Cealaltă jumătate

Traducere din limba italiană:

Pavel Nedelcu

Dar e stricată.

Nu e stricată.

Copilul întinde o mână spre pară și o apasă cu vârful degetului. În locul unde a apăsat rămâne o adâncitură. Ai văzut?, îi spune bunicii.

Uită-te la partea cealaltă, spune bunica.

Copilul ridică para de codiță, care se desprinde și îi rămâne între degete, în timp ce fructul cade și se leagănă de câteva ori pe marmura mesei. Copilul îi arată codița bunicii. Ea apucă para și o așază în fața nepotului.

Uită-te la partea corectă.

Ce să văd, mă rog?

Ce ai în față.

O pară stricată.

O pară bună.

Copilul își apropie fața de pară, o miroase.

Doar coaja e neagră, dar para e bună.

Dacă spui tu.

Decojește-o.

Nu vreau s-o mănânc.

Nu ți-am spus s-o mănânci. Decojește-o.

E scârboasă.

Bunica alege un cuțit dintre tacâmurile proaspăt spălate, îl usucă pe șorț și i-l înmânează nepotului pe o farfurie albă, cu marginea proaspăt ciobită.

Copilul privește para, farfuria, bunica. O cojești tu?, întreabă.

Bunica se așază lângă nepotul ei și își apropie farfuria. Cu un gest precis, taie para la jumătate. Sunetul cuțitului atingând farfuria este singura excepție de la tăcerea bucătăriei, împreună cu ticăitul ceasului atârnat pe perete. Copilul observă mâinile bunicii umezindu-se de zeamă. Vede lama intrând sub coajă și alunecând de-a lungul curbei fructului. Începe să-i simtă aroma plăcută.

Bunica împinge farfuria în fața nepotului. Jumătate de pară este tăiată cuburi. Cealaltă jumătate, mai neagră, este întreagă și împinsă spre margine, departe de jumătatea bună.

Haide, spune.

Copilul își pune degetul arătător pe un cubuleț. Ridică degetul, și-l duce în fața ochilor. Observă suprafața strălucitoare a vârfului arătătorului: un cerculeț lăcuit acolo unde degetul a atins para. Își bagă degetul în gură, se uită la bunica sa și, cu degetul încă în gură, zâmbește.

Ce ți-am spus eu, spune bunica.

Copilul ridică cubulețul și îl face să dispară în gură. Este atât de mic, încât se topește sub presiunea slabă a limbii. Apucă un alt cub, ce îi cade în farfurie.

Alunecă, spune copilul, și râde.

Pentru că e coaptă, de asta e așa zemoasă, explică bunica. Își observă nepotul în timp ce mănâncă, apoi privește afară. Conturul fabricilor, neclar din pricina ceții, fumul coșurilor, amestecat cu norii joși. Acea lumină de culoarea gălbenușului. Marea, care nu se vede, dar pe care ea o știe în spatele clădirilor.

Îmi dai și mie o bucățică?, întreabă bunica în timp ce se uită pe fereastră, și întinde mâna spre nepotul ei fără să aștepte răspunsul.

Copilul se uită la farfurie. Au mai rămas doar două cubulețe. Vrea să ia unul, dar apoi îl alege pe celălalt, mai mare, și îl așază pe palma deschisă a bunicii.

Bunica își pune cubul în gură, apoi își șterge mâinile de șorț și închide ochii. Simte cum aroma perei coapte se răspândește pe limbă.

Afară, vântul pare tăcut.

Vrei să-mi spui ce s-a întâmplat azi?, întreabă.

Copilul vrea să apuce ultimul cub, însă se oprește. Rămâne nemișcat pentru câteva ticăituri, apoi privește în jos și-și retrage ambele mâini de-a lungul coapselor slabe. Respirația lui accelerează, în acord cu ritmul mai rapid al bătăilor inimii.

Haide, spune bunica.

Nimic, răspunde nepotul cu voce joasă. Nimic, repetă din nou, mai încet, pentru a doua oară.

Bunica deschide ochii și, continuând să privească pe fereastră, își așază o mână pe umărul mic al nepotului. Îi mângâie clavicula. Își mișcă degetul mare între protuberanța și golul formate de os.

Ce s-a întâmplat?

Copilul inspiră, înghite aerul. Nu răspunde.

Haide, spune.

Râd de mine, răspunde el în șoaptă.

Asta știu. Te întreb de ce o fac. De ce au făcut-o azi.

Copilul își lasă capul în jos încă imperceptibil. Linia coloanei vertebrale formează un unghi drept cu cea a gâtului, fruntea aproape că atinge marginea farfuriei. Bunica se întoarce spre el, îi ridică bărbia cu degetul arătător îndoit.

Ridică-te, spune, stai drept. Și atenuează imperativul cu o altă mângâiere. Nu se întâmplă nimic dacă-mi spui.

E ceva urât.

Cât de urât poate fi? Și o să vezi că, dacă-mi spui, va părea altfel.

Copilul fixează farfuria. Privește cubulețul, ultimul, în albul inundat de zeamă.

E din cauza rucsacului?

Nu.

A părului?

Nu.

Atunci de ce?

Păi… pentru că ești…

Eu? Râd de mine?

Puțin.

Și ce spun?

Spun că ești diferită de celelalte mame.

Cum adică?

Păi, că ești…

Sunt?

Bătrână.

Liniște.

Ceasul, fereastra, lumina.

Bunica inspiră.

Sunt o bunică, nu o mamă. Bineînțeles că sunt diferită de celelalte mame. Sunt două mame distanță între mine și tine, nu doar una. Am anii mei, plus anii tăi, și cei ai mei dinaintea voastră.

Bunica respiră puternic, acoperă ticăitul ceasului.

De aceea nu m-ai salutat azi la ieșire și ai fugit în stație?

Copilul dă din cap afirmativ și ochii îi devin strălucitori la fel ca degetul umed cu zeamă de mai devreme.

Uite cum facem. De acum încolo am să te aștept în stația de dinainte. Tu te urci singur în autobuz și, la a doua oprire, apari în fața ușilor, eu voi fi acolo și, când te văd, mă urc și eu. Așa o să ne întoarcem acasă împreună, dar în mare secret. Ce spui?

Copilul se uită la bunica sa, se aruncă asupra ei.

Ușor, că mă strivești. Doar sunt bătrână, vorba aia.

Râd.

Bunica simte corpul subțire al acelei ființe, îi aude respirația, ritmul inimii mai rapid decât ticăitul ceasului, oasele pe care i le-ar putea număra. Își strânge nepotul la piept fără să-l strângă, îl îmbrățișează fără să-l constrângă. Îl susține doar, în speranța că se va desprinde singur.

Când îmbrățișarea se destramă, bunica îl privește. Îi poartă acea buclă arămie după ureche și i-o așază în așa fel încât să rămână acolo.

Termină para asta, ori chiar va trebui s-o dăm la gunoi în curând, spune bunica, în timp ce se ridică și aruncă o privire la poza fiicei sale, decolorată, agățată pe perete, lângă ceas. Își trece apoi mâinile peste șorț.

Copilul apucă ultimul cubuleț. Cât pe ce să-l mănânce, se oprește apoi întreabă: îl vrei tu?

O să mă duc să cumpăr altele mai târziu.

Atunci copilul își aruncă cubul în gură cercetându-și cu limba colțurile buzelor în căutarea aceluiași gust.

Bunica ia farfuria vrând să arunce jumătatea de pară rămasă la gunoi.

Stai, spune copilul.

Bunica se uită la el.

Zeama. E partea cel mai bun.

E partea cea mai bună, așa e, spune bunica, în timp ce-și privește nepotul care soarbe lichidul direct de pe marginea imperfectă a farfuriei.

Ușor, vezi că-mi picuri pe jos. Acum o putem arunca, sau o vrei și pe asta până la urmă?

Nu, aia e stricată.

Dar cealaltă jumătate cum era?

Perfectă.

Zâmbesc, au două zâmbete diferite.

Ți-am spus că era doar exteriorul, spune bunica.

Lasă resturile să alunece în coș, ridică piciorul de pe pedală. Buf, capacul se închide.

Era exteriorul, repetă, a fost coaja cea care te-a păcălit.

Martina Vianovi

S-a născut în Florența, însă casa pe care și-a ales-o este orașul Torino, unde a frecventat cursul de doi ani în scriere creativă al Școlii Holden. În prezent lucrează ca storyteller și (freelance) speaker, după ce a studiat și lucrat în teatru timp de cincisprezece ani, ca actriță și regizor asistent.
Să se surprindă în fiecare zi este sportul ei preferat, cum ar fi prin coacerea prăjiturilor cu scorțișoară, escapade la mare oricând este posibil, căutarea părților bune ale lucrurilor. Preferă datul euforic din coadă al câinilor în locul privirilor piezișe ale pisicilor, iar dacă o întâlnești, nu-i cere să joace șah: în timpul jocului reușește mereu să uite dacă e cu piesele albe sau cu cele negre.