Pergamentul

– Mi-ar trebui un spectrometru cu raze X ca să iasă ceva din cercetarea asta. Fără el umblu cu presupuneri.

– De ce nu faci cerere să-ți cumpere unul?

– M-ar da rectorul afară din birou. Costă o grămadă de bani. Mai trebuie și un aparat care să macine roca și s-o transforme în plăci subțiri. Discuri amalgamate, așa le zice, se obțin din rocă măcinată amestecată cu tetraborat de litiu.

Își mâncau încet sandwich-urile într-o cămăruță a bibliotecii. Ușa spre sala de lectură era deschisă în caz că ar fi apărut vreun student care să-l caute pe Inácio. Dar se apropia vacanța de Crăciun și studenții o lăsaseră deja moale cu învățatul.

– Și cum funcționează aparatul ăsta?

– Pe baza fluorescenței. Dacă expui un mineral la raze X, atomii din care e compus se vor ioniza. Odată ionizați emit fotoni. Măsori lungimea de undă a fotonilor și afli elementele chimice din componența eșantionului.

– Complicat.

– Nu e deloc. E ca atunci când pedagogul ne găsea în dulap reviste cu fete în costume de baie: ne alinia în vestiar și ne trăgea șuturi în fund. Fiecare din clasă avea un țipăt distinct, știai întotdeauna cine-i la primire. La fel e și cu atomii când sunt bombardați cu raze X.

Inácio începu să râdă amintindu-și de internatul din Coimbra unde se cunoscuseră când părinții îi trimiseseră la școală.

– Nu mai râde atâta, pe mine încă mă doare șezutul când îmi amintesc. Ar trebui să te intereseze subiectul. Spectrometrele sunt folosite și pentru analiza manuscriselor.

Inácio deveni brusc interesat. Biblioteca avea o cameră separată unde se țineau manuscrisele, accesul la ele era restricționat, unele erau clasificate ca obiecte de patrimoniu. Se socotise întotdeauna un norocos că le putea răsfoi oricând dorește.

– Și ce faci cu aparatul? Afli pe ce fel de piele au fost scrise?

– Nu cred că poate face asta … Sunt folosite la analiza chimică a miniaturilor. Și ca să descifrezi palimpsesturi.

– Știi că avem și noi câteva? Pe alocuri se văd cu ochiul liber urme ale scrierii originare. Cum le poți citi cu aparatul?

– Cerneala conține minerale. Chiar dacă pergamentul a fost răzuit și s-a scris peste el, mineralele au fost absorbite în piele. Spectrometrul le identifică și se poate reconstitui textul inițial.

Inácio puse sandwich-ul pe masă. Îi trecuse foamea. Era unul dintre oamenii care trăiesc pentru cărți.

– Hai să cerem un aparat. Ce dacă ne refuză? Măcar încercăm. Am câteva pergamente din secolul IX, poate găsim ceva sub textul aparent.

– Fugi de-aici. Costă cât o limuzină. Nici nu știu dacă sunt modele care să fie folosite atât la analiza mineralelor cât și a materialelor organice.

– O să afli, João, o să afli. Găsește ce ne trebuie. Mă duc eu la rector. I-am făcut o grămadă de lucrări pentru examene cât am fost studenți. Dacă mă refuză îl ameninț că o sun pe soție și-i povestesc ce fete aducea el la cămin.

– Vezi să nu-ți aprobe, mormăi João adunând resturile prânzului. Nu mai poate Lúcia de ce-a fost acum aproape 50 de ani, suntem toți cu un picior în groapă. Dacă are ceva bani, banditul o să-și cumpere o valvă de prostată mai degrabă decât să ne ia nouă spectrometrul.

Nu a fost nevoie de insistențe. Crăciunul bătea la ușă și universitatea nu reușise să cheltuie bugetul pe anul curent. Rectorul și directorul administrativ, oameni cu experiență în finanțele publice, prevăzuseră fonduri pentru renovarea unui corp al universității. Dar calendarul lucrărilor fusese dat peste cap de o întâmpinare venită din partea Comitetului pentru Egalitate, care atrăsese atenția că planurile de renovare lasă neatinsă împărțirea discriminatorie a grupurilor sanitare. Comitetul reclama că este inacceptabil să fie perpetuat șablonul perimat al celor două sexe: toaletele trebuiau să fie neutre din punct de vedere al genului. În plus, cele destinate bărbaților se planificase să fie dotate în continuare cu pisoare, simboluri necontestate ale patriarhatului abuziv și o palmă pe obrazul egalității.

Nimeni nu înțelegea, la drept vorbind, cu treabă au pisoarele cu abuzurile patriarhatului, dar rectorul nu voia scandal. Ajunsese la concluzia că studenția a evoluat într-o afecțiune psihică ale cărei victime se vindecă cel mai adesea de la sine odată cu prima chirie pe care o plătesc din propriul buzunar. Așa că a dat un comunicat prin care își exprima solidaritatea cu marea cauză a egalității de gen și, până să fie refăcut planul de renovare al clădirii conform priorităților ideologice ale zilei, se apucase să caute alternative ca să închidă bugetul. Șaizeci și două de mii de euro pentru spectrometru, polizor de roci, periferice și presă pentru discuri amalgamate erau exact ce trebuia, investiția se justifica prin faptul că aparatele urmau să fie folosite atât de departamentul de Științele Pământului cât și de biblioteca universitară. Referatul de necesitate a fost întocmit și aprobat pe loc, selecția de oferte finalizată în trei zile, secretara a semnat în locul juristului plecat deja în vacanță și comanda a fost plasată de urgență. Reprezentantul furnizorului s-a dat peste cap să aducă repede echipamentele ca să poată emite factura și să-și ia bonusul de vânzări, se întâmpla rar să i se comande modele vârf de gamă fără să i se ceară măcar o reducere de preț. În seara de 22 decembrie João și Inácio au fost chemați de acasă ca să primească livrarea. Au hotărât să depoziteze aparatele direct în sala manuscriselor, le puteau muta după vacanță în laboratorul de geologie.

A doua zi dimineață au început să asambleze componentele. Inácio era neajutorat când venea vorba de tehnică, nu putea contribui decât la despachetat, dar pe João specializarea profesională îl silise să se țină la curent cu tehnologia. Acompaniindu-se cu un șuvoi de imprecații originale, a reușit să identifice unde venea conectat fiecare cablu și a pus în funcțiune spectrometrul și calculatorul care urma să preia imaginile. Echipamentele dedicate prelucrării mineralelor le-au lăsat în cutii, nu se puteau apuca de polizat în bibliotecă.

Era ajunul Crăciunului când le-au reușit primele teste. Inácio a adus un pergament pe care se distingeau urme ale scrierii originare. S-au chinuit să-l scaneze cu spectrometrul, aparatul nu era destinat în mod special analizei manuscriselor. Reușeau să obțină imaginea mai clară sau mai difuză a unei porțiuni de dimensiunea unei farfuriuțe de cafea, descifrau câteva cuvinte, continuau să scaneze apoi zona adiacentă și să pună cap la cap bucățile de text. Era o muncă migăloasă dar amândoi erau încântați,
uitaseră că trebuie să mănânce.

După-amiază, lui Inácio i-a venit o idee:

– Trebuie să analizăm un manuscris de dimensiuni mai reduse. Sunt șanse mai bune să găsim ceva.

– De ce?

– Când pergamentul era refolosit, se răzuia textul originar iar filele se tăiau în jumătate. Apoi se schimba orientarea paginii, jumătățile obținute erau rotite cu 90 de grade. Dacă persistau urme de cerneală din cuvintele scrise inițial, acestea urmau să arate ca niște coloane verticale difuze. Așa deveneau mai puțin perceptibile, ochiul se concentrează instinctiv să citească textul scris pe orizontală.

– Bună idee. Hai să găsim unul.

– Am acolo, pe raftul de sus, două tratate de medicină medievală. Au fost fotocopiate prin anii ’80 și de atunci nu a cercetat nimeni originalele. Aduc imediat unul.

– Lasă-mă pe mine, hodorogule, unde vrei să te urci cu șoldul tău care trosnește când te ridici de pe scaun? Lasă atleții căliți în natură să se ocupe! și João se cățără repede pe scară, scoase unul dintre tratate și i-l oferi lui Inácio.

Intuiția s-a confirmat. Pe ecranul calculatorului au apărut câteva caractere arabe. Tot scanând zone adiacente au găsit și cuvinte scrise în latină.

– Poate e o traducere, João. Hai să scanăm toată pagina și să încercăm să punem cap la cap ce obținem. Dacă avem noroc, pagina alăturată e cealaltă jumătate a foii de pergament inițiale și putem reconstitui textul.

– Mai știi ceva arabă?

– Prea puțin, dar găsim un specialist când se termină vacanța ca să ne confirme că-i o traducere. Acum ne concentrăm pe textul în latină.

Până au terminat de scanat cele două pagini afară se întunecase. Inácio încerca să transcrie pe un caiet cuvintele descifrate și să găsească legătura dintre ele. João se așezase pe un scaun și privea în gol.

– E prima seară de Ajun fără ea, Inácio.

– Știu. Îmi pare rău.

– N-ai de ce. Am avut noroc cu palimpsestul ăsta al tău. N-aș fi putut sta singur în casă.

– Cred că sunt aproape să asamblez ceva coerent.

– Te obișnuiești vreodată?

– Cu ce?

– Să fii singur.

– Da. Te obișnuiești atât de bine încât nu-ți mai dorești să vorbești cu oamenii. Ajungi să preferi cărțile. Sau câinii.

– Nu pot să-mi închipui cum … Ei, care ești acolo? Inácio, e cineva în bibliotecă.

Se auzi un zgomot ușor de pași și în cadrul ușii apăru un domn cu pardesiul acoperit de picături fine de ploaie.

– Eram sigur că vă găsesc aici. V-a sosit aparatul?

– Cu ce ocazie pe la noi, domnule rector? întrebă insolent João. A căzut cumva guvernul și vă confruntați cu un viitor incert? V-ați gândit să vă amestecați puțin printre oamenii de știință adevărați, în caz că va trebui să reveniți la catedră?

– Ai o gură spurcată, João. V-am sunat pe amândoi acasă și nu mi-a răspuns nimeni. Lúcia vă invită la masă. Copiii n-au reușit să ajungă anul ăsta. Cred că v-a luat și niște cadouri, probabil câte un inhalator pentru astm, ce altceva v-ar mai trebui vouă?

João era mai mic de statură decât rectorul și lucrul ăsta îl deranja, așa că se urcase înapoi în vârful scării și se prefăcea că studiază manuscrisele de pe rafturile de sus.

– Doamna Lúcia este o fire nobilă, stimate domnule rector. Decizia de a se căsători cu dumneavoastră a fost cea mai impresionantă dovadă de martiriu creștin pe care am avut ocazia s-o constat în decursul scurtei mele existențe.

– Nu mă mai supăra, João, uite că v-am cumpărat jucăria, nu ești bucuros? Ați găsit ceva interesant?

– Cred că am reușit să reconstitui trei versuri, murmură Inácio. Nu sunt sigur de câteva cuvinte, dar par să aibă sens.

– Sunt în latină?

– Da. Despexit oculus meus … Inácio șovăi puțin. Ochiul meu respinge … nu, nu-i așa. „Ochiul meu disprețuiește ce alții iubesc, iar totul în viață nu-i decât trudă, arăm pentru viermi”. Cred că asta este.

– Un psalm din Vechiul Testament? se arătă dezamăgit João. Speram să găsim un text inedit.

– Inácio, zise rectorul căzut pe gânduri, îmi amintesc ceva similar de la cursul de literatură arabă. Doamne, parcă s-a întâmplat în altă viață, lumea asta a luat-o razna între timp … Dar îmi evocă un poet maur, o fi unul dintre cei de la Alhambra?

– Cred că e un filozof evreu din Andaluzia, Solomon ibn Gabirol. Secolul XI. Neoplatonic. Am în bibliotecă o traducere portugheză a poemelor lui, putem să verificăm.

– Haideți s-o lăsăm pe după Crăciun. Lúcia ne așteaptă, i-am promis că vă aduc.

– Cum să merg așa? protestă João încă în vârful scării, trăgând cu o față dezolată de marginea puloverului uzat pe care-l purta. M-am îmbrăcat ca pentru întins cabluri.

– Anul trecut ai fost mai distins? Ai venit în costum și-apoi ai scos din buzunar două pietre pe care le-ai așezat în paharele de Alcobaça ale Lúciei.

– Erau fragmente de meteorit, tocmai mi le trimisese profesorul Ferreira din Lisabona, valorau mai mult decât cristalele ieftine de pe masă!

– Poemul ăsta parcă a fost scris pentru tine, João, ochiul tău disprețuiește ceea ce alții iubesc. Dar te-aș sfătui să nu i-o exemplifici iarăși Lúciei, paharele sunt de la mama ei … Haideți să mergem. Ibn Gabirol scrie frumos dar era puțin prea pesimist, nu-i totul în viață doar trudă.

Inácio rămase în urmă ca să activeze sistemul de alarmă al bibliotecii. Înainte să stingă lampa de la masa de lucru mai privi o dată versurile reconstituite. Rupse foaia din caiet, o împături cu grijă și o așeză în buzunarul interior al hainei. Un medic al trupului ți-a răzuit cuvintele, Solomon ibn Gabirol, fiindcă pergamentul pe care erau scrise i-a fost mai de trebuință. Dar pielea s-a încăpățânat să păstreze memoria lor. O mie de ani ne despart și doar tehnica ne creează iluzia că suntem mai înțelepți decât tine. Am început să inventăm cuvinte care să ne întrețină voluptatea propriei ignoranțe. Când timpul nostru va trece, alți oameni vor răzui pergamentele și-o vor lua de la capăt. N-o să fie nici o pierdere. Moștenirea generației mele va fi doar tehnica și capcana pe care ea ne-a întins-o, cea de prizonieri ai futilităților ambalate atractiv.

– Hai odată, Inácio! strigă João din ușa bibliotecii. Mi-e de-ajuns că trebuie să petrec seara de Ajun cu două fosile vii. Nu mă mai ține în ploaie!

Mihai Popa

Am avut șansa să trăiesc în Iași înainte de a fi sufocat de vehicule și urbanism agresiv. Am copilărit într-un cartier vechi, neatins de sistematizarea comunistă și unde au locuit mulți dintre cei ale căror nume sunt astăzi indisolubil legate de literatura română. Iașul duminical avea încă aerul unui târg de la începutul secolului trecut și casele lui Pogor, Topîrceanu sau Creangă nu păreau atât muzee cât locuințele unor concitadini.
Acel aer s-a pierdut, sau l-am pierdut eu în timp. Încerc să-l recuperez scriind.