Tăișul zimțat al nopții

Fotoliul ăsta are aproape vârsta mea. Îmi amintesc când a apărut în casă, împreună cu o canapea învelită în aceeași pânză verde care astăzi mi se pare ordinară. Dar atunci am fost încântat, eram destul de mic ca să pot intra sub el când mă jucam. A rezistat bine, mânerele din lemn încă păstrează mirosul de lac. Nici patul a cărui margine aproape o ating cu genunchii nu e mai nou. Casa a rămas aproape neschimbată. Am senzația că din fiecare ungher stau să iasă la suprafață amintiri neplăcute.

Mă prefac că nu văd cât suferă. Când durerea se acutizează strânge din dinți și la tâmple îi apar două pete albe. Chiar el mi-a explicat o dată că, atunci când te confrunți cu o suferință intensă, ajută să plângi sau chiar să înjuri, sunt mecanisme biologice care fac ca durerea să pară mai suportabilă pe moment. Dar n-o să scoată nici un sunet cât timp va reuși să se stăpânească. I-a intrat în sânge să mă protejeze de toate mizeriile existenței.

De multe ori s-a pus între mine și mama, ea era tot timpul irascibilă, se simțea prinsă în capcana unei căsnicii care nu mergea bine. Tata umbla pe șantierele lui. Nici mama nu prea stătea pe-acasă, venea de la editură, ne făcea repede ceva de mâncare și pleca iarăși în oraș. Am aflat recent, din prefața unei antologii redactată de un critic binevoitor, cum că mama fusese sufletul unui cerc literar și o mare poetă avangardistă sau cam așa ceva. O fi fost, dar ca mamă nu era nicicum. Iar poezia ei, față de care recunosc că nu pot fi obiectiv, mi-a lăsat impresia unui delir care să-i justifice fuga de inconvenientele realității  imediate.

Așa că Speriatu mi-a fost mai mult tată și mamă decât frate. Porecla asta i-am dat-o eu. Duminica se transmiteau meciuri la radio, mă așeza pe fotoliu iar el reproducea în mijlocul camerei fazele jocului și plonja pe covor când striga crainicul „apără Speriatuuu!” Mă distrau teribil acrobațiile lui, pe portarul de la F.C. Argeș nu-l văzusem niciodată însă numele mi se părea grozav, pentru o oră sau două uitam că suntem iarăși singuri în casă. Dar meciul se termina, venea seara și de multe ori adormeam în patul lui Speriatu, plângând după mama.

Într-o discuție avută când eram deja adulți mi-a spus că părinții, și mai ales tații, sunt în general de două tipuri: cei care nu se implică mai deloc și cei care se implică excesiv. Se pricepe la lucrurile astea, a lucrat o viață cu copiii sau, cum zice el, „lucrez cu părinții sub pretextul că fac asistență psihologică pentru copii”. Cred că a avut dreptate, eu i-am sufocat cu atenția pe ai mei, eram ca un elicopter care survolează permanent o zonă de control. Probabil încercam să repar ce nu făcuseră tata și mama pentru mine. Abia când au intrat în adolescență și-au început să-mi trântească ușa camerei lor în nas n-am mai avut încotro și le-am dat spațiu. Nu știu dacă apreciază că am încercat să le fiu aproape. Înclin să cred că nu.

Tot Speriatu mi-a spus să am grijă la momentul în care copiii devin independenți fiindcă atunci voi căuta în altă parte vehicule afective. Am râs de el și i-am zis să-și vadă de treabă, nu-mi trebuie avertismente din partea unui teoretician fără familie și nici nu înțeleg ce-i cu vehiculele alea scoase din tratatele lui de psihologie. M-am purtat ca un măgar, știam foarte bine de ce rămăsese singur, dar mai grav a fost că a avut dreptate. Când progeniturile mele și-au redus discursul la „nu înțelegi nimic” și „lasă-mă!” am început să petrec toată ziua la firmă, deși aveam angajați buni, nu era nevoie să stau pe capul lor. După aia am început o relație cu o tipă care lucra pentru mine, au urmat și altele, nu-mi plăceau din cale afară dar probabil căutam să umplu un gol și poate să mă conving că încă sunt bărbat. La un moment dat una dintre tipe n-a mai fost mulțumită cu statutul de amantă, a făcut în așa fel încât să afle nevastă-mea, spera să declanșeze o criză și să rămână ea cu mine. Criza a declanșat-o dar fără finalitatea la care spera, în schimb au aflat și copiii, erau de-acum mari dar penibilul situației m-a făcut să simt că în ceea ce îi privea am eșuat cu brio chiar aproape de final.

Când a aflat de ce nu prea mai stăteam acasă Ana s-a dus plângând la Speriatu, care funcționa pe post de mama răniților pentru toate neamurile și cunoscuții. M-am trezit cu el a doua zi, a încercat să-mi vorbească, eu i-am răspuns insolent, i-am zis că nu-mi trebuie sfaturi de viață din partea unuia care locuia singur în apartamentul rămas de la părinți. S-a înfuriat groaznic și m-am speriat, nu din cauză că mi-ar fi fost frică ci pentru că dintr-o dată fizionomia i se transformase și mi s-a părut că-l văd în fața mea pe tata, care murise de atâția ani încât aproape uitasem cum arăta. Apoi m-a pălmuit, am fost atât de uluit că nici n-am putut să reacționez. Nu mă mai lovise niciodată, de multe ori luase el bătaie în locul meu. Un firicel de sânge a început să-mi curgă din buză, o zgâriasem de dinți, nu era nimic grav dar l-am văzut pe Speriatu cum pălește, trăsăturile tatei i-au dispărut de pe chip, a redevenit cel pe care-l știam. A plecat fără să mai spună ceva. M-am uitat pe geam cum traversa curtea vilei, un om prăbușit. Ar fi trebuit să alerg după el. Nu m-am mișcat din loc și nu știu cum o să mă împac vreodată cu asta, de fapt eu l-am lovit atunci, ultimul om din viața mea care ar fi meritat așa ceva. Mă bucur că măcar acum sunt lângă el.

Mai e o oră până la următoarea doză. Se vede că îl doare din ce în ce mai tare. Ies periodic din cameră sub pretextul că merg să-i pregătesc un ceai pe care oricum nu-l bea, dar în absența mea se poate chirci de durere, poate să geamă, poate să-și strângă tâmplele în palme și astea toate îi fac bine. Îmi repetă că nu-i nevoie să stau lângă el, se descurcă singur și eu am desigur treabă la firmă sau acasă, dar simt că se bucură să mă vadă alături.

Ar fi putut să aibă o familie. Cu siguranță și-a dorit-o. Era îndrăgostit de o colegă, o fată foarte plăcută, toți credeam că se vor căsători. Fata i-a cerut, cum era firesc, să se mute într-un loc al lor. A intervenit mama care între timp realizase că îmbătrânește și n-avea chef să rămână fără pajul de cameră. Au urmat scene lacrimogene, mizerii făcute fetei, amenințări teatrale cu sinuciderea. Până la urmă Speriatu a renunțat. A rămas să aibă grijă de mama.

Am ațipit fără să-mi dau seama, fotoliul ăsta vechi e atât de comod. Când eram copii îl culcam pe podea, ne așezam între picioarele lui și pretindeam că e o navă spațială. Speriatu scornea niște povești minunate despre lumi populate de extratereștri, porneam să ne luptăm cu ei, eu manevram tunurile făcute din tuburi de carton, la final eram eroul care salvase galaxia. Alte câteva ore în care uitam să întreb când o să se întoarcă mama acasă.

M-a trezit zgomotul ușor al cănii de ceai așezată la loc pe noptieră. Și-a luat singur pastila. N-are cum să-și fi făcut efectul dar arată deja mai liniștit, probabil anticipează calmul relativ al următoarelor două-trei ore. Și-a așezat perna ca să poată sta cu capul ridicat și mă privește zâmbind. Arată îngrozitor de slăbit, doar ochii au mai rămas din chipul pe care i-l cunoșteam.

– Cum e?

– Ca tăișul zimțat al sarcasmului feminin, încercă să glumească. Un pic dureros, dar te stimulează să găsești o replică.

Haide, agață-te de asta.

– Știi, nu te-am întrebat niciodată … Ai mai ținut legătura cu fata aceea?

– Ne-am văzut acum vreo doi ani.

– Ea s-a căsătorit?

– Da. Din păcate relația nu a mers. Era singură când m-a căutat. Am băut o cafea împreună.

Am ezitat de frică să nu zic o prostie, dar până la urmă l-am întrebat:

– Nu v-ați gândit să o luați de la capăt? Nu mai avea cine să se bage între voi.

– Probabil că ea și-ar fi dorit să încercăm. Dar nu avea sens. Oamenii se schimbă în timp. Soții evoluează uneori în direcții convergente, dacă au personalități compatibile și un dram de bunăvoință. Însă noi mersesem prea mult timp pe drumuri separate.

– Nu te-ai gândit să încerci măcar? De unde știi că n-ar fi funcționat?

Mă privi în același timp amuzat și trist.

– Psihologii sunt de două tipuri: pe de o parte cei care pun un diagnostic și apoi aplică metodele prescrise, pe de altă parte cei care încearcă să înțeleagă oamenii. Nu înseamnă că tipurile astea se exclud reciproc, în orice caz nu integral … Dar am căutat să fiu mai mult unul dintre cei din a doua categorie.

– Nu pricep.

– Teoretic, am fi putut să încercăm. Dinamica unei relații între oameni fără înclinații abuzive nu poate fi anticipată, poate ne descopeream noi afinități. În principiu nu aveam nimic de pierdut.

– Ți s-a făcut frică?

– După o jumătate de ceașcă de cafea am știut că momentul nostru trecuse. Nu mai exista nimic. Mi-a părut rău că a vrut să ne întâlnim. Pentru mine ar fi fost mai bine să mi-o amintesc așa cum era înainte să o luăm pe drumuri separate.

– Nu înțeleg. Eu aș fi încercat și a doua oară.

– Tu ești un prost care a avut șansa să găsească o femeie ca Ana.

– Știi că lucrurile nu merg grozav nici acum, chiar dacă m-am lăsat de divertismente.

– Atunci când oamenii au probleme cu partenerul, se refugiază afectiv în amintirea unor relații anterioare. Asta e în regulă. Însă uneori nu se limitează la amintiri ci decid să-l caute pe fostul. Urmează o întâlnire de felul celei pe care am avut-o eu, la o cafea sau în altă parte, și adesea cei doi intuiesc că lucrurile nu mai sunt cum au fost. Dar uneori ajung din nou împreună. Și se poate întâmpla ca relația revitalizată să decurgă bine. Însă dacă decurge prost e o tragedie, pentru că nu pierzi doar o nouă relație, pierzi și amintirea idealizată a celei vechi, care era o sursă de stabilitate afectivă.

– Mi se pare o scuză jalnică.

– Cu toate problemele care există, tu ai totuși o căsnicie autentică. Ține de ea. E cel mai bun sfat pe care ți-l pot da. Dacă aș fi crezut că substanța relației voastre s-a evaporat aș fi fost primul care să vă sfătuiască să-i puneți capăt. Știi că nu te-aș minți într-un lucru ca ăsta. Și, auzi, chiar mă simt mai bine. Te rog du-te acasă, promit că te sun dacă-mi trebuie ceva.

– Stai să se lumineze, unde vrei să plec acum, noaptea?

Dacă reușești să-l atragi într-o discuție care-l interesează, uită un timp de durere și pastila are timp să-și facă efectul. Îmi urc picioarele lângă el pe pat, bombănind că e atât de gras încât n-ai loc să îți întinzi un pic oasele. Zâmbește și văd cum încet-încet genele i se închid. În sfârșit o să se odihnească puțin.

N-am de gând să plec. Știu că mai sunt doar câteva zile. L-am avut alături de când am deschis ochii. Când am putut să mă descurc singur mi-am văzut de viață, am vorbit doar când el mă căuta, l-am lăsat să se chinuie cu mama. Dau vina pentru asta pe indiferența mea ereditară, ce bine e când poți întinde degetul spre alți vinovați și nu-i nevoie să-ți scrijelești conștiința. Dar măcar acum sunt aici, așezat pe fotoliul ăsta care-o să fie mereu o bucățică din mine, așteptând să mă cuprindă somnul ca să întind cu un gest reflex mâna în întuneric și să o găsesc pe a lui, cum s-a întâmplat de atâtea ori în nopțile copilăriei mele.

Mihai Popa

Am avut șansa să trăiesc în Iași înainte de a fi sufocat de vehicule și urbanism agresiv. Am copilărit într-un cartier vechi, neatins de sistematizarea comunistă și unde au locuit mulți dintre cei ale căror nume sunt astăzi indisolubil legate de literatura română. Iașul duminical avea încă aerul unui târg de la începutul secolului trecut și casele lui Pogor, Topîrceanu sau Creangă nu păreau atât muzee cât locuințele unor concitadini.
Acel aer s-a pierdut, sau l-am pierdut eu în timp. Încerc să-l recuperez scriind.