În încercarea de a înțelege dacă arta poate fi separată de autorul său, dacă, cu alte cuvinte, odată realizată, ea se detașează de orice legătură cu viața personală a artistului, propun să plecăm de la următoarea întrebare: am (mai) participa la premiera unui film despre care critica spune că e excelent dacă regizorul s-ar afla sub acuzare, dat în judecată pentru că și-a lovit soția? Ne-am (mai) duce la o expoziția unui pictor recunoscut pentru ideile sale xenofobe? Am mai cumpăra bilet la concertul unui cântăreț despre care știm că a abuzat de un minor? Am mai considera cărțile unui scriitor artă de cea mai înaltă calitate dacă acesta ar susține public ultra-naționaliști și ar fi de acord cu războaiele și genocidele provocate de aceștia? I-am acorda Nobelul literar sau măcar vreun premiu de consolare? De curând, subiectul concret al dezbaterilor pe această temă a devenit noul câștigător al Nobelului pentru literatură: scriitorul austriac Peter Handke.
Se aștepta de la comitetul celor 18 jurați ai Academiei Suedeze o schimbare radicală de imagine publică, mai multă transparență și responsabilitate după scandalul de anul trecut în care șase membri ai comitetului și-au dat demisia ori au fost împinși să o facă. Cunoaștem povestea regizorului și fotografului cu origini franceze Jean-Claude Arnault, soțul poetei suedeze Katarina Frostenson (jurată a comitetului pentru Nobelul literar), acuzat de 18 femei de hărțuire sexuală. Frostenson este suspectată de complicitate și omisiune, presată să își dea demisia. Trei dintre jurați demisionează ca protest împotriva celor care o suspectează pe Frostenson. Renunță la funcție și Sara Danius, secretara permanentă a Academiei din 2015 (decedată acum patru zile în urma unui cancer la sân!). Juriul Nobel este în genunchi, decizia pentru anul 2018 va fi amânată pentru anul următor iar alegerea, comunicată anul acesta împreună cu cea a lui Handke va cădea pe Olga Tokarczuk, scriitoare poloneză excentrică, feministă militantă, vegetariană, ecologistă (membră activă a partidului verde polonez).
Pare o neglijență fără drept de apel ca, în același an 2019, după criza în aparență abia depășită, când toți ochii sunt ațintiți asupra mișcărilor tale următoare, să alături unei scriitoare de calibrul și deschiderea mintală a Olgăi Tokarczuk un Peter Handke provocator, cu idei politice și sociale nesănătoase și un comportament în sfera publică despre care nu se poate spune decât hm! Ne este de ajuns să știm că s-a lansat în comentarii disprețuitoare la adresa femeilor și a mișcării feministe #MeToo, că a bătut un critic, după care a admis faptul public, că într-un dialog cu jurnalistul André Müller a declarat că se simte aproape de Hitler ca ființă umană și că uneori îl încearcă „o profundă, perversă simpatie pentru violența fascistă ca rezultat al disperării”.
De multă vreme în lumea literară declarațiile la adresa austriacului atrăgeau atenția. Salman Rushdie, cu douăzeci de ani în urmă, îl numea unul dintre concurenții la titlul de „imbecilul internațional al anului” pentru o serie de apologii ale regimului naționalist al lui Slobodan Miloșevici, responsabil, printre altele, de uciderea în masă a musulmanilor în fosta Iugoslavie (Masacrul de la Srebrenica) în timpul războaielor iugoslave. Tocmai acest genocid este negat de Handke într-un articol publicat în 1999 în The Guardian, scriitorul încercând să demonstreze că musulmanii organizaseră și ei, sau ei în principal, în mod provocator pe deasupra, masacre asupra populației sârbe din Sarajevo.
Sloven din partea mamei, născut într-un oraș austriac aproape de granița cu actuala Serbie, Handke se interesează de fosta Iugoslavie încă din primele sale opere. Ia cuvântul însă pe scena publică după desfășurarea războaielor în anii nouăzeci, prin eseuri și articole în care polemizează împotriva presei vest-europene care acuza sârbii de a fi provocat și susținut genocidul din Srebrenica. În viziunea sa, vinovați pentru război nu ar fi fost sârbii, ci croații, care i-ar fi provocat vrând să-și întemeieze un stat etnic fără să ofere documente legale care să ia în calcul prezența minorității sârbe pe teritoriul reclamat. Handke ajunge să nege complet genocidul, considerându-l o mare exagerare, dacă nu o invenție a reporterilor de război din vestul Europei. Scriitorul va provoca ulterioare reacții dure participând la înmormântarea lui Miloșevici, acolo unde se pare că a ținut un discurs de celebrare impregnat de patriotism. Într-un alt eseu de al său, referindu-se la cozile care se făceau în Iugoslavia comunistă pentru produsele alimentare (situație, de altfel, cu totul similară cu cea românească ceaușistă), Handke scrie că invidiază poporul iugoslav, care trebuie să lupte cu dinții pentru tot: un popor atât de apropiat de natură, atât de spiritual și diferit de superficiala societate de consum vest-europeană.
Evident că aceste idei sunt criticate imediat de către elita intelectuală, începând cu scriitorul german Peter Schneider, care îi sugerează austriacului să-și îndrepte ura pentru presă spre „torturatori și ucigași”. Polemica a continuat pe acest ton până astăzi. Mulți dintre intelectualii care își exprimă părerea despre Handke în prezent îi recunosc calitățile artistice, însă țin să adauge că ideile sale politice ar trebui cel puțin revizuite. Iar decizia academiei suedeze de a-i acorda Nobelul a readus un scandal vechi de douăzeci de ani din nou în prim plan. De la oameni politici la intelectuali, toți au avut ceva de spus despre această alegere. Până și PEN, bine-cunoscuta asociație care de obicei nu comentează politica altor organizații, a ținut să-și exprime regretul în mod excepțional pentru nominalizare prin președintele ei în America, Jennifer Egan: „Suntem înmărmuriți de alegerea unui scriitor care și-a folosit imaginea publică pentru a submina adevărul istoric și a oferi sprijin deschis autorilor genocidului precum fostul președinte sârb Slobodan Miloșevici și liderul sârb bosniac Radovan Karadzic.”
Să ne imaginăm că lui Peter Handke, în ingenuitatea sa artistică, nefiind obișnuit cu arena publică, i-ar fi scăpat anumite perle pe care le va fi regretat mai apoi pentru toată viața. 
Să o punem pe seama voinței de a naviga împotriva curentului, împinsă până la paroxism și dincolo de el, aceeași care l-a consacrat pe autor în literatură prin piese de teatru ca Publikumsbeschimpfung (Insulte la adresa publicului, 1966), în care limba capătă demnitate în economia spectacolului: căutarea unui nou limbaj pentru a reconstrui ceea ce fusese distrus în anii național-socialismului în Austria îl apropie de rezultatele altor scriitori austrieci din aceeași generație, înainte de toți de Elfriede Jelinek și Thomas Bernhard. În mod paradoxal (față de imaginea sa publică), Handke folosește literatura pentru a cerceta destinele celor marcați de național-socialism oferind noi perspective anti-naționaliste de reconstruire a propriei identități, dintre care războaiele cu siguranță nu fac parte.
Cu toate acestea, în momentul în care un scriitor folosește arma sa cea mai de preț, scrisul, asupra căreia, se presupune, are control deplin pentru a teoretiza quod erat demonstradum că genocidul a peste 8 000 de musulmani este o invenție a presei, nu mai poate fi vorba despre mici scăpări, ci despre o ideologie, o intenție bine cântărită, o luare conștientă de poziție.
Iar aici ne întoarcem la întrebarea de la care am plecat: pot eu, un ipotetic viitor cititor al lui Peter Handke, să îi prețuiesc opera literară știind că în anumite idei ale sale se regăsește tot ceea ce eu nu aș afirma sau susține vreodată? Pot separa omul cras din sfera publică de artistul fin ale cărui scrieri sunt recunoscute de critici drept geniale? Să presupunem că aș fi capabil se separ grâul de neghină; în ce măsură mi-ar influența totuși imaginea publică a scriitorului, conturată atât de negativ, percepția asupra operelor? Peter Handke omul, Peter Handke scriitorul. Dacă scriitorul valorează un premiu Nobel, este just să-i fie acordat în ciuda discutabilei integrități morale?
Într-o societate care ne judecă din ce în ce mai mult in toto, inclusiv scriitorul, poate cea mai puțin ascultată voce dintre cele care se exprimă în spațiul public, odată expus luminii reflectoarelor își riscă o întreagă carieră de fiecare dată când ia cuvântul. După câteva zile în care reporterii au căutat să-l incomodeze pe Handke cu întrebări legate de același scandal, probabil exasperat scriitorul și-a anulat în ultimul moment întâlnirea cu presa organizată miercuri după amiază în orașul natal, Griffen, lăsând să se înțeleagă că nu mai dorește să aibă de-a face cu jurnaliști nici acum, nici în viitor. Deranjat de faptul că întrebările nu se refereau la literatura sa, ci la societatea actuală, la ideile sale politice și la comentarii despre reacțiile contradictorii ale tuturor după decizia luată de Academia Suedeză, cu o ultimă sclipire de demnitate înainte să se închidă complet în propria carapace Handke a declarat: „Sunt scriitor, mă trag din Tolstoi, din Homer, din Cervantes, așa că lăsați-mă în pace și nu-mi mai puneți astfel de întrebări!”
Un lucru e cert: academia nu reușește să iasă din impasul scandalurilor și al controverselor care se țin lanț și scai de ea. Nici măcar atunci când încearcă din răsputeri.
Articole asemănătoare: Pe Nobel, nu se (mai) pariază! – „Kazul” Ishiguro
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Practic s-au discreditat de tot. O placere sa citesc articolul tau, Pavel, cu atit mai mult cu cit nu stiam absolut nimic, nu am facut nici macar un google search sa aflu de ce se dau doua premii anul asta :) Dar din articolul tau am aflat tot ce ma interesa.
Parerea mea e clara: nu poti separa omul de opera sa cind e vorba de Premiul Nobel pt literatura. Nu e un comic care face stand up si misto de #me too movement (asta pot sa inteleg), nu e nici macar premiul Oscar (parca nu ma mai atinge sa vad cum ia un film slab) e laureatul premiului Nobel pt literatura.
De ce nu Kundera ca are 90 de ani si oricum, l-a citit si apreciat mult mai multa lume decit pe Handke??
Woody Allen e implicat în niște scandaluri sexuale foarte urâte. Asta e, fără îndoială, condamnabil. Dar eu unul mă bucur în continuare de filmele lui. Așa că pot aprecia scriitura lui Handke și să condamn în același timp atitudinile lui. Cât despre Nobel, asta e altă poveste. M-au dezamăgit de prea multe ori scrierile celor premiați (o parte din ei) ca să-l mai iau în considerare ca pe un etalon al calității.
Dar articolul tău, Pavel, rămâne oricum unul excelent.
Foarte documentat, mi-a placut si ca ai aratat oarecare toleranta/deschidere fata de el, adica nu ai incercat sa acuzi direct, ci prin incercuire ti-ai aratat parerea (si prin intrebarile puse). Funny: „despre care nu se poate spune decât hm” si exprimarea „omul cras”.
CORNEL din același motiv pentru care nu l-a luat Joyce, Virginia Woolf sau Borges, Proust sau Musil, etc. Sunt mult prea mulți autorii de calitate pentru a le oferi tututor câte unul. Unde mai pui că, așa cum spune
MIHAI, e foarte posibil ca unele nominalizări să le fi aruncat pe autori care nu îl meritau neapărat. Interesant, Mihai, că tu reușești să nu te lași influențat de viața personală a artiștilor sau de declarațiile lor. Eu unul aș trece greu de bariera asta, ar trebui ca literatura respectivului/ei să fie fără cusur.
ALEXANDRA: îți mulțumesc pentru lectura atentă și aprecieri! Încă nu am citit Handke, evident că va veni și timpul când voi încerca să fac asta. Amân pe atunci sentința în privința valorii sale literare.
P.S. 15/05/2020: Am citit Handke (romanul Frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri). Original, cu siguranță, însă deocamdată nu m-a prins. Voi încerca și altceva.
Eu am spus ca din contra, pt premiul Nobel as tine cont de personalitatea, convingerile si implicarea autorului in viata sociala. Dar doar pentru premiul Nobel.. Altfel, asa cum am mai dat exemplul asta, Mihail Solohov a fost un mare ticalos comunist care a facut viata grea altor mari scriitori (ca Boris Pasternak, si el Nobel laureat) dar nu am cum sa spun ceva de rau de Pe Donul linistit, romanul ala e perfect. Dar nu merita sa ia premiul Nobel pt literatura. Restul romanelor sale sint de propaganda comunista.
„Mr. Sholokhov, a cattle-trader’s son who joined the Red Army as a machine-gunner at the age of 15, was a staunch supporter of the Soviet system and heaped contempt on Russian writers who criticized or condemned it, including Boris Pasternak and Aleksandr I. Solzhenitsyn, who both received the Nobel Prize for Literature.
For most of the Soviet period, Mr. Sholokhov was held out as the foremost living practitioner of Socialist Realism, which arose in the early 20th century and was first practiced by Maxim Gorky.”
Da, scuze. Am trecut de la răspunsul tău la cel pentru Mihai fără să întrerup fraza.
În fraza următoare însă, mă adresam doar lui Mihai.
Să nu amestecăm omul cu scriitorul, profanul cu artistul! Se vorbea cândva și despre rigiditatea lui Dem Rădulescu. Și totuși, cine a fost el… Spunea și Goebbels: „Scuipați-ne, adulați-ne, călcați-ne în picioare, înjurați-ne, îmbrățișați-ne; important e să se audă de noi”! Am dat și eu o cotizație cândva sprijinirii victimelor de la Srebrenița (din câte știu 5000 la număr, toți bărbații localității, de la 14 ani mai departe, deși au fost și mai mici, sârbii crezând că cei de 12, mai dezvoltați, aveau mai mult ca vârstă). Oricum… dreptatea e undeva la mijloc, privită din spectrul ochilor neutri. Am lucrat în mai multe state ale fostei Yugoslavii. Niciodată nu mi-au spus: „ce le-am făcut”; ci: „ce ne-au făcut”, propaganda și învinovățirea pornind întotdeauna din inima statului în care lucram!
Pare un clișeu dar, ca întotdeauna, adevărul e undeva la mijloc.
Când mi-a căzut în mână, acum foarte mulți ani, ,,Călătorie la capătul nopții,,, deja știam că Louis Ferdinand Celine a fost antisemit notoriu și colaborator apropiat al regimului de la Vichy. După război a fost închis pentru colaboraționism cu naziștii germani și francezi. Cartea mi-a plăcut și încet-încet i-am citit aproape toată producția literară, cu plăcere. Citindu-i cărțile nu mi-am pus problema legăturii dintre omul și scriitorul Celine. Abia acum îmi dau seama că în niciuna din cărțile citite nu se făcea vreo trimitere la antisemitism sau nazism, de fapt la orientarea politică a scriitorului. Să fie Celine o excepție? Nu am cunoștințe suficiente ca să emit judecăți pe această temă.
Premiul Nobel pentru literatură cred că este un subiect aparte fiind un ,,produs reprezentativ,, al lumii occidentale, evoluând împreună cu ,,valorile,, acesteia și promovându-le în același timp. Atunci când începi să pui la îndoială obiectivitatea și dreapta judecare a valorilor comitetului premiului de fapt începi să te îndoiești de un întreg sistem, politic, social, cultural, moral, de dreptatea războaielor sale, de adevărurile din presa sa și multe altele. Poate fi un moment de cotitură în propria conștiință.
Cu siguranță, e un bun punct de vedere. Nici în operele lui Handke, de fapt (aici nu mă refer la eseurile despre Serbia, ci la operele sale literare de proză, teatru sau poezie) nu pare ca autorul să fi făcut aluzie la vreo viziune politică personală. Din contră, pare că scrierea sa este total apolitică, ba chiar că, așa cum am scris și în articol, a luptat împotriva rămășițelor național-socialiste din sistemul lingvistic (și nu numai) german. Pentru asta, de fapt, pare că a și luat Nobelul literar. Cu toate acestea, așa cum spuneți și dvs., când e vorba de imaginea și integritatea unei întregi instituții, trebuie luat în calcul fiecare detaliu controversant. Pe de altă parte, se știe că în niciun caz, oricare ar fi decizia, cu toții vor fi satisfăcuți.