N-o să știe Shimon Peres ce sacouri șic aveam noi

Niciodată nu fuseseră atâția bărbați în uniformă la noi la facultate. Aveau fețe serioase și țineau câte o mână pe armă. Mi se părea că sunt arme de jucărie, doar privirile opace ale celor care le purtau confirmau că sunt reale. Se umplea aula: jos, unde îmi plăcea să stau la început de an și să cânt Gaudeamus igitur cu multă importanță în voce, și sus, la etaj sau balcoane, cum le spuneam noi.

Eram cu Mia și cu Paula și eu am propus: noi să mergem la etaj, că de-acolo putem să ieșim repede, nu ne vede nimeni, dacă nu mai avem chef să stăm. Da, da, au răspuns, dacă e nașpa, plecăm. Se foiau studenții, era mult zgomot, erau toți curioși și câțiva pregătiseră un cearșaf pe care să-l desfășoare la momentul potrivit. Pe el scria mare, cu roșu: Jos Iliescu. Era șansa lor să se facă auziți sau văzuți. Bărbații în uniforme patrulau și păzeau și la etaj, dar mi-am zis că sunt așa, pentru că trebuie să fie, e regula, e protocolul, chestii comune.

Eram după cursuri, deja stătusem opt ore la facultate și n-aveam chef s-o lungesc prea mult, dar da, eram și eu curioasă, nu despre președinte, pe el îl știam cu toții, fiecare trăsătură și fiecare cuvânt, pentru celălalt stăteam. Venea Shimon Peres la noi la facultate. Mereu mi se păruse ca lumea numele lui, adică numele de familie aducea cu unul latino, chiar dacă ar fi trebuit să fie Perez și oricum e foarte obișnuit la spanioli și în America Latină.

Eram în clasa a treia când își începuse Iliescu primul mandat; acum eram la facultate, și el conducea din nou țara. Nici eu, nici Mia sau Paula nu ne gândeam de fapt la chestiile astea, studenții pe care-i știam aveau alte preocupări: nota la vreun examen, locul în cămin (o să mai vorbesc despre el), câte un coleg care nu mirosea la fel de urât ca ceilalți, biletele de tren, pachetele de la părinți, alocația și xeroxul. Da, dacă era ceva ce-aveam cu toții în comun, asta era: xeroxul. Toți xeroxam cărți și cursuri, întâi ne dădeam mari și ziceam că nu se spune să xeroxăm, că asta e doar o marcă, după care spuneam: hai, cine mai vine să xeroxăm? Vizavi de facultate se găseau văgăunile, așa le ziceam eu pentru că erau ascunse prin blocuri și trebuia să cobori ca s-ajungi la ele și nu era student care să nu aibă mereu prezent în minte mirosul de xerox, zgomotul, lumina și căldura din încăperile alea și mai ales coada, pentru că mai tot timpul stăteam la coadă.

Shimon Peres venea la noi deci. Urma să i se acorde titlul de Doctor Honoris Causa, atunci încă nu era președinte, doar ministru de externe, dar știam clar că luase Nobelul pentru Pace, ce-i drept, alături de Yitzhak Rabin și de Yasser Arafat, așa că nu comentam nimic despre asta, fiecare își ținea părerea în capul lui, cum făceam și cu restul părerilor de obicei. Mai știam că se născuse undeva  în Wisznieu, Belarusul de azi, Polonia de atunci.

În Polonia am ajuns odată, în plină iarnă, adică de ziua îndrăgostiților, după ce-am auzit zbârnâind elicele avionului tot drumul și, culmea, nu mi-a fost deloc frică. Văzusem avionul înainte, știam că e cam rablament, mă uitasem îndelung la elice, era zăpadă la noi, era zăpadă la ei, și nu-mi păsa. Nu-mi explicam nici eu lipsa de frică, din moment ce în general mi-era frică de aproape orice. Din Polonia n-am înțeles mare lucru, mi-a plăcut doar pardoseala încălzită a casei, pentru că nu mai dădusem peste așa ceva până atunci. Vedeam pe geam ninsoarea, vedeam cum își strâng oamenii hainele cu ambele mâini înmănușate și țopăiam în cămașă de noapte de vară pe gresia caldă. La asta m-am gândit când am aflat că Shimon Peres e din Polonia.

Așteptarea mă deranja deja, ne așezaserăm de atâta timp și mă gândeam că dacă noi puteam să fim punctuali, trebuiau să fie și ei. La început ne-am dezbrăcat de canadiene, pentru că nu degeaba venisem cu sacourile noi pe dedesubt, măcar să vadă Shimon Peres cum ne stăteau. Avusesem și o broșă prinsă de sacou, nici nu știam ce reprezintă, bănuiam că e o floare abstractă, dar nu stătea bine, se întorcea într-o parte sau cădea, ca și cum voia să arate spatele și decât să stau să mi-o aranjez întruna, cum făcusem la primele ore, mi-am scos-o și am aruncat-o în geantă. După un timp, tot nu apăruseră președintele și invitatul lui, și Mia și-a tras canadiana pe ea. Nu poți să stai în sacou aici, înțepenești. Toate trei eram nervoase pentru că eram după cel mai enervant seminar cu un tip care ne făcea să credem că nu știm nimic doar pentru că nu făceam conexiunile pe care le aștepta el.

Acum studenții se tot ridicau, se strigau unii pe alții, întrebau câte ceva, întorceau capul spre ușă și se așezau la loc. Până la urmă și eu și Paula ne-am pus canadienele și le-am strâns bine pe noi. Acum n-o să știe Shimon Peres ce sacouri șic aveam noi, o să vadă canadienele astea urâte în schimb. De unde, cine să ne vadă aici, la cucurigu? Mai stăm mult?

Mă tot uitam la ceas și mă gândeam că mai era puțin și începea serialul. Nici Mia, nici Paula nu se uitau la el, nu spuneam nimănui că mă uit, pentru că de fapt serialul era o telenovelă braziliană despre o clonă, dar îmi plăcea așa mult cum vorbeau și cum dansau, că trebuia să mă uit.

S-au liniștit studenții și în sfârșit au intrat invitații. Mai erau și alții în prezidiu: doi necunoscuți și doi profesori de la facultate. Abia așteptam să-l ascult pe Shimon Peres și pe urmă să ieșim. Și mai voiam să știu dacă ăia cu cearșaful lor o să aibă curajul să-l desfășoare sau o să plece acasă cu coada – sau cu cearșaful –  între picioare.

A început președintele să trăncănească, știam cu toții discursurile lui zâmbitoare și mi-a fost rușine că sunt în sala aia și-l ascult. Atunci m-am ridicat prima dată, nu m-am abținut. Am crezut că Mia și Paula o să rămână pe loc, dar erau deja în spatele meu, aproape lipite de mine. Am ajuns toate trei la ușile batante și am vrut să ieșim, dar doi dintre bărbații în uniformă ne-au făcut semn să ne întoarcem. Vrem să plecăm, am zis. Nu se poate, nimeni n-are voie să iasă. Am zâmbit: cum să nu se poată? E normal să ieșim când vrem, ce e asta? N-aveți voie. M-am încruntat: suntem studente aici, nu prizoniere, e o conferință și tocmai la noi, facultatea de drept, se înțelege? Am făcut o pauză și i-am privit de sus. Deci avem dreptul să ieșim. Nu se poate, a spus unul dintre ei, fără nicio urmă de enervare în voce.

M-am uitat spre fete, iar ele s-au îndreptat spre locurile noastre. Ne-am așezat din nou și Mia a zis: poate e mai bine, trebuie să se termine discursul ăsta și măcar să nu fi venit degeaba, să-l auzim și pe Peres, el ce-o vrea să spună? Știe cum îl vedem noi pe ăla care l-a invitat? Da, da, a întărit și Paula, n-arată așa bătrân. O să vorbească în engleză sau în limba lui? Ele două păreau că se liniștiseră, dar mie-mi era foame acum, mâncasem doar niște biscuiți într-o pauză, dar mai mult decât asta, voiam să știu că sunt liberă, că nu mă ține nimeni cu forța în facultate, că pot să ies oricând. Începuse deja serialul meu, pierdeam scene de dragoste, una după alta, ascultând un discurs pe care-l știam pe dinafară. Mă uitam urât spre uniformele de la intrare și pe urmă îi căutam cu privirea pe băieții care trebuiau să desfășoare cearșaful. Unul dintre ei, Remus îl chema, tocmai se uita prin aulă și atunci i-am făcut semn, adică am arătat cu bărbia în direcția cearșafului împăturit. N-avea cum să nu înțeleagă. Acum cel mai mult asta voiam: să se vadă deodată scrisul mare pe albul pânzei, dar băiatul a ridicat din umeri și mi-a indicat, tot prin bărbie și privire, că nu de el depinde, altcineva trebuia să dea semnalul. Mi-am rotit ochii spre tavan și am început să mă foiesc pe scaun, simțeam nevoia să fac zgomot, deși nu auzeau decât o mână de studenți din jurul meu, care oricum păreau că moțăie. S-a oprit discursul și atunci m-am aplecat în față: acum da, să te-aud, Shimon Peres, am zis, și Paula a râs și mi-a copiat gestul, iar Mia l-a copiat pe-al ei. Stăteam toate trei aplecat peste balustradă, cu ochii mari și gura căscată.

Nu-l vedeam clar de unde stăteam, alesesem locurile astea așa departe de prezidiu tocmai ca să fim sigure că putem s-o zbughim în orice moment. Vedeam niște trăsături pe care le completam cu cele din pozele știute. Mulțumea pentru invitație, era onorat să se afle în România și mai ales la facultatea noastră. Și noi, toate trei, fără să vrem, ne-am simțit mândre, deși spuneam oricui ne întreba că nu suportăm facultatea asta. Zâmbeam, ne-am îndreptat spatele, ba mi s-a părut chiar că Mia se tot lungea crezând că așa, cine știe, o să fie văzută. Vorbea despre relațiile dintre cele două țări de-a lungul istoriei și despre câte obstacole au înfruntat. Nu mă interesa asta, voiam s-aud ceva nou, ceva adevărat, ceva ce nu spun politicienii, nu voiam să mă plictisesc de la cuvintele lui, nu pentru asta răbdam acum de foame, nu pentru asta ratam scene din serialul de care eram dependentă, de fapt nu eram dependentă de serial ci de existența momentului său în viața mea, pentru că îi dădea o ordine, știam c-o să vină și era un premiu pe care îl meritam după orele urâte de la facultate. Meritam și-l primeam în fiecare zi și acum renunțarea asta mă frustra, așa că Shimon Peres trebuia să spună ceva ca lumea, dar tot n-ajungea la ce așteptam. După un timp, Paula s-a plictisit, chiar și-a lăsat capul pe brațul lipit de balustradă, iar eu m-am uitat din nou spre băieții cu cearșaful. M-am și văzut ducându-mă și despăturindu-l eu însămi, să fie un gest autentic în aulă. Nu se uita niciunul dintre ei în direcția mea. Remus îl privea hipnotizat pe invitat, nu știu dacă înțelegea ceva din ce spunea, importantă era persoana lui. Avea să spună acasă, la sfârșit de săptămână, după o călătorie de șapte ore cu trenul, când ajungea în orașelul lui, la casa părinților, care-i trimiteau mereu pachete cu mâncare: l-am văzut pe Shimon Peres în carne și oase, l-am ascultat, știu cum arată când vorbește, știu cum sună vocea lui, am fost la un pas de el, mai c-am dat mâna, am fi putut să vorbim, la o adică, la cât de aproape eram, a fost bine că mi-ați plătit meditațiile alea și am ajuns la facultate, vedeți că se întâmplă lucruri aici, nu e orice facultate.

După încă vreo zece minute răbdarea mea s-a făcut țăndări și am sărit de pe scaun. Asta a trezit-o pe Paula, și imediat am ajuns iar toate trei în fața ușilor. Nu ne faceți probleme, încă n-aveți voie să părăsiți sala, ne-a spus unul dintre ei înainte să cerem noi să ne lase să ieșim. Dar am văzut pe cineva intrând acum două minute, am zis nervoasă. Cum s-a putut? Cu aceeași voce de robot mi-a răspuns: aveți voie să intrați, nu să ieșiți. O să-ncepem să țipăm, a spus Paula, e un abuz ce faceți, nu se țin oamenii cu forța la o conferință. Am venit de bunăvoie, la fel e normal să plecăm. Nu scria nicăieri că nu putem părăsi aula odată ce-am intrat.

Mi-a plăcut de Paula, care-avea încă urmele ceasului pe față, cum dormise cu mâna sub cap, așa că am vrut sa întăresc și eu cuvintele ei, dar exact atunci unul dintre bărbații în uniformă s-a aplecat puțin spre noi, ca și cum voia să ne spună un secret sau să ne facă o favoare, în ciuda figurii dure a robotului de lângă el: mai așteptați puțin, o să fie o pauză și o să ieșiți. Câteva minute, nu-i bai. V-așteaptă iubiții? Și ne-a făcut cu ochiul.

N-am mai zis niciuna nimic, ne-am îndepărtat câțiva pași, dar nu ne-am mai dus la locurile noastre: am considerat asta actul nostru de rebeliune, am rămas în picioare, în spate, de unde nu se mai vedea nimic. Încet-încet ne-am făcut loc până la băieții cu cearșaful. Stăteam în spatele celui cu gura căscată și i-am dat un cot Miei, să-i spună ea, pentru că se cunoșteau mai bine din cămin.

Fusesem o singură dată în cămin și la cantină, deși treceam prin fața lor în fiecare zi, și practic erau în aceeași curte ca și facultatea. Voia Mia să-și ia ceva din cameră și eu am urcat cu ea. La începutul fiecărui an erau probleme cu locurile în cămin, adică era bătaie pe ele, de parcă bătălia se dădea pentru un apartament la Ritz-ul din Paris. Voiam să aflu totuși cum e atmosfera din camerele alea, știam doar că acolo studenții se împrietenesc mai repede. În timpul unei ore de curs, Mia îmi povestise cum într-o noapte, ca să se elibereze de stresul sesiunii, ea și colega de cameră își chemaseră câte un băiat și se dezlănțuiseră în același timp, la paralele, îi spunea ea. Eu o priveam și deja îmi imaginam o cameră în culori călduroase, cu parfum de bețișoare de magnolie sau trandafiri și cu multe perne așezate sau aruncate pe jos.

Camera în care am intrat avea două pătuțuri joase, un geam al cărui toc stătea să cadă, un dulap mic, igrasie pe jumătate din tavan și o măsuță la perete, acoperită de o mușama pe care erau aliniate borcane și conserve. Uneori canadiana Miei mirosea puternic a săpun de rufe și mă gândeam cum și unde o spală, dar nu întrebam niciodată. Ușa camerei nu se închidea, putea oricine oricând să dea buzna, și chiar a apărut o fată să ceară cafea, parcă era o scenă de film prost românesc în care personajele au replici copiate din filmele americane: hei, fetele, aveți niște cafea? Zâmbeam cât puteam, dar deja simțeam că n-am loc, nu-mi imaginam cum putea cineva să învețe acolo. Am găsit, acum la cantină, a spus Mia bucuroasă, așa că am coborât: era o sală mare, imensă, ce să mai, cu mese lungi, acoperite de fețe de masă albe, nu de mușamale, iar în capătul sălii cereai ce voiai și plăteai. Toate erau foarte ieftine, așa că veneau și oameni din afară, care aflaseră. M-am gândit la grădiniță, doar acolo era același aer de care-mi venea să fug și aceleași farfurii mari și albe, așa că mi-a plăcut când am ieșit din clădire.

Mia a șoptit ceva spre el, el n-a înțeles, dar a părut ce se trezește din starea de visare. I s-a închis gura, a plescăit de câteva ori și a clipit. S-a întors fericit spre noi. Mai multă mândrie decât să-l asculte pe Shimon Peres era să povestească acasă că una dintre fetele frumoase ale facultății a vorbit cu el. Poftim? Ce? Mia s-a întors spre mine și spre Paula, s-a scărpinat la o sprânceană, semn că o enerva ce trebuie să facă, eu i-am zis să insiste și ea a insistat: când aveți de gând să desfășurați cearșaful ăla amărât? După ce pleacă sau mâine sau când? Băiatul s-a fâstâcit, mirosea până la mine a transpirație, dar Mia era hotărâtă acum să-l convingă, îi plăcea să convingă oamenii să facă ce voia ea. Numai că el avea în sfârșit ocazia să lungească dialogul și profita cât putea: zâmbea, râdea, își aranja părul. Când o vrea comandantul nostru, da’ voi ce faceți după ce plecăm de aici? Dacă n-aveți planuri, poate ne vedem? Ne-am întors și ne-am îndepărtat cât am putut de repede.

Am ratat cu toții ultimele cuvinte de dinaintea pauzei. A început lumea să se ridice, s-aplaude, să se foiască pe scaune și să-și caute prin genți. În timp ce ne îndreptam spre uși, cele două uniforme se dădeau la o parte, și am auzit cum undeva într-un colț câțiva începuseră să-l huiduie pe președinte. Aveau curaj pentru că abia se auzeau în toată hărmălaia și, înainte să ieșim, l-am văzut pe Remus și pe ceilalți cum se chinuiau să desfacă cearșaful și să-l atârne de la balcon, dar deja nu mă mai gândeam decât că în curând o să fiu acasă, chiar dacă nu mai prindeam nicio scenă din episodul de azi.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020