

Primesc o scrisoare de la colegiul la care plănuiesc să încep din toamnă. E o școală din Long Island care mi-a oferit o bursă umanitară pentru munca făcută în cadrul programului local Mîncare, nu Bombe. Acum mă întreb dacă a fost decizia cea bună. Nu au un program bun de fotografie, și mi-ar plăcea ca pentru specializare să am deschisă opțiunea de fotografie.

Scrisoarea cuprinde numele și numerele de telefon ale celor două colege de cameră. Mi se sugerează să le sun înainte de școală ca să facem cunoștință și să facem aranjamente privind locuitul în comun. O aduc în camera mea și mă așez pe pat. Întîi sun la Lauren în New Jersey. Răspunde robotul. Închid cînd aud semnalul sonor, neștiind ce să spun.

O sun pe Tinsley în Connecticut. Lui Tinsley îi place să danseze step, îmi spune. Iubește muzica de pe Broadway. Vrea să facă jurnalism. Îi place de Hillary Clinton. După vocea ascuțită și pronunția consoanelor pot să îmi dau seama că e încă virgină.

– Fumezi? o întreb.

– Țigări? spune ea.

– Sigur.

– Cîteodată.

– Bine, spun.

Miles se mută cu șefa lui și fiul ei care e în scaun cu rotile. Casa este la o milă de Largo Mall pe Seminole Boulevard, pe o stradă umbroasă în spatele pasarelei Pinellas Trail. Camera lui este pe stînga, cum intri. A mobilat-o cu un pat lat, un dulap, o canapea pentru doi și un portret înrămat al lui Derek Jeter, folosit pentru prizat cocaină. Ține o șopîrlă dragon într-un acvariu alături de narghileaua lui și un peste beta într-o vaza turtită, de sticlă. E lumină afară, poate cinci după masa într-o sîmbătă, și sîntem cu picioarele încrucișate pe preș, Ashley, Clark, Miles și cu mine. Fiecare a înghițit două pastile și a tras pe nas încă o jumătate.

Ashley pune „Summertime, Summertime” de Corina, pe care preferă să o audă începînd de cîte ori ia droguri. Pasăm castronelul între noi. Miles și Ashley încep să se sărute. Apune soarele. În boxe e melodia trance Out There and Back de Paul van Dyk, grațioasă și persistentă ca traiectoriile planetelor ce orbitează. Luminile sînt stinse și Ashley colorează cu carioci pe un poster negru catifelat. O privesc intens în timp ce Clark îmi masează umerii. Sînt binevoitoare și veselă. Mîinile lui Clark sînt puternice dar el e blînd. Lucrează cu răbdare, transferînd la fiecare apăsare ceva din el în mine: umeri, coaste, talie, coapse, talie, umeri, păr. Stau pe spate presată de el și închid ochii. Miles pornește lumini girofar care aruncă culori prin cameră și le văd prin pleoape: roșu, violet, verde, albastru. Culorile vor să iubesc. Mîinile lui Clark se mută peste sîni și o lumină caldă se aprinde în mine. Mă mișc, mă dizolv. Am intrat în eternitate.

Sîntem toți în pat și Breath de Télépopmusik cîntă a treia oară: cineva o pune pe repeat. Miles cu spatele sprijinit de perete. Ashley ne privește aprobator.

– Pot să o sărut pe Sarah? o întreabă Miles.

– Vrei să te săruți cu Miles? mă întreabă Ashley și dau din cap că da.

– Dă-i bice, spune ea.

Pupilele lui Miles sînt enorme. Mă sprijin în ele. Buzele noastre se ating și apoi ne sărutăm. Limba lui o găsește pe a mea și se mișcă în mici cercuri. Îi urmez comanda apoi preiau conducerea, mișcîndu-i limba și apoi sugîndu-i buza de jos. Își închide gura. O lungim un timp așa. Nu-mi amintesc cînd mi-am dat jos hainele dar îmi ating sînii în timp ce Miles mă privește.

– Pot să-ți ating pizda? întreabă.

Mă uit la Ashley. A auzit întrebarea. Așteaptă răspunsul meu.

– Ești ok cu asta? spun.

– Tu vrei?

Ezit.

– Nu, îi spune lui Miles.

– Te rog, zice el.

– Nu.

E un bărbat în cameră și e în scaun cu rotile. E de vîrsta lui Miles. Nu l-am întîlnit niciodată dar arată familiar. E parcat lîngă canapea ca și cum a mai fost în cameră înainte. Se aude o melodie pe care nu o recunosc. Mă dau jos din pat ca să mă apropii de boxe sperînd că mă va ajuta să-mi amintesc cine cîntă.

Mi-e frig. O fereastră e deschisă dar nu văd nici o fereastră deschisă. Realizez că sînt încă goală. Nu știu unde-mi sînt hainele.

Mă uit în jur. Miles mă cheamă la canapea. Alături de el, bărbatul în scaunul cu rotile mă privește. Mă aplec să aud ce spune Miles.

– Vrei să-l săruți pe Brandon? spune.

Mă uit la bărbatul în scaunul cu rotile. Îmi așteaptă răspunsul. Ceva în el arată singuratic și asta mă face să mă simt responsabilă.

Mă aplec și îl sărut. Buzele lui sînt reci.

Se apropie răsăritul. Noi patru sîntem în pat și încercăm să adormim. Clark mă ține în brațe pe la spate. E ceva în mine care zgîrie să iasă. Vine din craniu; nu mai suport. Știu că o să mă omoare. Gem și Clark mă strînge în brațe. Îmi țin fața, îmi acopăr capul în palme. Sap cu degetele de la picioare în cearșaf și mă încovrig din genunchi ca o minge. Plîng încet pînă adorm.

Mă trezesc pe la prînz. Ashley stă pe pat lîngă mine, fumînd o țigară. Clark cu Miles stau pe canapea.

Toată lumea e tăcută. Mă ridic și îmi adun pantalonii de pe podea. Îmi găsesc cămașa îndesată între pat și perete și scotocesc după cheile din poșetă cînd îmi amintesc că am venit aici cu Ashley. Îi cer să mă ducă acasă. În timp ce plecăm, Clark mă oprește și îmi spune să-l sun mai tîrziu.

În mașină, Ashley mă întreabă ce am făcut cu Clark.

– Am plîns, zic.

– Noi am crezut că vă futeți.

Clark vine pe la mine și îl conduc dincolo de sufragerie (unde părinții se uită la televizor) afară pe veranda din spate, unde putem fi singuri. Am adus un album verde pe care l-am cumpărat de la Michaels, plin cu pozele pe care le-am făcut cînd am fost în New York City. Ăsta era albumul pe care îl foloseam la cursul de teoria muzicii dar între timp am aruncat toate hîrtiile alea. M-am hotărît că am terminat cu muzica pentru un timp.

Stăm pe fotoliul de răchită fumînd țigări. Dau paginile albumului spunîndu-i lui Clark povestea fiecărei poze.

Au trecut două zile de cînd am aflat că am început să fim împreună în ziua cînd eram amîndoi pe ecstasy. Asta e prima oară cînd ne vedem de atunci.

– M-am urcat pe acoperișul hotelului să o fac pe asta, spun, arătînd o imagine, luată pe scara turnului de apă, orientată în jos spre stradă.

– Ar trebui să-i pui numele „Vertigo”, zice.

– Vertigo? mă crispez.

– Știi, explică. Ca atunci cînd te uiți în jos și te ia amețeala.

Știu semnificația cuvîntului – doar că mi se pare un titlu stupid. Mă uit atentă la Clark. A venit în cămașa de la muncă. Barba i-ar trebui ajustată. Pielea de pe față e lucioasă. E îndesat și musculos – nu exact urît, dar nu-i nimic atractiv la el.

– Poate, spun.

Ia pixul pe care l-am agățat de gulerul de la cămașă, saltă plasticul de pe pagina albumului foto și scrie „Vertigo” pe spatele pozei, apoi coboară folia de plastic.

Îl conduc la ușă cînd e timpul să plece. Se apleacă să mă sărute și fac un pas în spate indicînd că nu vreau să-l sărut cu părinții acasă, că s-ar putea să vadă. Se înclină că a înțeles și mă sărută în schimb pe frunte. În noaptea aia îl sun să-i spun că ne despărțim.

Plec la colegiu într-o lună. Sînt în mașina lui taică-meu cu Gisele și conducem în jurul lui Largo, căutînd vreun loc să fumăm un joint. E la apus. Trecem de Denny’s pe Missouri Avenue unde ne-am hrănit mahmurelile tot liceul.

Ne oprim la un semafor pe roșu, pe colț între Missouri și East Bay. La dreapta noastră e McGill Instalații cu robinetul gigant aplicat pe acoperiș, din care cad una după alta picături de apă din neon. Facem stînga pe East Bay și traversăm ceasul din sticlă și cărămidă pe colțul parcului Largo Central, și continuăm către alăturatul Centru Cultural Largo, unde facem dreapta către bibliotecă și tragem într-o parcare goală. Ne dăm jos din mașină și o luăm către toaletele publice ale parcului de care nu știam că se închid la ora nouă.

Ne surprinde să găsim ușile încuiate. Chestia asta ne pune bețe în roate. Pășim în jurul perimetrului toaletelor cîntărindu-ne opțiunile. Există grilaje de ventilare aproape de sol dar niciuna dintre noi nu încape printre ele – sînt prea înguste. Există mai multe lîngă acoperiș dar sînt prea sus să ne putem cățăra și niciuna dintre noi nu se încrede în capacitatea ei de a se strecura nici pe acolo: sînt prea scurte și pătrate. Amîndouă sîntem mici dar Gisele e mai mică și mai agilă. Hotărîm că cea mai riscantă cale e singura șansă. Fac o scară din mîini și o salt pe Gisele sus spre orificiul de ventilare de deasupra ușii care e un picior înălțime și două picioare lățime. Se strecoară prin ea, aterizează ușor pe podea și descuie ușa să mă lase înăutru. O încui în spatele meu. Batem palmele. Sîntem mîndre de noi.

În ultimul timp îmi transform pantalonii vechi în poșete. Tai cracii și cos partea de jos, apoi fac bretele din curele vechi și înfrumusețez materialul cu petice și ținte. Cea pe care o port în seara asta e din reiat navy cu o curea verde-albăstruie de pînză și dantelă roșie înflorată pe o parte. E cool pentru că vechile buzunare devin ascunzători pentru pachețele cu droguri și brichete.

Acum am la mine două grame de iarbă precum și jointul pe care mi-l aprind în momentul ăsta. Gisele se învîrtește prin toaletă testînd acustica diferitelor colțuri. E în procesul pregătirii unei casete pentru audiția la Cirque du Soleil. Din fundul plămînilor, cîntă „Il Sogno di Volare” pe care plănuiește să-l pună pe casetă. Sună grozav.

Am terminat jointul cînd auzim zornăit de chei. Am tot vorbit și cîntat în timpul cît am fumat, cîntece pe care le-am cîntat patru ani împreună înainte de Festivalul Renaissance și cîntece pe care le-am învățat la cor, pentru care am făcut armonie: am intrat soprană iar ea vocea a doua. Am tăcut din gură și zornăitul dispare. Lăsăm să treacă cîteva momente în timp ce ne holbăm una la alta și după aceea începem să vorbim iar, șovăitor, ținîndu-ne vocile.

Am reluat cîntatul cînd zornăitul revine. De data asta merge pînă drept în fața ușii și bate în ea de trei ori, tare și insistent ca și cum vrea ceva de la noi.

– Poliția aici, zice. Deschide ușa.

Gisele face din gură „futu-i” apoi o ștergem de lîngă ușă. Îmi simt inima ca pe-o catapultă lansîndu-mi bolovani în coșul pieptului.

Aproape că leșin în timp ce întind mîna spre mîner, unghiul periferic se închide pe ușă, fața amorțită, palmele transpirînde. Sînt terminată. Sînt atît de luată. O să-și dea seama cît sînt de praf. Afară două patrule de poliție sînt parcate în V baricadîndu-ne lipite de toalete. Patru polițiști stau cu mîinile la șold. Unul ține în lesă un cîine ciobănesc. Cîinele ciobănesc gîfîie cu ochii ațintiți pe mine.

– Să vedem niște acte de identitate, domnișoară, spune ofițerul din stînga mea. Sînt toți albi, tineri. Căutăm în poșete și scoatem portofelele, forțîndu-ne să ne stăpînim tremuratul. Sînt paranoică crezînd că dacă mișc poșeta o să iasă mirosul de iarbă dinăuntru.

– Toaletele astea sînt închise, spune ofițerul examinîndu-mi carnetul de conducere. I-l înapoiază nonșalant și pe-al Giselei, în stînga.

– Ce făceați voi fetelor aici?

– Cîntam, spune Gisele.

– Sîntem cîntărețe, explic. O spun înainte să realizez că o spun. Ceva din felul în care se uită la mine mă face să vreau să le spun tot. Îmi simt poșeta în mînă. Evit să mă uit la cîine.

– Cum ați făcut să intrați? întreabă. Îi dă carnetul meu polițistului din stînga care pleacă cu ambele carnete la mașină.

Îl urmăresc cum pleacă.

– Pe fereastră, spune Gisele.

– V-ați cățărat pe fereastră?

Aprobăm din cap. Se uită la noi.

Celălalt polițist revine. Îi arată carnetul primului care se uită iar la el, mai atent. Se uită unul la altul. Aici ar trebui să explic că mama e în acest moment membră în comisia de la primărie. A fost aleasă prima oară cînd aveam cincisprezece ani, și al doilea mandat anul acesta, mai devreme. S-a implicat în politica orașului în timp ce lucra la Departamentul de poliție din Largo ca avocata celor care fac plîngeri, o poziție în care a fost angajată la scurt timp după ce m-am născut.

Primul ofițer ne înapoiază carnetele înapoi. Le punem la loc în poșete și-l așteptăm să dea verdictul.

-Toaleta din parc se închide la nouă, spune.

La sfîrșitul verii, Jerod și cu mine sîntem oficial din nou împreună. Am hotărît că-l iubesc dar că această relație nu o să dureze după ce plec. În plus se droghează prea mult. Weekend-ul trecut, cu încă doi prieteni, a trecut prin treizeci și nouă de hapuri de nitrați în doar o noapte: i-am spus că sînt surprinsă că era coerent dimineața următoare dar nu i-am spus să nu o mai facă altă dată. Mi-e teamă că dacă îi spuneam asta m-ar fi numit ipocrită. Ar avea dreptate. Și eu mă droghez. Dar e ceva diferit în felul cum o face el.

Gisele și TJ sînt împreună de vara trecută. În noaptea asta o pune de-o petrecere la el în apartament unde el o să facă muzica și l-a invitat și pe Jerod să facă pe DJ-ul. Cînd ne facem apariția e încă lumină afară și îl găsim făcând spinning, cu nimeni în apartament în afară de Gisele care e în bucătărie pregătindu-și ceva de băut. TJ împarte un apartament din afara municipiului Pinellas cu un tip pe nume Geronimo despre care se zvonește că ar fi un fel de guru. Geronimo e de vîrsta noastră și peruvian, cu un păr lung care se cîrlionțează pînă la umeri și un fel de a sta aplecat spre tine cînd vorbești încît te face să te simți că spui ceva profund și cu suflet. Apartamentul lor e la etajul doi al unei clădiri din noul complex și are un balcon cu vederea spre un heleșteu populat de aligatori. Stau pe canapeaua nouă, așteptînd să înceapă petrecerea, și mă surprinde în timp ce stau acolo cu simțurile neafectate că această petrecere prostească e lucrul planificat să-l fac cu seara mea. Mă întreb ce altceva aș putea să fac.

Jerod și TJ discută peste turntable. Compară efectul electro versus ritmul break cînd TJ scoate un disc DJ Baby Anne dintr-o ladă de la picioarele lui și o pune să se învîrtească pe una din turntables, dată la maximum, încît de acum nu mai aud ce vorbesc. Le urmăresc mișcarea buzelor și îmi imaginez că sunetul dintre noi a devenit un zid, un zid pe care ei l-au ridicat să mă țină deoparte.

Geronimo vine acasă și stă în coridor, la intrare. Își saltă capul în ritmul muzicii și în timp ce-l privesc, muzica îmi atrage atenția și o aud clar pe Baby Anne. Regina bașilor. Electro, funk beats și bași stil Miami: asta e tot ce înseamnă ritmurile de break de Florida. În general îmi place Baby Anne dar nu acum. În momentul ăsta sunetul e aiurea. Presiunea bașilor mă face să simt că mă scufund, și cu cît mă scufund mai adînc cu atît mă simt mai singură. Nu vreau să mă droghez în noaptea asta, gîndesc. Vreau să plec acasă. Cîntecul se termină și Geronimo pășește în cameră.

– Cine mai vine? întreabă.

– Hai să mîncăm pastilele astea.

Așa că le luăm.

Cea mai veche prietenă a mea, Kelsey, mă invită la o petrecere în Largo, lîngă casa părinților. Ne știm de cînd aveam doi ani. Am crescut la cîteva străzi depărtare una de alta. Copil fiind, am petrecut aproape la fel de mult timp la casa ei cît am stat la mine; Familia lui Kelsey e și familia mea; frații ei sînt și frații mei. Ea e cea mai aproape de senzația de a avea o soră.

Cei care dau petrecerea sînt Logan, prietenul ei, și colegul lui de cameră, un tip pe care nu l-a întîlnit niciodată dar Logan e cool, zice. E un grup mic. Foarte de gașcă. Mă ia de acasă cu Jeep-ul ei auriu Cherokee. Port o rochie plisată pînă la genunchi pe care am asortat-o cu un pulover stil vestă, cu romburi, papuci gri și machiaj din greu. Arăt ca o școlăriță dezvirginată. Noaptea e fierbinte și lipicioasă.

Conducem spre o stradă care se înfundă, dă din Walsingham, lîngă Herritage Village, unde mîncam trestie de zahăr crudă în excursiile din școala generală. Nu sînt curbe pe strada asta; iarba iese din beton ca țepii unui arici oprindu-se lîngă trei semne în formă de romb, unde mașinile sînt parcate pe iarba de lîngă duplex-ul bej. Aceasta e destinația noastră.

Cîteva ore mai tîrziu sînt la o masă rotundă, înconjurată de necunoscuți jucînd cărți într-o sufragerie altfel insipidă: ceramică albă pe jos, nicio canapea, o bucătărie goală în capătul opus. Sînt beată moartă. Jucăm cărți pe băute de cînd am ajuns. Stau lîngă Mitch pe care numai ce l-am întîlnit. Mitch, cu tricoul lui strîns, negru, tatuaje și o față de bebe, care mă ia la mișto despre cum m-am îmbrăcat, al cărui dormitor e la douăzeci de pași în spatele nostru. E bucătar la un restaurant în figuri pe Indian Shores.

Îl urăște pe taică-su. E cu un an mai mare ca mine dar s-a lăsat de școală din clasa a 8-a. Are un fel de-a se uita la mine pieziș care mă face să vreau să-l impresionez, și pot să spun că știe asta – vrea să știe că fac eforturi. Vorbim despre stiluri de muzică, hardcore și postcore. Exagerez ceea ce simt de fapt pe subiectul ăsta. Poison the Well sînt tari, spun. Îmi plac Atreyu și mewithoutYou.

– Trebuie să găsesc pe cineva să-l iau cu mine la concertul Hopesfall, vineri, spune Mitch.

– Vin eu, spun.

Hopesfall cîntă la Lasquerade în Ybor împreună cu Every Time I Die, Beautiful Mistake, și Celebrity. Am ascultat Hopesfall dar nu prea atent – cît să-i adaug pe un CD cu muzică amestecată pe care l-am făcut pentru Jerod vara trecută cînd am început să ieșim împreună prima oară. Se aseamănă mult cu contemporanii lor: un amestec de emo și hardcore punk cu zbierete ample.

Port tricoul meu roșu University of Hawaii cu blugi descusuți care-mi arată curul și Converși roșii, pe călcîiele cărora apar mici zgîrie nori pictați de fata cu care am început să fiu la centrul pentru adicții, eu internată că mă tăiam, anul dinainte. Ajung singură. Se aude The Beautiful Mistake.

Mitch stă în spatele sălii, lîngă bar, într-o zona înălțată, înconjurată de balustrade. Acum e prima oară cînd ne vedem de la petrecere. Îmi aruncă un zîmbet superior.

– Nu credeam că vii, spune.

Zîmbesc și îmi mut atenția asupra scenei. Mă simt misterioasă și sexy. I-am captat atenția.

– Ai auzit de ăștia? spune, referindu-se la The Beautiful Mistake.

– Nu, spun.

– Sînt buni.

– Cool.

Ascult formația. Nu-s nimic special. Dar nici groaznici nu sînt. Dau din cap pe ritm, să par interesată.

Mă întîlnesc la Steak’n Shake cu Mitch și prietenii lui care, descopăr, știu pe mulți din prietenii mei. Bat străzile în camionul lui Mike, ascultînd hardcore în timp ce el dă cu pumnul în volan și refuză să schimbe cu ceva mai puțin supărat.

Fac cunoștință cu mătușa lui Mitch în condo-ul ei de lemn împroșcat cu sare, de pe plajă. De deasupra, îi fac lui Mitch poze în culori pale cu camera mea Lomography, încălecîndu-l în pat. Îi cumpăr cărți la mîna a doua de Kurt Vonnegut, încurajîndu-l să le citească. Mă uit la Harold și Maude în patul colegului său de cameră în timp ce Mitch mă giugiulește, înțepîndu-l că nu-i place decît hardcore, cu excepția lui Cat Stevens. Mă culc cu Mitch pentru prima oară.

O întîlnesc pe mama lui Jerod la ceremonia de absolvire de la mijlocul lui august. Conduce din Tampa și ne conversăm pe înserat în parcarea din Bayfront Center, în centrul St. Petersburg. Tatăl și fratele lui Jerod s-au dus înăuntru. Port aceeași costumație ca la petrecerea lui Mitch: fustă pînă la genunchi, gri, cu pliuri și puloverul negru în romburi. Mă simt impozantă. Nu știu ce i-a spus Jerod despre mine; nici măcar nu știu dacă e conștientă că are o prietenă. Are curbe plăcute, e minionă cu păr blond căpșună. Mă îmbrățișează călduros. Miroase a piersici. A venit aici și Desi, cea mai bună prietenă al lui Jerod din Tampa. Am auzit de ea. Odată l-am ascultat pe Jerod dîndu-i indicații la telefon despre ce să facă dacă a prizat heroină și vrea să vomite (doar să vomite).

Ea și cu Jerod nu au fost niciodată cuplu, dar s-au culcat împreună cel puțin o dată. E simpatică. Cu adevărat simpatică. Părul ei blond e atît de strîns la spate că e aproape aplatizat. Și-a făcut sprîncenele sus foarte negre și conturat buzele cu creion maroniu, apoi le-a colorat cu ruj roz pal. Poartă pantaloni tăiați scurți, un tricou Bebe strîns pe piele și adidași. Dar mama lui Jerod nu i-a spus și lui că vine Desi. E o surpriză.

Mama lui Jerod a mai adus o altă prietenă de-a lui care și-a adus bebelușul pe care îl ține Desi. Nu știu multe despre Desi, doar mici chestii pe care mi le-a spus Jerod, dar în timp ce o privesc cum face mutrițe simpatice bebelușului, mă gîndesc la acel lucru pe care-l știu și iese în relief: Anul trecut era la o petrecere dată de un prieten apropiat. În timp ce bea la el în bucătărie, a apucat-o de cap și a izbit-o de fișă și a leșinat. Cînd s-a trezit, o viola.

– Ce a fost asta? îi cîntă bebelușului, ridicind din sprîncene.

– Ce s-a întîmplat?

În noaptea aceea mă sună Jerod să-mi spună că are nevoie de-o pauză.

– Pleci, zice. E prea mult pentru mine.

Plînge.

– Ai nevoie de ceva timp? spun.

– Da, am.

– Cît?

– Două săptămîni, spune.

Calculez.

– În două săptămîni plec.

Trec zece zile; peste trei plec la colegiu. Stau întinsă în patul lui Mitch în dormitorul lui în penumbră. Ușile de la șifonier sînt deschise, expunînd duplicate de tricouri albe și negre, singurele culori pe care le poartă. Pe pereți atîrnă postere cu formații. O chitară electrică se sprijină în suport. E trecut de miezul nopții. I-am spus lui tata că la unu noaptea o să fiu acasă așa că îi cer lui Mitch să mă ducă. În loc de asta continuăm să vorbim, ceea ce duce la sărutări, ceea ce face ca mîna lui să fie în pantalonii mei. Începe să-mi scoată pantalonii.

– Nu avem timp pentru sex, spun. Trebuie să plec acasă.

– Putem să o facem repede, zice. Continuă să-mi dea pantalonii jos. Nu spun nimic. Începem să ne frecăm. În curînd e peste mine.

Are mîinile pe umerii mei.

– Trebuie să plec acasă, spun.

Mă sărută. Îl sărut înapoi. Apoi e în mine. Împinge.

Facem sex pentru un minut apoi spun iar.

– Trebuie să plec acasă, zic, împingîndu-l de umeri.

– Stai. Oprește-te.

Nu se oprește.

Mă uit la el. Nu se uită direct la mine. Nu se poate să nu audă.

– Oprește-te, zic. Trebuie să plec acasă.

Continuă să mă ignore. Are o expresie intensă, neșovăitoare. Îi împing umerii de pe mine și salt genunchii, pun tălpile pe oasele șoldurilor lui și împing tare. Cade pe spate. Mă salt cu greu în picioare.

În drum spre casă sîntem tăcuți. Oprește la un semafor în fața pizzeriei unde am lucrat recent.

Mă uit la el și el se uită înapoi la mine. Simt că ar trebui să spun ceva dar nu știu ce. Nu știu ce s-a întîmplat adineaori.

– Nu aș fi făcut niciodată așa dacă aș fi știut, zice.

În noaptea aia am început un jurnal nou în cartea pe care mi-a dat-o Ashley cînd a aflat că mă mut în New York. Pe copertă e poza în culori a unei doamne într-o rochie de seară scurtă, roșie, rezemîndu-se de capota unui taxi, cu Statuia Libertății în fundal. Rochia roșie e plină cu paiete tot roșii, strălucitoare. Imaginea e reprodusă în colțul de jos din stînga al fiecărei pagini roz.

„Nu sînt sigură dacă l-ai considera viol.” scriu.

„Prin definiție, cred că a fost, dar nu a fost exact cum mi-am imaginat violul.”

Scriu încă trei pagini, povestind ce s-a întîmplat și apoi realizez că mi-am uitat telefonul acasă la Mitch.

„Rahat. O să-l sun.” scriu.

Trei steluțe în jurnal, după care revin.

„A spus că îi pare rău și că ‘nu a intenționat să mă forțeze cu nimic’. Știu că o să sun incredibil de slabă spunînd asta dar comportamentul lui după ce s-a întîmplat arată că are remușcări puternice. Chiar cred că nu și-a dat seama ce făcea cînd s-a întîmplat.”

În dimineața următoare conduc către casa lui Mitch în drum spre Jerod. Ușa din față e descuiată. Mitch își scoate capul din toaletă cînd aude că se deschide. În mîna stîngă ține un pieptene. Ne uităm unul la altul. Trec în liniște pe lîngă el. Îmi găsesc mobilul pe noptiera din dormitor. Ies fără să spun la revedere.

E noaptea dinainte să las Florida în urma mea pentru totdeauna. Sînt făcută praf și stau în fața casei cu cinci prieteni de-ai mei, inclusiv Ashley și Gisele, și vorbim despre sex și unde ne place să-l avem. Ieri m-am dus acasă la Jerod. Am plîns, a plîns și el și pe urmă ne-am futut apoi am plecat și asta a fost. Acum spun că mi-ar place să mă fut pe un morman de rufe curate într-un Laundromat public la miezul nopții cu un tip pe care tocmai l-am întîlnit. Ashley ar vrea să o facă pe scena unui strip club. Gisele vrea să o facă în pădure pe petale de trandafiri.

Mitch ar fi trebuit să mă sune în seara asta pe drum, la întoarcerea de la concertul Shadows Fall, dar în loc de asta, îmi explică mai tîrziu, a adormit. Dorise să vorbim înainte să plec. Nu sînt supărată de asta. În jurnal, am o poză cu el pe care intenționez să o lipesc pe perete cînd ajung la colegiu. În noaptea aia scriu: „Mă gîndeam zilele trecute despre cum, din cîte știu, oamenii sînt singurele ființe care marcheză intenționat trecerea timpului. Ne creăm amintiri tactile prin poze, muzică, suveniruri și, în cazul meu, tăieturi pe mînă. Poate că acesta e un alt motiv pentru care sîntem o specie superioară. Sau poate că de-asta nu sîntem.

Epilog

Pe Jerod l-am văzut ultima oară cinci ani mai tîrziu, la scurt timp după colegiu. M-a textat pe Myspace. E chiar pură coincidență că văd mesajul: De mult timp nu mai folosesc Myspace și am intrat doar ca să pescuiesc o poză veche. A inclus numărul de telefon în mesaj, așa că îl invit să vedem un film cu mine și prietenele mele în seara aia. Conduc Cadillacul meu auriu DeVille din ’93 spre casa tatălui lui, unde stă într-un apartament deasupra garajului, ca să-l iau. A ieșit din pușcărie de cîteva săptămîni, după al treilea arest pentru trafic de cocaină și îmi arată camera lui mică, neluminată. Are o sofa bej și o mochetă bej, o măsuță de cafea din lemn, o masă Ikea pentru două persoane și un set de turntables – încă învîrte la ele. E impecabil de curat. Stăm la masa de bucătărie bînd apă, și îmi povestește despre celelalte două arestări: a doua pentru posesie de Oxycodină și prima pentru violență conjugală. Trăia cu prietena lui pe atunci, îmi spune. L-a înșelat, iar prietenii lui au trebuit să-l oprească să nu o bată. Deși l-au oprit, poliția l-a arestat oricum declarînd că ar fi lovit-o dacă nu-l arestau.

Mai tîrziu în noaptea aia, stînd afară din club, am aflat că e cu o fată nouă. Momentan ea e la închisoare. Au fost arestați împreună pentru trafic de cocaină, și ea s-a sacrificat pentru că el era în libertate condiționată după arestul dinainte. Nu el i-a cerut să facă asta. Remușcarea lui e copleșitoare. Se uită în gol spre parcarea luminată de felinarele stradale, clătinîndu-și capul. Prietenii mei au intrat înapoi dar nu ne pasă. Nu știe ce să facă și nu știu ce să-i spun. Cunoscîndu-l bine știu că asta nu e toată povestea. Sînt sigură că, exact ca mine, o să meargă pînă în pînzele albe dar nu-i spun asta. Așa că-i spun că totul va fi ok.

După cinci ani cu Miles, de la 17 la 21, Ashley s-a înrolat în armată ca să nu mai bea. Urăște fiecare minut de antrenament. Îmi scrie scrisori în care-mi descrie mîncarea oribilă și programul dur. Îi e dor de maică-sa și de libertate. A făcut o greșeală. La două luni de la înrolare își fisurează pelvisul la antrenamente și revine acasă să se recupereze. Imediat începe iar să meargă la petreceri unde bea și ia droguri în timp ce mama ei își trage ultimele săptămîni la pat. Într-o noapte se cațără pe scena unui strip club și dansează goală cu ața de la un tampon bălămbănindu-se din vagin. Cîteva săptămîni mai tîrziu, la vreo două zile înainte de aniversarea de 21 de ani, mă sună să-mi spună că maică-sa a murit. Ceva mai încolo, luna aia, cînd sînt acasă pentru un week-end prelungit, o iau în Corvette-ul roșu al mamei și conducem la un bîlci, mîncînd bețe de zahăr pe drum. Imediat ce ajungem ne luăm de băut margaritas. Ne dăm în Zipper, Hurricane, și în Gravitron de două ori. Vomităm în pubele, hlizindu-ne ce ne-am murdărit. Zece ani mai tîrziu, Ashley locuiește în Largo. Ia cursuri de asistentă medicală. Fata ei are patru ani. E trează.

Gisele își petrece anii de după liceu învățînd să danseze cu focul. Face ucenicia cu dansatori cu focul pe care-i întîlnește pe plajă. O învață cu frînghii în flăcări, cercuri și cu evantaiul. Se mută în Orlando unde încearcă să ajungă cunoscută. Se mărită; apoi divorțează. Se întoarce înapoi în Largo unde intră într-o trupă de acrobați cu care încă dă reprezentații. Lucrează și pentru o firmă de inginerie energetică. Are de gînd să se întoarcă la școală ca să studieze fizică.

La opt ani după ce am părăsit Florida, îl întîlnesc pe Mitch pe stradă. Locuiesc în New York. Am terminat masteratul, lucrez într-o librărie și scriu un roman. Înainte de asta auzisem un zvon că Mitch se mutase aici dar nu verificasem – în prezent încerc să nu mă gîndesc la el. Acum stă la zece pași de mine, în fața unui salon de făcut tatuaje din Manhattan, fumînd o țigară. Îmi face semn cu mîna să vin. Ia lecții aici, spune, dar cît de curînd are de gînd să se mute la alt salon. Acum brațele lui sînt acoperite de tatuaje. Arată musculos sub cămașă. Am ținut legătura pentru un timp dar după ce noul meu prieten de atunci a urlat cînd i-am povestit ce se întîmplase între mine și Mitch, am tras concluzia că era neînsemnat și că nu ar trebui să fac din țînțar armăsar. Așa că nu am mai spus la nimeni. Nici măcar soțului meu. Ultima oară cînd l-am văzut pe Mitch a fost în vara dinainte de anul doi de colegiu. Venise să mă ia de la părinți de-acasă într-o după amiază cînd soarele dogorea. Începusem să port cîte-o cipilică croșetată în fiecare zi, indiferent de costumație – ceva ca o păturică sigură ce-ți ține de cald. Cipilica din ziua aia era albastră ca cerul și pufoasă, o împletitură strălucitoare. Am asortat-o cu o rochie roză cu pliuri, descusută, material de blugi desenat și Converși alb-negri. Am stat pe parchetul nou instalat al părinților cu ușa de la intrare deschisă, comionul lui la relanti în fața casei. Mi-a evaluat îmbrăcămintea.

– De ce ții cu tot dinadinsul să te îmbraci de căcat? a întrebat.

Am rămas uimită. Mă înfruntă, așteptînd.

– De fapt nu insist, am spus în final. I-am cerut să plece. Chiar și acum mă gîndesc la fața lui în timp ce s-a întors către ușă. Efectul cuvintelor lui se scurg pe el și devin reale. Expresia lui se modifică din amuzament către remușcare. Cuvintele „tip de treabă” îmi țîșnesc în minte. Rezist în fața lor. Vorbind cu el în fata salonului de tatuaje din New York, îmi amintesc acuarelele din dormitorul lui și design-urile de viitoare tatuaje. Erau grafice și obsedante, se trăgeau din estetica de metalist, predilecția pentru agresivitate.

– Ar trebui să ținem legătura, zice.

– Poate să ieșim, aprob.

Ne terminăm țigările. Plec.

Trece un an și mă hotărăsc că vreau să acopăr un tatuaj de legămînt pe care l-am făcut la 23 cu o prietenă cu care nu mai vorbesc. Ne-am întîlnit în clasa a-5-a cînd m-am transferat la școala ei pentru programul de arte. Era pistruiată cu ochii albaștri, ca mine, dar mai volubilă. Ne-am urît la început – întotdeauna am fost competitive. Apoi dna Dorff m-a pus să stau cu ea la clasa de arte și a întrebat dacă poate să împrumute batonul de lipici. După aceea am devenit inseparabile. Am rămas cele mai bune prietene pentru șaptesprezece ani, pînă cînd și-a săltat capul animozitatea noastră latentă.

Tatuajul are două secțiuni: un desen pe șoldul drept cu două fete stilizate ținînd două dinamite, identic cu desenul de pe șoldul ei stîng. Sub al ei, cuvîntul „forever” – sub al meu „& ever”. Nu vreau să mai mă confrunt în fiecare zi cu această consecință a reuniunii noastre după una din multele perioade de tăcere dintre noi. E prea dureros. Îi cer lui Mitch să-l acopere, crezînd că o să-mi dea un preț bun. Sînt de asemenea curioasă cum va fi dinamica dintre noi. Încă trebuie să-mi definesc mie însumi tipologia ultimului nostru act sexual.

Îl întîlnesc la noul lui salon de tatuaj. Văd pentru prima oară tatuajul pe care mi l-a conceput și nu-mi place. Am cerut un elefant dar am vrut ceva mai subtil decît ce a desenat: îl vreau alb-negru cu nuanțe. Cît mai puține linii. Detaliu la maximum. Ceva plin de suflet, blînd. Vreau să acopăr chestia moartă cu ceva viu. Îmi spun în sinea mea că ar fi trebuit să-mi amintesc ce stil are: contururi accentuate, culori aprinse, contrast puternic. Mi-a făcut un desen. Acum nu știu ce să fac. Îmi învinovățesc propria ignoranță de a prevedea asta. Spun oricum da, nevoind să-l jignesc. Stau cu fața în jos pe scaun. Simt răceala cîrpei cu alcool pe care o folosește să-mi sterilizeze locul. Miros arsura fumului. Pantalonii îmi sînt descheiați și trași sub șolduri, împreună cu chiloții. Cămașa mi-e deasupra taliei. Sînt nemișcată. Soțul meu stă pe scaun cu mine dar la cîțiva metri, nu-i pe aproape, în afara cîmpului vizual, dacă nu-mi îndrept gîtul. În loc de asta îl privesc pe Mitch. Simt respirația lui pe piele cînd se apleacă peste mine. Mă atinge cu palme calde vîrîte în mănuși negre și îmi întinde pielea. Cînd aduce pistolul de tatuaj de-a lungul șoldului, mă înțeapă și tresar. Se uită la mine.

– Aici e un loc greu, zice.

Vreau să-mi arate că-i pasă de durerea mea arătîndu-și regretul. Să-și scuture capul si să-și ceară scuze, să-mi frece pielea ajutînd durerea să se disipeze în sus. Îmi doresc să mă întrebe dacă sînt ok. Îmi doresc să mă atingă iar cu pistolul. Luăm o pauză de țigară la jumate să fumăm în spate. Soțul meu vine cu noi. Luni de zile nu-i voi spune de trecutul nostru și apoi mă va întreba de ce am făcut tatuajul. Nu voi avea un răspuns.

Intrăm înapoi și terminăm tatuajul. Mitch mă întreabă ce cîntec vreau să ascult și îi cer să pună Ball and Chain a celor de la Social Distorsion. Îngîn împreună cu Mike Ness pe melodia punk-folk în timp ce mă gîndesc la versuri. O rugă să se șteargă o viață întreagă de suferință. O acceptare că oriunde va fugi el, o să se regăsească. Mitch umple umbrele frunzișului din jurul elefantului cu blocuri geometrice negre și verzi, puternic conturate. Elefantul țopăie și zîmbește. Mitch se oprește periodic să șteargă sîngele cînd se scurge în jos pe-o parte. Își ridică pistolul cînd mă doare prea rău.

În timp ce elefantul se vindecă, formează o coajă groasă care pîrîie cînd o scarpin. Șoldul mi se umflă și e dureros să îl ating și să stau pe el. În duș dau cu grijă și curăț locul de două ori pe zi cu săpun steril, moale. Masez elefantul cu alifii hidratante și îl învelesc cu tifon. În cele din urmă se netezește, devine parte integrantă.

_________

A doua și ultima parte a textului Recordings, publicat prima dată în volumul Sunshine State, editura Harper Collins, 2017

Sarah Gerard

Scriitoare americană de ficțiune și non-ficțiune. Cărți publicate: Things I Told My Mother (2013), Binary Star (2015), BFF (2015), Sunshine State (2017), Recycle (2018).

sarah-gerard.com/