Nud de femeie sub pin

Era o carte groasă, avea coperta galbenă, cu scrisuri şi desene pe ea, şi era un fel de manual. Într-o duminică de vară, când mama era plecată la piaţă, tata s-a hotărât să ne înveţe engleza pe mine şi pe sor-mea, Lia. Nu ştiam decât chestii simple, ca I love you, thank you, hello şi bye-bye. Ne-am aşezat toţi trei la masa mare din camera Nevada: îi spuneam aşa pentru că mobila se numea Nevada şi cel mai mult din toată camera îmi plăcea un dulap cu două uşi care formau un semicerc în partea de sus. Văzusem un film în care bărbaţii intrau şi ieşeau întruna dintr-un bar care avea nişte uşi cu aceeaşi formă, aşa că trăgeam şi trânteam uşile de câte ori aveam ocazia. Toată camera era puţin în umbră de la prea multă mobilă care acoperea pereţii. Tata ne adusese câte un pahar cu suc şi mi se părea că facem ceva important. Nu eram obişnuită cu tata, pentru că fusese mult timp plecat: ştiam că face multe glume, ştiam că mama spune că e cel mai frumos şi deştept bărbat din lume şi ştiam că se enervează foarte repede.

A deschis cartea şi a început să ne înveţe cum se numără până la zece. A repetat şi a pronunţat rar şi clar fiecare număr şi ne-a întrebat dacă am reţinut, iar noi două am dat din cap că da. Câteva cuvinte de bază acum, a spus, şi eu am sorbit de câteva ori din paharul imens. Ca să nu ne plictisim, să mergem să vă arăt obiectele astea, aşa o să vă fie mai uşor. Ne-am ridicat şi am început turul casei, el în faţă şi noi două lipite în spatele lui, lungindu-ne gâtul ca să vedem bine ce ne arată.

Când am ajuns la baia mică, m-am dat înapoi. El nu intra de obicei acolo şi nu ştia despre Nagorno-karabah şi nici nu voiam să afle. Am avut noroc că n-a intrat, am rămas toţi trei în pragul uşii, iar el ne explica cum se spune la oglindă şi la prosop şi la tavan, apoi se întorcea spre noi zâmbind puţin încruntat, în timp ce privirile noastre alergau de pe oglindă pe faţa lui pe prosop pe faţa lui pe tavan pe faţa lui, şi dădeam serioase din cap şi chiar îngânam cuvintele. După uşă era caloriferul şi sub el era Nagorno-karabah, adică ce mai rămăsese din el. Nagorno-karabah era un păianjen mic, pe care îl găsisem într-o zi pe gresie.

L-am privit şi i-am făcut cu mâna, iar când am ieşit nu ştiam dacă să sting lumina sau s-o las aprinsă ca să vadă mai bine şi să nu se-mpiedice de ceva, pentru că mie nu-mi plăcea când dădeam peste vreun scaun sau mai ştiu eu ce. Îl vedeam zilnic pe Nagorno-karabah, aşa l-am botezat, pentru că auzisem numele ăsta în casă şi mi se păruse foarte jucăuş. Era de fiecare dată în altă parte a băii, dar îl vedeam imediat. Aveam grijă să nu stropesc pe jos în direcţia lui, pentru că ştiam că apa nu-i face bine. Într-o seară, când am intrat, l-am găsit stâlcit pe jos, cineva călcase pe el, poate din greşeală. M-am gândit ce să fac. Îmi aminteam câte ceva pentru că de curând îl pierdusem pe bunicul.

Când abia ne mutaserăm aici, bunicul venea des în vizită. Într-o dimineaţă a sunat la telefon şi am răspuns eu, eram singură în sufragerie şi mă jucam într-unul dintre cele două fotolii portocalii. Fotoliile astea erau rotunde-rotunde şi înclinate în faţă. Când nu mă vedea nimeni îmi plăcea să mă rotesc în ele până ajungeam cu capul în jos şi puteam să mă uit pe tavan şi să mătur cu părul pe jos, dar cum auzeam cel mai mic zgomot, mă întorceam la loc şi stăteam elegant, cum fusesem învăţată. Cred că a fost singura dată când am vorbit cu el la telefon. Mi-a spus să deschid televizorul pentru că e fotbal şi să-l chem pe tata să se uite. Eu am zis îhî, bine, şi după ce-am închis, am pornit televizorul, dar nu l-am chemat pe tata, pentru că voiam să mă mai joc pe fotoliu şi era prima dată când vedeam un meci de fotbal.

Atunci nu plânsesem, ca toţi ceilalţi, dar acum, cu Nagorno-karabah în faţa mea, nu mă puteam abţine. L-am înfăşurat într-un şerveţel roz şi l-am aşezat sub calorifer. Apoi mi-am amintit că se cânta ceva, dar nu ştiam niciun cânt religios, aşa că am fredonat primele versuri de la Mamma dammi cento lire che in America io vò de trei ori, pentru că astea îmi ieşeau cel mai bine. Am fugit în bucătărie şi am cotrobăit prin sertare până am găsit câteva biluţe de tămâie, dar mi-era frică s-o aprind, pentru că ar fi mirosit şi m-ar fi întrebat mama ce fac, aşa că doar am suflat peste ea şi am ţinut-o în palmă în timp ce mă învârteam într-o parte şi-ntr-alta a caloriferului.

Tata a stins lumina la baie şi eu am răsuflat uşurată. Am trecut la dormitorul mare şi atunci a sunat telefonul. Ne-a spus să ne întoarcem în camera Nevada şi să aşteptăm. Ne-am aşezat iar la masă şi ne bălăngăneam picioarele şi sorbeam din suc. După un timp tata s-a întors. Ţinea cartea în mână, s-a uitat la mine şi a zis: Hai, Eva, numără până la zece. M-am uitat în sus la el şi m-am lipit mai tare de speteaza scaunului. Da’ de ce eu? abia am şoptit. Am crezut c-o să râdă, dar a spus: hai, domne, zi odată, că mă grăbesc. Am început să pronunţ încet, cum înţelesesem eu: uan, ciu, sri, for, faiv, six, sevăn şi m-am oprit. Mai departe nu reţinusem. Când el s-a uitat spre hol, i-am aruncat o privire soră-mii, doar-doar îmi suflă ceva, dar el s-a întors prea repede şi m-am uitat în jos. Mi-a zis iar: zi mai departe. Am luat-o de la început: deci uan, ciu… El a închis cartea cu zgomot şi a spus enervat: hai, că n-am timp. Apoi a ieşit din cameră.

Eram trei copii, ba nu, patru, pentru că era şi sora lui mai mică. Eram eu, sor-mea, Lia, băiatul unor prieteni de familie, Iorgu, şi sora lui, Miruna, care cred că avea vreo trei ani. Eu şi Iorgu aveam deja opt, iar sor-mea zece. Ne-am întâlnit întâmplător la mare – de fapt nu noi, ci părinţii, noi nu ne-am fi recunoscut, pentru că abia ne ştiam de când fuseserăm vecini, şi atunci aveam vârsta Mirunei. Acum ei toţi, oamenii mari, erau într-o cameră şi noi, micii, în alta, să ne jucăm, dar pentru asta cineva trebuia să vină cu o idee, iar eu cu Lia aveam destule, dar pentru noi, fetele, nu ştiam ce vrea el să ne jucăm. Cred că sor-sa adormise deja. De obicei eu, când vedeam copii mai mici decât mine, mă ocupam de ei, îmi plăcea să-i răsfăţ şi să mă port ca şi cum aş fi fost mama lor, dar de data asta nu s-a întâmplat aşa, parcă nici nu exista Miruna pentru mine, voiam doar să facem noi ceva interesant, ceva nou, cu Iorgu.

La început ne-am jucat cărţi, toate jocurile pe care le ştia el erau prea uşoare, majoritatea presupuneau doar să arătăm cărţile să vedem cine a nimerit-o pe cea mai mare, dar cum să-i fi spus: altceva mai ştii? Căscam pe furiş şi-mi roteam privirea prin cameră şi atunci l-am văzut: era un păianjen. Asta nu era ceva deosebit, pentru că găseam întotdeauna la mare păianjeni, ţânţari, muşte şi gândaci zburători, nu-mi era frică decât de ultimii, dar nici nu pot să spun că mă dădeam în vânt după ceilalţi. Totuşi, dintre toţi, păianjenii mi se păreau cei mai de treabă, pentru că nu zburau şi nu te trezeai deodată cu ei pe tine, sau mie nu mi se întâmplase. N-am ţinut pentru mine, ci am arătat imediat cu degetul: uite-l, şi atât i-a trebuit lui Iorgu, că a ţâşnit din fotoliu şi a strigat: vă apăr eu. E caraghios că eu ţin bine minte feţele, adică îmi aduc aminte colegi de grădiniţă şi de şcoală, şi totuşi faţa lui nu mi-e clară, poate s-a suprapus peste altele de-a lungul timpului, dar n-am nicio trăsătură de-ale lui, nu pot să spun cum arăta, în afară de faptul că era blonziu spălăcit. A alergat în camera unde rămăseseră părinţii şi s-a întors cu o sabie de jucărie, care lumina în întuneric, ne-a spus mândru, dar acum era încă devreme ca să aprindem şi să stingem lumina. Nu pot să spun chestia asta fără să mă gândesc de fiecare dată la cântecul ăla: noi o scoatem la capăt/ când se stinge lumina, dar atunci încă nu apăruse formaţia care-l cânta. Ne-a arătat sabia lui, noi am zis la unison: ce frumos şi el s-a căţărat pe fotoliu – erau fotolii vechi, cu mirosul lor specific, noi  îi ziceam miros de fotolii de mare – a ridicat sabia şi poate a atins puţin păianjenul sau păianjenul tocmai atunci se hotărâse să plece, pentru că s-a mişcat şi noi trei ne-am speriat, Iorgu era să cadă peste noi, dar n-a căzut, şi acum agita sabia în toate direcţiile, dar nu nimerea insecta pentru că începuse să meargă repede-repede până a ajuns la draperii. Mie nu-mi era clar unde mai e, dar Iorgu părea că ştie, a tot dat cu sabia în faldurile groase, apoi le-a strâns în braţe cu furie, iar eu şi sor-mea aşteptam să vedem dacă-l mai găseşte. Eram sigură că nu, pentru că totul avea aceeaşi culoare închisă, grena-maro, şi cum să-l distingi, mă gândeam, dar el s-a trântit pe jos, şi-a băgat capul pe sub draperii, îi vedeam acum doar tălpile, nu ne uitam la fund, pentru că ştiam că e ruşine, deci avea doar tălpi pentru noi şi puţin spate şi când a revenit avea faţa roşie şi pumnul strâns. Ne-a făcut semn să nu ţipăm şi să ne aşezăm la locurile noastre, a deschis pumnul şi a aşezat păianjenul storcit pe cearşaful alb de pe pat. Nu ştiam ce să spunem, nici ce să facem mai departe, dar el ştia. A luat o carte de joc, ne-a privit serios şi a spus: acum îl împart, jumătate tu, jumătate tu. Noi ne-am uitat îngrozite una la alta, pentru că nu eram dintre copiii cărora le plac scabroşeniile, dar am zis: da, da, bine, ca să nu părem fricoase. Voia să ni le pună în palmă, rămăşiţele alea minuscule, dar eu m-am ferit şi i-am zis: pe-ale mele lasă-le acolo, le iau eu mai târziu. Cât Lia era ocupată examinând speriată ce avea în mâini, el s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit: vezi că ţi-am dat ţie partea mai frumoasă, iar eu nu pricepeam cum putea să fie o parte mai frumoasă la aşa ceva. Pe urmă a hotărât: acum hai să ne plimbăm cu liftul, şi noi ne-am uitat spre sora lui mai mică: cu Miruna ce facem, uite, că s-a trezit. Dar el era deja la uşă şi eu lângă el, când i-a strigat Liei: o ţii tu de mână, haide. Asta îmi plăcea cel mai mult în hotelurile de la mare: lifturile, nu ele în sine, ci plimbatul cu ele. Uneori era câte o femeie – liftiera – care te întreba înţepat la ce etaj mergi, dar după-amiaza dispărea. Am intrat eu şi Iorgu în lift, eram sigură că vin şi Lia cu cea mică, dar atunci el a apăsat pe butonul de închidere şi liftul a pornit. Ce faci? am întrebat. De ce nu le-am aşteptat? A ridicat din umeri. Să-l ia pe celălalt, a spus şi a apăsat la opt. Era mare liftul sau aşa-l vedeam eu atunci, aveam loc să mă învârt şi nu m-a mai deranjat că nu erau şi Lia cu Miruna. Când am ajuns la opt a apăsat la unu şi tot aşa şi nu făceam decât să ne uităm unul la altul şi să râdem şi să aşteptăm să vedem dacă e cineva când se deschide liftul. Pe urmă nu ştiu pe ce-a apăsat şi liftul s-a oprit brusc între etaje, eu auzisem multe, dar multe poveşti de groază despre asta şi ştiam că nu e bine şi totuşi a fost singura dată când am rămas blocată în lift şi nu mi-a fost deloc frică. După un timp în care tot asta am făcut – am râs şi ne-am privit -, eu am zis: cred că fetele au ajuns de mult, să nu se supere, aşa că s-a îmbufnat, a apăsat la parter şi am pornit din nou. Când am ieşit din hotel le-am văzut în grădină pe amândouă, le-am strigat şi când s-au oprit şi Lia a vrut să se întoarcă spre noi, Miruna s-a împiedicat de un furtun de pe jos şi a căzut. Am alergat la ele şi am vrut s-o ajut şi eu, plângea tare deja, dar Iorgu m-a îmbrâncit, a luat-o pe sor-sa în braţe şi s-a îndepărtat cu ea.

Deci sunt doi păianjeni până acum, da? Scopul meu a fost să reunesc trei, apare şi al treilea şi aş vrea, încerc, să-l prezint într-o formă detaşată, cool, tocmai pentru că la momentul apariţiei lui n-am putut s-o iau aşa. Mă vedeam de ceva vreme (multă) cu un tip, Ivo, şi cum se mai întâmplă: eu voiam totul-totul cu el, el voia doar o mică parte din mine, asta a fost scuza sau fundalul sau astea au fost premisele care poate ajută la înţelegerea faptelor (sau poate nu). Am început să vorbesc cu altcineva – Abel îl chema – şi, sincer, nu-l vedeam ca pe un bărbat, ci ca pe un prieten, cum se lipeşte acum eticheta asta repede, curat şi elegant. Mai mult, voiam să văd dacă poate să m-ajute, asta mai facem cu toţii din când în când, să nu fim ipocriţi. Eu pictez şi cred că sunt bunicică. Încă din clasa a cincea a venit proful de desen lângă mine şi mi-a zis tare, s-audă toată clasa: vezi că tu ai talent, să faci ceva. Era bătrâior el, cu plete arămii, se plimba mult prin toată clasa şi avea pantaloni cum purtau bărbaţii înainte să apară blugii. Aceeaşi chestie mi s-a spus şi în următorul an, când deja eram la altă şcoală şi aveam o profă de data asta: am câştigat un concurs cu o pictură care reprezenta un carnaval, nici eu nu ştiam de unde-mi veniseră toate figurile alea şi toate costumele şi măştile lor. Mai târziu, în timpul facultăţii, am fost la casa lui Picasso într-o vacanţă şi cam de-atunci am început. De fapt pe Picasso l-am descoperit prima dată în cartea Dorei Maar – o iubită de-ale lui. La început multe dintre picturile şi desenele şi schiţele lui mi se păreau ceva aruncat superficial, în dorul lelii, nu vedeam acolo orele de muncă şi transpiraţie şi umbletul disperat prin atelier şi îndoiala, vedeam doar o joacă. Şi totuşi am început să tot citesc despre el şi nu, n-am ajuns să pictez ca el, deşi normal că am avut încercările mele, am cópiile mele după „Visul” şi după „Lectura” şi după „Nud de femeie sub pin”, dar eu pictez de fapt flori, bine, nimeni n-ar recunoaşte o floare în vreun tablou de-ale mele, pentru că au în ele bucăţi de întâmplări pe care numai eu le ştiu. Fiecare mă întreabă ce-ar putea fi şi toţi îşi dau cu părerea, cam cum a fost în episodul ăla din „Totul despre sex” când Charlotte le invită pe celelalte la o expoziţie, ele nu ghicesc ce reprezintă şi ea le spune mândră, cu vocea aia a ei, care pe mine mă cam enerva: sunt vagine, şi ăla de acolo e al meu.

Într-o zi, Abel m-a întrebat dacă vreau să lucrez la el la galerie şi eu am zis imediat: nu, nu, eu doar pictez, nu mă interesează altceva. După un timp m-am gândit mai bine şi i-am spus: tot nu vreau, dar mi-ar plăcea mult să am o expoziţie a mea, am deja destule tablouri şi el a zis: uite, deocamdată organizez o expoziţie cu lucrări ale unor tineri artişti, dă-mi o lucrare pentru asta şi pentru restul mai vorbim. Boy, ce entuziasm a fost pe mine atunci, pentru că era foarte cunoscută galeria lui şi urma să vină multă lume şi să vadă tabloul meu. Şi între timp continuam să-i dau tot ce puteam lui  Ivo şi să visez la ziua în care şi el o să vrea acelaşi lucru, iar el lua doar ce-avea chef sau nevoie.

După expoziţie, Abel a plecat din ţară şi acum îmi trimitea zilnic poze cu tablouri de unde era el şi n-o să zic altceva decât că da, îmi plăceau multe dintre picturile alea (erau cam multe nuduri, totuşi), dar mai ales gestul îmi plăcea, că mi le trimitea mie fără să-i fi cerut. Şi abia acum apare păianjenul: toată lumea îl cunoaşte, e o sculptură la muzeul Guggenheim, oricine a ajuns acolo, are poză cu el, dar pe mine mă speria, asta e, era o chestie mare şi grotescă pentru mine, dar nu i-am zis asta când mi-a trimis fotografia, am zis tot: ce interesant. Îmi făceau bine (sau aşa credeam) mesajele alea pentru că erau nişte luni negre pentru mine şi tocmai negrul ăsta nu-l suportam şi păianjenul era chiar negru. Răspundeam amabil şi totuşi insistam din când în când asupra expoziţiei mele, dar Abel nu era chiar aşa fraier, ştia cum să evite subiectul până când s-a întors şi am fost de acord să mergem la o galerie împreună. Fuma întruna în maşină şi din când în când mă privea cu nişte ochi mari de şarpe. Cum e aia? Aşa vedeam eu, ca-n desenele animate, sunt ochii ăia imenşi care vor să hipnotizeze prada. Nu mai era nimeni în galerie, nu mi s-a părut mare lucru, la câţi oameni merg la muzee şi galerii în Bucureşti. Nu prea-mi plăceau mie tablourile de-acolo, de pictori de care n-auzisem, nu-mi spuneau nimic, dar dădeam din cap, toată un zâmbet, şi spuneam: da, da, chiar are ceva deosebit, şi de fapt îmi imaginam tablourile mele aranjate frumos pe fiecare perete, le mutam şi răsmutam în gând ca să fie perfectă ordinea lor. Mă uitam la verigheta lui Abel şi asta mă liniştea mult chiar dacă din când în când mă mângâia în treacăt pe păr, îmi spuneam că aşa sunt artiştii, mai prietenoşi, nu-s toţi ca mine. A apărut băiatul care avea grijă de galerie – amic de-ai lui – şi ne-a invitat în celălalt corp al clădirii. Când am văzut că tot coborâm trepte şi se face tot mai întuneric am avut impulsul să mă opresc şi să mă întorc, nu mi-era frică de vreunul dintre ei, era întunericul pe care nu-l suportam, era prea recentă amintirea şi locul ăsta prea asemănător cu amintirea şi nu voiam să m-apuce plânsul pentru că nu voiam să povestesc nimic nimănui, dar am mers după ei, am dat de un fel de instalaţie: un ecran unde se vedea marea în continuă mişcare şi asta m-a atras şi calmat. Acolo era bine, doar în faţa ecranului în care nu era loc de negru, dar erau multe instalaţii de bifat, niciuna care să mă înveselească sau să împingă puţin întunericul şi senzaţia mea că eram practic sub pământ. Atunci a venit amicul lui cu marea surpriză, probabil cu asta erau date gata fetele: după o perdea groasă era amenajată o sală specială cu bănci şi în faţă un alt ecran, ca la cinematograf. Ne-a zis că proiecţia durează opt minute şi a plecat după ce a tras bine perdelele alea grele până le-a unit. Cum nu apărea nimic pe ecran şi totul era negru în jur, simţeam că n-o să rezist, eram gata să ţâşnesc de pe banca pe care ne aşezaserăm, când Abel mi-a prins mâna şi a zis ceva de genul: ţi-e frică? Nu ştiu ce-am bălmăjit pentru că atunci a început să se distingă un colţ de lumină pe ecran, încet-încet se făcea tot mai mare şi strălucitor, dar nu i-am dat drumul la mână şi mă gândeam doar că da, mi-era frică, dar nu de el, mi-era frică de imaginile care nu plecau şi mi-era frică de gândurile mele din săptămânile alea. După cele opt minute tot ecranul era luminat, ne-am desprins mâinile şi am ieşit. Pe drum el tot vorbea, povestea despre dans, spunea că e pasionat de dans şi că ar fi bine să mergem şi la o piscină, dar eu îi răspundeam în doi peri, încă alegeam să-mi spun că vrea doar să fie prietenos, dar de atunci n-am mai adus vorba de vreo expoziţie şi n-am mai răspuns invitaţiilor lui la vreun eveniment şi nici el nu mi-a mai trimis vreo poză cu tablouri.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020