Între cine am fost și cine sunt e doar o intersecție

Când m-am decis să am o locuință doar a mea, îmi imaginasem cu totul altceva. Nu zic că sunt nefericit, dar nici nu locuiesc într-un loc prea primitor. Stau pe strada Numerelor Impare de aproape un an. Când am venit pentru prima oară acolo, căutam un loc pentru o perioadă scurtă de timp, iar gândul că voi locui singur chiar mă încânta.

Nu auzisem niciodată de strada asta până atunci. De fapt, am ajuns acolo din întâmplare, mergând fără direcție. Mă făcuse curios faptul că toate casele erau mici, distanțate una de cealaltă și toate aveau plăcuțe cu numere impare pe ambele părți ale străzii. Era destul de liniște, iar cât despre vecini nu pot zice prea multe. Nimeni nu se bagă în vorbă cu mine, iar pe cei mai mulți nu-i recunosc. Știu doar că de când sunt aici, nu am văzut niciun copil și doar vreo cinci persoane de aceeași vârstă cu mine, care au trecut prea repede pentru a schimba o vorbă cu ei.

Mă îndoiesc că trăiesc doi oameni în oricare casă de pe strada noastră. Nu e destul loc și e puțin probabil ca cineva să împartă și spațiul ăsta. Totuși, nu ducem lipsa de case. Undeva de la jumătatea străzii încep casele nelocuite, care sunt deja amenajate. Așa mobilate, par mai mult părăsite decât ale nimănui, fiind destul de greu să-ți dai seama dacă cineva locuiește acolo sau nu. Am avut problema asta și când m-am mutat eu, tocmai pentru că totul părea să fie așezat într-un anume fel, iar eu mă simțeam incomfortabil ca un musafir care nu voia să deranjeze. Într-un final, m-am acomodat, aranjând locuința îndeajuns cât să nu mă simt de parcă locuiesc în casa altcuiva.

Cutiile maro în care împachetasem tot ce aveam nevoie când m-am mutat încă stăteau nedesfăcute în birou. Lipsa de spațiu e o scuză destul de bună pentru a nu mă atinge de ele. Știam că nu numai lucrurile se folosesc de cutii pentru a veni cu tine. Mi se mai întâmplase și altădată să deschid cutii vechi și să găsesc tot felul mirosuri agăţate de haine sau cuvinte printre hârtii, care odată ce le deschideam, mi se reîntipăreau în memorie. Sunt sigur că cele pe care le găseam acum în birou nu erau diferite. E ceva în legătură cu trecutul care mereu va găsi o cale să vină cu tine.

*

Casa mea e un dezastru. De când mă mutasem, păream să-mi fi pierdut orice obicei. Stăteam de dimineață până seara în aceleași haine și rareori mi le schimbam, tocmai pentru că nu ieșeam prea mult din casă în timpul zilei. Îmi lipsea să vorbesc cu cineva. Tot timpul ăsta singur nu-mi dădea decât un prilej să mă gândesc la lucruri pe care le evitasem de atâta timp. Mă mutasem, în primul rând, ca să uit, pentru că nu am învățat să iert.

Îmi aminteam din când în când din greșeală ceva ce nu voiam, dar mă convingeam că tot ce trebuie e să stau liniștit, să respir încet și să încerc din nou să uit. Singura metodă prin care pot păstra un om în suflet după ce mi-a făcut rău e să mi-l amintesc așa cum l-am văzut pentru prima dată. Dar nu astă seară. Asta seară nu puteam să mă liniștesc. Am ieșit așa cum eram îmbrăcat să mă plimb, iuțind pasul prin cartier. Majoritatea luminilor erau stinse, doar din când în când mai vedeam una aprinsă în geam, probabil de la televizor. Pe stradă nu circula niciodată nimeni noaptea, dar totuși, în fiecare seară luminile erau aprinse. Așa aveam ocazia să văd mai bine numerele de pe poartă. Mă întrebam când o să văd și case numerotate par, așa că am mers în căutarea uneia până am obosit. M-am așezat pe o bancă pentru a-mi trage sufletul, iar apoi m-am trezit de dimineață, când deja o oamenii începuseră să aglomereze străzile. Mergeau doar în două direcții. Ori în continuare în josul străzii, ori de unde veneam eu. Cu toate că îmi doream să fiu în casă în acel moment, știam deja că drumul acela nu-mi va aduce nicio surpriză. Voiam să văd unde se duc ceilalți.

Într-un final s-au oprit într-o intersecție mare, despre care auzisem în mulțime că se numea „Intersecția Principală”, unde toți oamenii păreau să se grăbească. Era un haos total.

– Cred că e nou pentru tine să vezi atâția oameni.
– Ce te face să crezi asta? am întrebat-o pe fata care se băgase în vorbă cu mine.
– Faptul că ești de pe strada Numerelor Impare, iar acolo de abia știi că ai vecini.
Rămăsesem tăcut și mă uitam la ea. Știam că privirea mea pierdută m-a dat de gol, ori doar mă văzuse venind și voia să vorbească cu mine.
– După intersecție am văzut că sunt niște case. Sunt numerotate par? am întrebat-o.
– Nu știu ce e așa interesant cu casele numerotate, dar ca să-ți răspund la întrebare, nu, nu sunt numerotate deloc. Strada Numerelor Impare e singura diferită, iar tu ai ajuns acolo tot prin intersecția asta. Poate când ai venit nu era așa de plină, sunt unele zile în care oameni se grăbesc mai mult și altele în care arată ca orice intersecție normală.
– Dar ce e strada Numerelor Impare, de fapt? Aveam o urmă de îndoială în voce, dar voiam să știu.
– E locul unde oamenii pierd ceva de care au disperată nevoie și rămân singuri. Poate fi vorba de încredere, dragoste sau bunătate. Nu mai pot fi intregi, așa că le rămâne doar un gol, care nu-i mai lasă să fie aceeași persoane.
– Atunci locul ăsta e pentru oamenii întregi?
– Intersecția Principală nu e un loc unde să stai, e doar o trecere. Aici găsești tot felul de oameni care se ciocnesc unii de ceilalți și ajung în diferite locuri. Excepția care confirmă regula sunt eu, care doar hoinăresc prin intersecție, spuse fata.
Era acolo de ceva timp, din câte am înțeles. Destul pentru a vedea oamenii mutându-se mereu dintr-un cartier în altul și pentru a-i vedea cum se schimbă.
– Copilăria e o metaforă bună pentru unii oameni, știi? zise deodată după o lungă pauză.
Și-a întins mâna, arătându-mi parcul de joacă de după intersecție, apoi continuă.
– Ții minte că atunci când eram mici, aveam palmele roşii de la „friptea”, dar niciodată nu voiam să ieşim din joc până când nu ne atingeam limitele? Abia când palmele ne ardeau şi se înroşeau; când nu le mai puteam simţi, renunţam la joc, dând drumul la mâna celuilalt. Ne aşezam în afara cercului, privind la toţi ceilalţi jucători care se ţineau de mâini şi-şi muşcau buza de durere. Întotdeauna m-am întrebat de ce cu toţii am ales la un moment dat să răbdăm durerea pentru a dovedi ceva.

Acum că au crescut, mulți nu o mai văd ca pe un joc. Te prind de mâini şi încep să te lovească. Atunci când mâinile ţi se înroşesc, trec la suflet şi nu se opresc până nu te văd în genunchi, amorţit până la oase, neputincios. De abia în acel moment, când nu mai au ce să-ţi demonstreze, îţi dau drumul. Aceștia sunt oamenii cei mai răi pe care îi poți iubi, de care nu trebuie să te apropii prea mult, pentru că nu ştii dacă vei mai rămâne aceeaşi persoană după ce îi cunoşti. Oameni în jurul cărora nu vei putea să stai prea mult timp, pentru că de câte ori te vor atinge, vei simţi doar cum pielea ţi se înroşeşte în locul în care aceştia şi-au pus mâinile.
Sunt și alte tipuri de oameni, mai puțin distrugători. Aceia care nu au fost niciodată buni la jocuri, iar acum încearcă să recupereze. Știi jocul acela unde ne legam cu o eşarfă la ochi, apoi ne roteam de zece ori şi începeam să-i căutam pe cei din jur care se jucau cu noi? Nu ştiu cum făceau restul, dar eu mereu găseam un mic loc prin care puteam trage cu ochiul. Ceilalţi mă înghionteau, încercând să mă inducă în eroare. Când eu mă întorceam, îmi întindeam mâinile după câte unul dintre copiii din jur, dându-mi cu presupusul cine ar fi. Nu ştiu dacă faptul că trişam un pic sau norocul mă făcea bună la jocul ăsta, dar întotdeauna m-am priceput. De fiecare dată când eram eu „Baba Oarba”, rândul meu se încheia cel mai repede.

Am cunoscut oameni care odată ce au crescut, au început să se joace zilnic. Trec pe lângă alţi oameni, nu văd şi nu recunosc nimic. Au jucat atât de mult de-a lungul timpului, dar fără nicio îmbunătăţire. Faptul că nu s-au priceput, i-a urmărit până în ziua de astăzi, astfel încât acum nici nu-şi mai acoperă ochii. Sunt prea corecţi ca să trişeze şi prea ghinionişti ca să nimerească răspunsul. Ceea ce e în jurul lor nu contează prea mult.
Odată chiar am și iubit un om care nu era bun la jocuri, copil fiind. Avea o slăbiciune pentru „Telefonul fără fir”, care a fost jocul meu favorit. Țin minte cum ne strângeam mai mulți și şopteam cuvinte unul la urechea celuilalt, sperând că la sfârşitul jocului, toţi vom spune acelaşi cuvânt. Nu exista noţiunea de un câştigător, aşa cum nu exista nici noţiunea de pierzător. Era doar un joc strict pentru amuzament. O festă a auzului pe care ţi-o doreai. De cele mai multe ori, până ajungeam la ultimul jucător, fiecare auzea un alt cuvânt, care, de obicei, nu avea nicio legătură cu celălalte.

– Ce s-a întâmplat cu el? Am întrebat-o după o perioadă în care se oprise din vorbit.
– A crescut ca un om prea serios. Ca toți ceilalți care sunt asemeni lui. Acum fiecare dintre ei rosteşte rar şi cu dicţie cuvântul, pentru ca celălalt să-l înţeleagă. De câţiva ani şi-au pierdut ideile şi repetă aceleaşi cuvinte, pentru a fi siguri că nu greşesc. Toți țin pe limbă aceleași cuvinte, aceleași idei, aceleași gânduri.
– Mhm.
– Probabil acum crezi că sunt nebună.
– Cred doar că-ți plac metaforele.
Probabil observase că sunt neliniștit și că ceva îmi stătea în minte, pentru că mă întrebase la ce mă gândesc.
– La ce fel de oameni suntem noi, i-am spus.
– Tu ești un om frumos care se întâmple să sufere de prea mult suflet, iar eu doar un suflet pierdut care hoinărește prin intersecția asta de prea mult timp. Am locuit pe toate străzile din intersecție, dar pentru scurt timp, pentru că nu mi-am găsit locul.
– Poți veni să stai cu mine, dacă vrei, m-am trezit zicându-i dintr-o dată. Ca-sa mea e ori-cum goa-lă fără să am pe ni-meni acolo, iar cu spațiul… ne descurcăm noi, mă-măcar până îți găsești locul, adăugasem silabisit fiecare cuvând după ce aruncasem propunerea. Știam că e neașteptat ca un străin să-ți spună să stai cu el, dar până la urmă ea era cea care venise la mine, în primul rând.

Pe la jumătatea drumului i-am spus că stau aproape de capăt, așa că mai aveam mult de mers. Până am ajuns, se înserase. Odată ce am intrat în casă, mi-am cerut scuze pentru dezordine, iar apoi i-am făcut loc pe salteaua mea care era acoperită de haine. Nu trecuse mult până remarcase cutiile nedesfăcute de pe birou și să mă întrebe ce sunt.

– Amintiri și alte lucruri cu care nu vreau să am de-a face, dar la care nu pot renunța, i-am răspuns pe un ton nepăsător.
– Nu ar trebui să le lași să aibă atâta putere asupra ta. Lucrurile sunt importante doar dacă le dai importanță.
– Poate. Dar pentru a găsi ceea ce caut, am nevoie să le țin cât mai departe de mintea mea.
– Și ce cauți, mai exact?
– Uitare. Vreau să găsesc propria mea cale de a uita ceea ce nu vreau să-mi amintesc. Așa cum cei care beau din Lethe puteau uita tot ceea ce îi făcea să sufere.
– Și cum merge până acum?
– Îmi aduc aminte fiecare nenorocire.
– Atunci nu are ce rău să facă dacă le scoți din cutii.

Se ridicase și începuse să mute toate cutiile în pat, iar eu rămăsesem neclintit. Începuse să scoată dinăuntru haine, caiete, albume foto și mi le dădea în mână pentru a le găsi un loc în casă. Eu, la rândul meu, le așezam cu grijă în dulapuri sau le puneam pe mobilier, până am găsit un loc pentru toate lucrurile pe care le-am adus cu mine.

Când am terminat, m-am așezat spate în spate cu ea în pat și priveam pe geam. Era mult prea obosită ca să nu fi adormit. În timpul serii începuse să plângă, iar când am întors-o, încă dormea.
– Cum ai dormit? Am întrebat-o de dimineață, în timp ce luam micul dejun.
– Neîntoarsă.
– Nu aș fi zis. Ai început să plângi.
– Oh.
– Să înțeleg că nu e prima dată?
– Nu.
Ce-i drept, când îmi imaginasem cum avea să decurgă dialogul, era un pic diferit. Nu mi-a spus nimic mai mult, ci doar și-a continuat masa în liniște.
– Ce ți s-a întâmplat înainte să ne cunoaștem?
Lăsă o pauză de tăcere înainte să-mi răspundă.
– Ceea ce se întâmplă întotdeauna: oamenii. Ai fi uimit cât de puțini oameni frumoși există, mi-a spus grăbită, trăgându-mă de mânecă să o urmez.
Până la prânz eram înapoi în intersecție, unde făcusem la stânga și intrasem pe strada Sufletelor Care Iubesc, unde am și rămas restul zilei. Casele erau spațioase, și cu toate că nu aveau decât parter, erau frumos aranjate, amplasate fără o ordine anume. Cele nelocuite, erau goale, mobilate fiind doar atunci când cineva se muta.
– De ce m-ai adus aici? am întrebat-o, într-un sfârșit.
– Pentru că m-ai ajutat să-mi găsesc locul, iar eu te-am ajutat să-l găsești pe al tău. Nu aparții străzii Numerelor Impare. Ai vrut să știi cum poți uita. Răspunsul este să lași ceea ce te trage în jos în urmă. Aseara ți-ai privit în față trecutul, iar apoi ai trecut pe lângă el, așa cum și trebuie.
– Tu unde o să stai? a fost prima întrebare care-mi trecuse prin cap.
– Tot pe strada asta. Aseară mi-am dat seama ce așteptam în intersecție: pe cineva care să mă convingă că merită să îți păstrezi sufletul.
– Poți sta cu mine, dacă vrei, i-am răspuns.
– N-ar trebui să inviți deja oameni în case pe care încă nu le deții.

Am intrat într-una dintre case, unde ne-am așezat întinși pe spate în sufragerie. Mă uitam la tavan și mă gândeam de ce cineva le-ar face înalte doar un nivel și dupaia le-ar acoperi. Apoi m-am gândit că nu e nevoie de mai mult spațiu. Adevăratele suflete trăiesc unul lângă altul, nu unul peste altul. În felul ăsta, nimeni nu poate fura altcuiva pământul de sub picioare.

După aceea nu am mai zis nimic, pentru că nu cred că mai era ceva ce trebuia zis. Tot ce voiam era să rămân pe loc, așa cum eram atunci, fără să mă clintesc. Cu promisiunea că nu aș fi deranjat nimic împrejur, aș fi vrut ca cineva să mă lase să îngheț acolo, pe loc. Poate așa ar fi înghețat și timpul odată cu mine. Nu mi-era frică că timpul avea să mi-o ia înainte și că l-aș fi pierdut, ci mă gândeam că dacă ar fi stat un pic pe loc, n-ar fi trebuit să fiu nicăieri prea curând. Nu voiam decât un moment care să compenseze cât de cât timpul furat. De câte ori mă simțeam fericit, ceasul parcă o lua înainte, dar mai ales atunci. L-am tot dus la reparat, dar nu a fost ceasornicar care să știe să-mi spună ce are. Tot ce m-au putut sfătui este să mă bucur că funcționează și arată un moment atât de frumos, nu e ceva ce se găsește atât de ușor.

Diana Ștefănescu

Diana Ștefănescu, 21 ani. Graphic Designer & Specialist Comunicare. Cluj.