Sper ca lumea să se sfârșească așa

Mă trezesc din cauza căldurii supărătoare. E doar mai, dar o căldură ciudat de ascuțită acoperă orașul meu, ca o ploaie. Îmi aud porii de pe întregul corp țipând intens. Deși ar trebui să fiu afară pe o căldură atât de intensă, coronavirus-ul e în plină desfășurare acum, așa că nu pot. Mănânc micul dejun, fac o temă și văd un video pe Youtube. Dar căldura se află mereu în jur. Mă privește sugestiv.. Nu-mi pot controla dorința de-a ieși afară.

Când urc pe bicicletă, o aud pe maică-mea:

– Ce, unde vrei să te duci?

– Nicăieri. Doar să exersez.

Zicând asta, încep să pedalez.

Orașul stă într-o tăcere absolută, pentru că nu există nimeni afară, din cauza virusului corona. Ca și cum toți rezidenții ar fi fost masacrați de un dumnezeu arogant. Cu puțin timp în urmă, a murit o bătrână din cauza virusului. Era cea mai deșteptă persoană din oraș. Odată cu această tragedie, orașul și-a pierdut energia. Îmi spun că nu e atât de rău. Pot alerga cu bicicleta oriunde. Nu mă voi întâlni cu vreun pervers. În timp ce pedalez, simt deodată cum tremură pământul. Se pare că e un cutremur. Sunt terifiată de multele cutremure produse recent. Dacă ar avea loc un cutremur și oamenii s-ar înghesui în adăposturi, mulți ar muri din cauza virusului corona. Așa ceva ar trebui evitat.

Când opresc bicicleta ca să-mi șterg transpirația, vibrează smartphone-ul. Am primit un mesaj de la Ayaka, iubita mea. Dar nu vreau să-l citesc. Noi suntem iubite de același sex și depășim împreună diverse probleme, dar simt că această relație e aproape de sfârșit. Odată, dragostea pentru ea era irizată ca un buprestid (gândacul „bijuterie”), dar acum s-a stins. Ar trebui să termin relația, dar cumva nu pot. Când încerc să mă despart de ea, îmi amintesc de atingerea buzelor când m-a sărutat pe spate. Atingerea aceea ca o intoxicație, ca nu bumbac îmbibat în vin, curgând pe spate. Gândindu-mă la asta, simt că îmi tremură omoplații.
Sunt la plajă. Deși m-am gândit că nu există nimeni aici din cauza virusului,  găsesc o femeie. Datorită culorii negre a pielii ei, îmi dau seama că e Alex, profesoara de engleză de la liceul meu. Când a venit în oraș, asta a însemnat că o negresă s-a stabilit într-un oraș mic din Japonia, așa că a devenit ceva viral. Dar atitudinea ei a fost atât de nepăsătoare, încât a câștigat simpatia rezidenților cu japoneza ei stricată și s-a familiarizat cu orașul. Eu nu particip la clasa ei și n-am vorbit cu ea. Ascunsă în spatele unui zid, o privesc. Respirând încet, o privesc fără oprire.

Curioasă, mă apropii de Alex. A trecut multă vreme de când am pășit pe nisip cu picioare, și îmi dau seama cât de lungă e auto-izolarea. Ea e concentrată să facă ceva în nisip. După ce îmi ling buzele de multe ori, o întreb în engleză:

– Ce faci?

Alex se uită la mine. Are o țigară în gură, arată sălbatică și foarte mișto. Ar trebui să fie pe o revistă americană de fashion.

– Un castel de nisip, zice fără nicio expresie.

Dar ceea ce se află în spatele ei nu seamănă a castel. E greu să-mi dau seama ce reprezintă. Ar putea fi o așa-numită artă contemporană, ceva de neînțeles. Mă uit la ea pentru o vreme. Culoarea pielii femeii e extrem de diferită de pielea mea galbenă. Sunt surprinsă că există persoane cu pielea atât de colorată.

Continui să o privesc pe Alex. Mă simt atrasă și de decolteul ei, care e neted și frumos. Pielea îi strălucește senzual în lumina de mai. Mă uit fără să respir. Observ că începe să-i apară o picătură de transpirație. Simte aceeași căldură ca mine. Gândindu-mă la asta, sunt entuziasmată. După ce-mi înghit neintenționat saliva, privirea îmi tremură. Deși îmi spun că de vină sunt eu, realizez că e de fapt alt cutremur. După ce se oprește, o întreb pe Alex:

– Nu ți-e frică de cutremure?

– Nu. M-am obișnuit cu asta, pentru că trăiesc de mult în Japonia. Pot face surf pe cutremur.

– Ha-ha.

Sunt surprinsă că se așază brusc lângă mine. Un miros foarte dulce, de Mont Blanc, îmi ajunge în nări. E mirosul ei. Mă bucur foarte mult să știu asta.

– Marea de aici e frumoasă. E ca sângele caracatiței.

– Sângele caracatiței?

– Da. Nu știi, chiar dacă trăiești lângă mare? Sângele caracatiței e albastru și foarte frumos. Vreau să port așa o rochie.

Nu ne mai spunem nimic pentru o vreme. Dar să fiu acoperită de tăcere mă face foarte fericită.

– Cum e coronavirus în țara lui Alex-san?

– A murit bunica mea din Brooklyn.

– Oh, îmi pare rău.

– În SUA, se pare că e foarte agresiv.

– Și aici în oraș a murit o bătrână de 100 ani.

– Da, știu. Era o persoană bună. Avea un surâs ca un șoim, foarte mișto.

– Noi stăm prea aproape una de alta.

– Noukou sessyoku? zice ea în japoneză. Ți-e frică să mori din cauza virusului?

Când vorbim, Alex fumează foarte mult. Începe o nouă țigară. Din gura ei iese țâșnește spre mare un fum alb ca o balenă.

– Vrei să fumezi?

Sunt surprinsă că-mi întinde o țigară. Filtrul e plin de ruj. După ce îmi umezesc buzele, pun țigara în gură. Mi se deschid porii de pe corp din cauza tensiunii, simt cum apare transpirația, aproape că o aud. Și ceea ce-mi apare în minte e surâsul luminos al lui Ayaka. Creierul mi se rostogolește.

– Hei, știu câte ceva despre tine, zice Alex, iar inima aproape că-mi explodează.

– Tot timpul, te uiți la mine. Ți-am văzut privirea aia mieroasă, pe care încerci să o ascunzi, ca o veveriță timidă.

Mă simt necăjită că mă citește atât de ușor. Sânii i se află în dreptul ochilor mei. Lumina albă pe pielea neagră arată senzual. Vreau să ating acele rotunjimi. Își scoate tricoul alb și-i văd trupul frumos, construit din curbe perfecte. Se apropie și mă sărută pe gură. E un sărut adânc, foarte adânc. Mă las inhalată de ea. Apoi, vibrează smartphone-ul. Un mesaj de la Ayaka. Scuze, dar mă simt prea bine acum, îi răspund în minte.

Mă uit la mare, iar marea începe să tremure, lumea începe să tremure. Sper ca lumea să se sfârșească așa.

Tettyo Saito

Tettyo Saito s-a născut în 1992, în prefectura Tiba, Japonia. A studiat literatura japoneză la Universitatea Meiji din Tokyo. După terminarea universități, a început să studieze limba română, datorită filmului românesc „Polițist, Adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu. După 5 ani, visul său s-a împlinit, a reușit să devină scriitor în România. În Japonia, este critic de film și literatură.