A șaisprezecea scriitoare din întreaga istorie a premiului a câștigat anul acesta Nobelul pentru Literatură. Nu se mai întâmpla ca o scriitoare americană să îl câștige din 1993 (Toni Morisson). Doar trei poete mai câștigaseră premiul până acum: Gabriela Mistral (1945), Nelly Sachs (1966) și Wisława Szymborska (1996).
Este vorba despre Louise (Elisabeth) Glück, poetă americană născută la New York în 1943. O poetă de calitate, cu numeroase premii obținute de-a lungul timpului, a cărei carieră cuprinde momentan mai mult de cincizeci de ani, începând cu 1968, când a debutat cu prima colecție de poezii (Firstborn). Publicațiile ei însumează la momentul actual 12 cărți de poezie și două de eseuri despre poezie (Proofs and Theories publicată în 1994, și American Originality, în 2017).
Faptul că nimeni nu a auzit de Louise Glück se datorează, bineînțeles, puținei atenții de care se bucură poezia literară pe piața de carte – fie ea (sau mai ales?) americană (cazurile Amanda Lovelace sau Rupi Kaur nu pot fi considerate, în opinia mea, literatură).
Ar fi inutil să precizez, probabil, că în România nu i-a fost tradus niciun volum. Însă nici în Italia, spre exemplu, nu se bucurase de mare succes. Parcă premonitoriu, i s-a tradus o colecție de poezie (a doua în Italia) în 2019, la o editură-librărie obscură din Napoli (care nu are nici măcar un site al ei). La două zile după anunțarea premiului această carte (Averno) era în top 4 al vânzărilor pe site-ul IBS.IT, al doilea cel mai mare site de vânzare de carte în Italia după Amazon.it. La sfârșitul săptămânii, intrase în top 10 al celor mai vândute cărți de pe site.
Singura adresă a acestei edituri este o pagină Facebook, unde se promovează cărțile din librăria cu același nume al editurii. În medie, numărul de like-uri la postările lor era în jur de 25-30. Ei bine, ultimele postări, toate riguros pe tema cărții lui Glück pe care au tradus-o, au strâns (la trei-patru zile după acordarea premiului) peste 400 de like-uri și 80 de distribuiri fiecare. Pe 9 octombrie (adică în ziua imediat următoare celei în care a fost anunțată câștigătoarea) aveau deja 7000 de pre-comenzi. Asta după ce, dintr-un tiraj inițial de o mie de copii, nu vânduseră până pe 8 octombrie decât trei sute!
Prima colecție de poezii scrise de Glück și tradusă în Italia (The Wild Iris), în 2003, la zece ani de la apariția în State, la o editură la fel de obscură ca și prima, nu se mai găsește probabil decât la anticariate. Într-o situație similară (sau mai rea) se află cărțile lui Glück și în alte țări din Europa. Dovada că premiul Nobel are câteodată (și) marea importanță de a scoate din anonimat nu doar autorii câștigători, ci (și), în mod consecutiv, editorii acestora.
Trecând peste aceste date interesante doar în ecuația economică și politică ce gravitează în jurul prestigiosului Nobel, și înainte de goana compulsivă spre librăriile/editurile de nișă în scopul de a-și asigura ultimele exemplare ale oricăruia dintre volumele care nu au dispărut încă de pe piață pentru a scurta așteptarea (îmi imaginez, deloc lungă) până la următoarea reeditare, consider prioritară o prezentare generală a crezului literar al autoarei ce a fost și, sper, pentru încă ceva vreme, să mai fie Louise Glück. Pentru că, înainte de a cădea în capcanele de conjunctură ale pieței (de carte), orice autor ar trebui contextualizat în mintea cititorului în raport cu spațiul său cultural și cu propria sa literatură.
Louise Glück este creatoarea unei poezii care se configurează ca un mozaic de materiale provenind din multe culturi și multe sectoare ale cunoștinței, ceea ce a făcut posibilă interpretarea sa critică sub etichete diferite, deseori inexacte nu atât prin forța argumentării, cât prin faptul că multiplele fațete ale literaturii sale nu pot fi nici separate, nici generalizate.
Întrucâtva, Glück este (însă nu doar) o poetă autobiografică, feministă, filosofică, interesată de teme precum patriarhatul, psihanaliza, natura, maternitatea și, nu în ultimul rând, limba. Deși criticii au păreri împărțite în ceea ce privește interpretarea operelor sale, putem avea măcar certitudinea că Louise Glück e una dintre cele mai importante voci ale literaturii americane. Dacă nu interesul larg al criticilor anglofoni, îi confirmă importanța numirea ca poetă laureată a Statelor Unite între 2003 și 2004, Premiul Pulitzer pentru Literatură (1993), Medalia Națională pentru Științele Umaniste (National Humanities Medal) acordată în 2015 de către fostul președinte al Statelor Unite, Barack Obama, și nenumăratele alte onoruri și premii (peste treizeci) obținute de-a lungul carierei.
Dacă i-am analiza poezia integral (nu o vom face însă aici), Louise Glück ar putea fi considerată o poetă unitară nu atât pentru tematica aleasă, cât pentru luciditatea și răbdarea prin care își compune versurile: „materialele sunt subiective, metodele nu” scrie chiar ea în Proofs and Theories. Cu toate acestea, fiecare dintre cele douăsprezece cărți ale ei se distinge printr-o particularitate: nu mă refer prin asta (doar) la evidenta, obligatorie schimbare de temă, ci și la o voință admisă și asumată de a se reînnoi constant din punct de vedere stilistic. O atenție specială pentru limbaj, pentru cuvântul pronunțat (mai mult decât cel scris) și sensul acestuia în contextul în care este folosit conferă literaturii sale un aer de experiment, de tindere spre perfecțiune ce contrastează puternic (sau întregește?) sentimentul de neputință și deziluzie: „experiența fundamentală a scriitorului este neputința” scrie Louise Glück într-un eseu intitulat Education of a Poet. Apoi continuă: „viața unui scriitor devine demnă prin aspirațiile pe care acesta le are, nu prin sentimentul liniștitor al realizării sau îndeplinirii”.
Poezia lui Glück întreține în permanență cu cititorul o atmosferă intimă. Experiențele umane sunt centrale în versurile ei, la fel cum este și interpretarea lor. Accentul cade pe slăbiciunile și vulnerabilitățile umane, care se înscriu însă într-o dimensiune universală, mitologică, biblică sau istorică. O disecție clară, un dialog psihanalitic – autoarea însăși s-a supus unei terapii în tinerețe pentru a învinge anorexia – realizată printr-o atenție față de sintaxă, intonație (tonalitate) și limbajul ca vorbire, ca acțiune în contextul social, și mai puțin ca o înșiruire de semne abstracte pe hârtie:
You know why you cook? Because
you like control. A person who cooks is a person who likes
to create debt.
(Meadowlands, 1996)
Așa cum o arată aceste versuri, ritmul, în poezia lui Glück, nu este obținut prin tradiționalele reguli ale metricii (silabe accentuate vs. silabe neaccentuate), ci prin ceea ce Robert Frost (poet american născut în 1874) definea „sunetul abstract al sensului”. Tot el menționa și conceptul de ureche a minții, care e capabilă să recepteze un ritm al sensului cuvintelor pe măsură ce el ni se dezvăluie din sintaxa frazelor. Arta poetică este așadar percepută ca o artă performativă, în sensul lingvistic al cuvântului dat de filosoful John Austin: o propoziție performativă produce o acțiune în timp ce e rostită, nu se limitează pur și simplu la o constatare. Atunci când promitem, spre exemplu, în timp ce spunem că promitem, realizăm și acțiunea în sine de a promite.
O poezie a urechii interne, realizată ca act performativ, înlocuiește conceptul tradițional de expresivitate a versurilor (ce poate fi vizualizat ca o influență dinăuntrul poeziei spre cititor), pentru a se concentra pe recunoașterea limbajului poetic de către urechea minții (cititorului), așadar inversând complet direcția comunicării, dinspre cititor spre operă. Limba încetează să mai fie doar instrumentul de care scriitorul se folosește pentru a-și exprima interioritatea. Odată cu schimbarea centrului de greutate al poeziei, două sunt consecințele principale.
În primul rând, cititorul capătă o nouă importanță. El devine interlocutorul implicat al unui act performativ: limba se face act social, așa cum o promisiune implică cel puțin două persoane, pe când o afirmație bazată pe stabilirea gradului de adevăr al celor afirmate nu implică o acțiune, și nici măcar un dialog. Nemaifiind vorba despre binomul tradițional al interiorizării/exteriorizării sentimentelor prin limbaj, tocmai acesta din urmă (limbajul) contribuie la realizarea unui țesut social în care a vorbi împreună înseamnă a acționa împreună.
În al doilea rând, a te adresa astfel unui (oricărui) cititor implică o diferită organizare a formei. Realizarea unei sintonii cu urechea minții, cu sunetul abstract al sensului, presupune rescrierea gramaticii poetice, (re)alinierea limbii în șabloane de sens recognoscibile. Iată de ce poezia lui Louise Glück este alcătuită din frecvente și elocvente pauze, spații sau versuri scurte. Frazele din poeziile autoarei pot (re)produce doar șabloane recognoscibile pentru urechea minții. De aceea sintaxa este atât de atent construită: ea stabilește ritmul poeziei, sensul pe care trebuie să-l atribuim fiecărui cuvânt. La rândul lor, aceste cuvinte sunt simple; complicate devin legăturile dintre ele: „încă de la început am preferat cel mai simplu vocabular… ceea ce mă fascina erau posibilitățile contextului… modul în care un poem putea transmite, prin poziția cuvintelor și prin subtilizarea tempoului și a ritmului, deplina și surprinzătoarea lor gamă de înțelesuri” scrie Glück în aceeași carte de eseuri, Proofs and Theories.
Pe scurt, sintaxa devine noua unitate a poeziei și nu ritmul (muzical) tradițional. Acest mod de a (re)aranja cuvintele în textul poetic duce la o suspendare a nucleului de înțeles până la punctul maxim de tensiune al frazei, care coincide în mod inevitabil cu punctul maxim al înțelesului:
THE DROWNED CHILDREN
You see, they have no judgment.
So it is natural that they should drown,
first the ice taking them in
and then, all winter, their wool scarves
floating behind them as they sink
until at last they are quiet.
And the pond lifts them in its manifold dark arms.
But death must come to them differently,
so close to the beginning.
As though they had always been
blind and weightless. Therefore
the rest is dreamed, the lamp,
the good white cloth that covered the table,
their bodies.
(Descending Figure, 1980)
Se observă în acest poem controlul perfect al sintaxei prin suspendarea (sau amânarea) sensului frazelor – de exemplu, înaintea penultimul vers al primei strofe, sau înaintea ultimul vers al poemului; apariția surprinzătoare a corpurilor copiilor înecați la sfârșit întregește sensul general – precum și actul performativ, natural și direct, ce implică cititorul adresându-i-se după șablonul recognoscibil al unui dialog relaxat și logic („You see”, „So it is natural”, „Therefore” – „Vezi tu”, „Deci este natural”, „Așa că”). Limba, mai cu seamă folosirea ei, nu are doar rolul de a dinamiza poezia, ci și acela de a stabili didactic termenii discuției. Pentru că, dacă poezia lui Glück este accesibilă oricui, limitele accesibilității ei, punctul de turnură între ceea ce poate fi pătruns și ce nu este întotdeauna stabilit de vocea autoritară a Vorbitorului.
Introduc aici destul de abrupt un concept care, de fapt, rezultă logic din discuția anterioară. Dacă poezia lui Glück este o artă a sunetului (abstract al sensului), a tonalității și a ritmului (fie ele sintactice), dacă se configurează ca un act (social) performativ, atunci acest act trebuie și nu poate decât să fie exprimat printr-o voce. Cum orice voce aparține unui vorbitor, și această poezie va trebui să fie deservită de unul. În fapt, de-a lungul a cincizeci de ani de poezie, cât a durat până acum cariera poetei, de mai mulți.
În volumul The Wild Iris (1992) Glück experimentează cu vocile cel mai mult. Trei sunt vorbitorii aici: florile/plantele, un grădinar, și un vorbitor cu origini divine, ale cărui poeme se referă la timp, anotimpuri sau vreme (Clear Morning, End of Winter, etc.). Față de poezia romantică sau de cea modernă, prima concentrându-se pe lirismul vocii eului (liric), a doua tinzând spre eliminarea acestei voci, Glück se situează într-o nouă dimensiune experimentală, constructivistă, în care vocea capătă importanță prin simplul fapt că există pe hârtie și, ca atare, devine subiectul efectiv al poemului. Vorbitorii cer așadar să fie ascultați în permanență:
Hear me out: that which you call death
I remember.
*
You who do not remember
passage from the other world
I tell you I could speak again: whatever
returns from oblivion returns
to find a voice:
*
(…) Because in truth
I am speaking now
the way you do. I speak
because I am shattered.
(The Wild Iris, 1992)
Din aceste versuri rezultă limpede modul în care vocea poetică a vorbitorilor este construită. Ce spune această voce trece în plan secund; importanța ei rezidă în simpla sa existență, în efectul pe care îl creează cititorului. Invitația acestuia de a participa la dialog se produce prin nenumărate întrebări, răspunsul cărora cititorul îl poate găsi supunându-se acestei disecții logice, psihanalitice a problemei ridicate. Încrezându-se în ritmul sintaxei, ascultându-l cu acea ureche a minții despre care pomeneam mai sus, cititorul va fi în stare să-și genereze propriile răspunsuri.
Este vorba despre o voce care își construiește autoritatea prin propria existență, într-adevăr estetic (și, aș adăuga, etic) convingătoare, în contra sincerității unei confesiuni lirice (ca cea a poeziei romantice – inițiate în literatura anglofonă de către Wordsworth) sau a dubiului permanent, a scepticismului post-structuralist (caracterizând poezia modernă).
Poezia lui Louise Glück se situează în afara acestei dihotomii, realizându-se ca o revoltă împotriva „intolerabilului fapt că lumea este completă fără noi” (Proofs and Theories). A scrie un poem devine astfel un act ce, în loc să demaște ceea ce se află în spatele versurilor, pune accentul tocmai pe modul în care purtarea unei măști (poetice) poate schimba perspectiva noastră asupra lumii, experiența noastră umană.
Pentru cititorii care își doresc să o descopere în întregime recomand (în speranța că se mai poate găsi și altundeva în afară de Google Play) ediția completă a poemelor ei publicată în 2012 de Farrar Straus Giroux, Louise Glück: Poems 1962-2012, cu precizarea că aceasta nu îi include eseurile sau ultimul volum de poezie, publicat în 2014: Faithful and Virtuous Night.
Pentru mine, acordarea Nobelului literar lui Louise Glück confirmă faptul că literatura și, în primul rând, poezia literară, continuă să existe în societatea noastră, deseori ascunsă pe rafturile cele mai ignorate ale unor librării independente, alteori puțin (sau deloc) tradusă, și că descoperirea ei este doar o chestiune de timp, de răbdare și, mai ales, de informare.
Nici anul acesta comitetul Nobel, cu toate controversele prin care a trecut în ultimul deceniu (cazurile Bob Dylan sau Peter Handke, precum și dezintegrarea și reconstruirea comisiei în urma unui scandal sexual), nu a dezamăgit în privința calității literare a laureaților săi. Cu toate pânzele sus către următorul deceniu!
Torino, 13.10.2020
Bibliografie:
Glück, Louise. Proofs and Theories, HarperCollins. 1994.
Glück, Louise. Poems 1962-2012 Farrar, Straus and Giroux. 2013.
Morris, Daniel. The Poetry of Louise Glück: A Thematic Introduction, University of Missouri Press. 2006.
Sastri, Reena. Louise Glück. 1943-, The Literary Encyclopedia. 2010.
Sastri, Reena. Louise Glück’s Twenty- First- Century Lyric, PMLA, vol. 129 (2), pp. 188–203. 2014.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Ca să fii nominalizat, și mai ales să câștigi un asemenea premiu, trebuie să ți se permită acest lucru, iar nominalizarea trebuie să vină foarte de sus. În rest… viața merge neștirbită mai departe, dezavantajul că celor cărora nu li se permite să se afirme vor fi uitați de istorie. Mare lucru… (pentru unii, pentru cei care își consacră întreaga existență într-o anumită îndeletnicire, este. Foarte dotat materialul, ceea ce îi dă și farmecul pe care îl constat. S-a strecurat o greșeală, sau?!… „o prezentare generală a credului literar al autoarei”!
În principiu e posibil să ai dreptate în ce privește nominalizarea de foarte sus (aș zice, mai sus de academie nu prea are cine să stea în Suedia decât regele, care până la urmă înmânează premiul) – pe de alta însă nu s-a coborât niciodată sub o anumită valoare literară. Mersi de aprecieri!
Luările pe arătură ale Comitetului Nobel sunt notorii de la începuturile actului de decernare a acestui premiu de mare prestigiu.
Că au stârnit zâmbete, controverse sau de-a dreptul consternare, cu statut de inofensive acțiuni în constatare (doar), aceste derapaje i-au avut, deopotrivă, ca obiect de dispută, atât pe fericiții câștigători, cât și pe nefericiții perdanți. Contestațiile au fost alimentate, în cele mai multe cazuri, de suspiciuni legate de valoare, (geo)politică, umanitarism sau naționalism.
Nu o cunosc pe distinsa poetesă, nu am citit nimic din ceea ce a scris, nu mă pot pronunța asupra valorii ei, dacă merită sau nu onorurile acordate (știu, în schimb – și nu numai eu – o mulțime de alți scriitori care ar fi metitat cu prisosință premiul), dar nici nu îmi pot reprima total gândul că acordând premiul, în acest an, unui reptezentant al poeziei, care e în același timp și femeie și americancă, nu s-a urmărit altceva decât un „mucles!” universal, adresat tuturor contestatarilor, din ultima vreme, ai onorabilului comitet.
Căci cine și-ar permite să „cârâie” contra unei astfel de înmănunchieri de virtuți?
Felicitări pentru modul doct de prezentare.
Întocmai, dezbateri și nemulțumiri au fost și vor fi întotdeauna. Dar adevărul e că cine ia premiul Nobel are o carieră de premii în spate – și de obicei sunt premii de mare importanță, garanție (înaintea lecturării) a calității operei. Mulțumesc!
Mi-a placut mult articolul! E bine documentat dar si cu o buna doza de „fun facts” fara de care ar fi fost poate cam „dry”.
Dar eu nu ma pot opri sa nu marturisesc ca toate versurile date ca exemplu aici mi se par groaznic de slabe.
Uite de ex Ion Barbu in 1920, poemul Rasarit, asta da poezie:
„Când cumpăna ridică-n zenit pironul clar
Pe chipul nopții trece un gând pieziș de ură…
Se scutură întreaga ei grea pieptănătură:
O urnă sub risipa vârtejului fugar.
Și dintr-al lunii rece, fierăstruit pătrar,
Belșug de fire scapă, în iederă obscură,
Pe dâmbul zării unde tânjește în armură
Scăpărător de raze, războinicul solar.
Dar podidit de valul de păr și flori lactee
Cu lung fior truditul din vraje se deschee,
Greoi, zvâcnind în salturi metalicul său trup.
De pletele surpate și dinți și mâini anină
Și-adânc, la rădăcina fibrosului șurup,
Împlântă-n țeasta nopții pumnale de lumină.
Nu trebuie să te oprești din mărturisire, Cornel. Până la urmă, e vorba de gusturi ca-n orice pe lumea asta. Mie nu îmi place poemul schematic și previzibil al lui Barbu, ție nu îți plac cele de mai sus ale lui Glück.
Dar mai e ceva, cred eu: să comparăm poezia modernă cu cea de la început de secol e ca și cum am compara mere cu gutui.
Foarte probabil că nu am fi auzit niciodată despre Louise Glück, (mai cu seamă aici în România) dacă nu ar fi luat Nobelul. Dar îmi place în editorialul tău că nu pui atât de mult accentul pe acest lucru. ”Premiul Pulitzer pentru Literatură (1993), Medalia Națională pentru Științele Umaniste (National Humanities Medal) acordată în 2015” de Obama ne-ar fi recomandat-o oricum. Dar nici de acestea nu știam. Îmi place cum stătea volumul ei editat de o editură mică pe un raft, într-o librărie obscură și pe urmă după decernarea premiului cum au crescut astronomic vânzările. În fiecare autor zace o Cenușăreasă care visează la vremuri mai bune. Nu pot spune că rezonez foarte mult cu poezia ei, dar am remarcat in versurile pe care le-ai selectat pentru exemplificare o vibrație puternică, o sonoritate aparte. Aș putea spune că reușești să mă apropii mai mult de ea prin acest editorial care o analizează minuțios și nepărtinitior. ”O artă a sunetului (abstract al sensului), a tonalității și a ritmului” spui, și aș adăuga că am remarcat că tocmai datorită tonalității, a ritmului și a sintaxei, verbozitatea se disipează într-un dialog mai înalt care transcende obișnuitul. Un fel de comvorbire om-univers. Da, la prima vedere pare o poezie seacă, dar tu reușești să mă convingi că nu este așa fiindcă ai pornit în această analiză fără prejudecăți și fără ca neapărat să te gândești dacă a meritat sau nu premiul Nobel.
.
Parcă a dvenit un clișeu în ultimul timp să contestăm deciziile comitetului Nobel. Până la urmă, e mai sănătos să încercăm să înțelegem ce scriu oamenii ăștia, decât ce se întâmplă în comitet. Dacă ne prindem într-o luptă de lămurire direct cu textele, cred că înțelegem mai multe :) Merci, Daniela!
Cum ti-am mai spus, viitorii studenti vor fi norocosi sa te aiba de profesor :-) E foarte didactic editorialul, dar nu e deloc plictisitor. Inca mi se pare comica reactia asta de masa de dupa aflarea Nobelului, si totusi e trist ca exista asa o mare superficialitate de a vrea neaparat sa ai si tu autorul care a castigat, doar ca sa pari ca esti in linia celor culti, cu alte cuvinte. Foarte buna prezentarea ta.
Ai pus punctul pe i, Alexandra. Pe de o parte vrei să ai autorul, pe de alta te surprinzi contestând autorul. Premiul Nobel este totuși cel mai important premiu, cine îl dă e foarte conștient de asta, și nu o face aleatoriu.
Cât despre studenții mei viitori: pfff, ar fi perfect să pot preda literatura. Poate nu mai e chiar așa de mult până atunci :)
Lui Dylan i s-a acordat premiul tot pentru partea poetică a carierei lui. Poate că s-a dorit, mai ales în cazul de față, o readucere în atenție a poeziei, gen literar tot mai puțin gustat de public. Că doar nu putem bănui juriul Nobelului că ar acorda premiul tocmai pentru-a face în ciudă tendințelor/preferințelor generale :)
Un articol bine documentat și prezentat cu profesionalism. Bravo, Pavel!
Posibil să fi fost așa, dar am prins și ironia ta! He he! După mine, e bine să avem laureați Nobel din mai multe domenii ale literaturii: mereu a fost așa în trecut. Deși în ultimii 20 de ani el a mers cu precădere la prozatori (și poate că în întreaga lui istorie), nu trebuie să uităm că mai sunt și poeți pe lume (pe lângă dramaturgi și… jurnaliști, istorici (vezi Churchill), cântăreți, etc.). Merci!
Mi-a placut aia cu sint 18 membri in Comitet printre care si un avocat si trimit requests la 700 de agenti literari si editori. Cum sa ai timp sa evaluezi atitea?
https://www.dw.com/en/how-the-jury-for-the-nobel-prize-in-literature-works/g-43327360
Până în aprilie a fiecărui an selecționează vreo 15-20 de candidați. Până în Mai rămân 5. Apoi din iunie în august le citesc operele ălora 5 și atât. Selectiv sau nu, who knows?
Deci chiar dacă ești nominalizat, nu ai nicio șansă dacă nu rămâi printre ăia 5: https://www.nobelprize.org/nomination/literature/