O femeie fragilă

Ne-am cunoscut în octombrie. Stăteam la CafedelMar și beam  un capuccino vienez. Ea se uita cum trec oamenii strada. Câteva minute nu ne-am zis nimic. I-am luat mâna subțire și am sărutat-o. Impasibilă. Eram un student sărac în vremea aceea, poate de asta nu valoram mult în ochii Adelei. „Mergem”, i-am spus și ea s-a conformat dând din cap.

Pe vremea mohorâtă am plecat, unul lângă altul, aproape lipiți, am traversat străzile, am văzut chipuri trase la față, buhăite, vesele, triste, dar nu am zis nimic. Nu o țineam de mână, nici vorbă de asta. Bănuiam că Adela era în perioada aceea de căutare. Aproape de cartierul Take Ionescu, ne-am pierdut prin măruntaiele zonei, aglomerate și întinse până la gara de est. Vizavi de gară, era un bloc cu patru etaje. Am intrat, și, la etajul trei, Adela a scos o cheie din geanta ei de vinilin. Era un apartament cu două camere, confort II, destul de micuț. Bucătărioara, înghesuită. A pus apă la încălzit și mi-a zis să iau un loc. Am găsit un taburete mic și m-am așezat. O priveam cum își dă haina jos, cu umerii ascuțiți, cu trupul ei lung și bine proporționat, cu părul prins într-o clemă, picioarele subțiri, scobite parcă-n dreptul genunchilor. O fată fragilă, dar cu o prezență  puternică. Sânii îi ieșeau în evidență, prin bluza crem, încorsetați de marginile pronunțate ale sutienului.

Apoi a zis că-i este cald și și-a dat jos bluza. Mi-a aruncat-o. Nu știam ce să fac cu ea. Era ca un trofeu, ca o bucată de pâine mucegăită aruncată unui câine flămând. Am vrut să par indiferent, m-am ridicat plictisit, și după ce am dat colțul peretelui, i-am mirosit țesătura fină și moale. Un amestec de Alien Mugler și tutun, praf, străzi, mâncare. Toate erau acolo condensate într-o armonie stranie.

M-am așezat din nou pe taburetele înghesuit la capătul mesei aproape de ușă. A luat cafea din sertarul de sus. A pus trei lingurițe și cafeaua a făcut spume, dar nu a depășit  marginile ibricului, deși fusese foarte aproape ca acest lucru să se întâmple.

Stăteam la măsuța din bucătărie și fumam. „E apartamentul tău?”, am întrebat-o și mi-a răspuns că nu. „Este al unui prieten plecat în Franța de ceva vreme.” Pe ferestruica din bucătărie, celelalte blocuri, toate la fel, gri și ciobite, păreau că se vor topi în curând. Era o ploaie fumuroasă și nu ne vorbeam. Nu ne cunoșteam decât de câteva zile. În căminul șase o abordasem pe hol și-i făcusem un compliment, cam fâstâcit, ce-i drept, iar ea îmi atrăsese atenția. Era jovială și plină de încredere, ca o femeie care știe ce are de făcut, al cărui traseu este clar.  Avea un an în plus și un machiaj strident. O față simetrică cu ochii indeciși, între căprui și negru, buza de sus mai pronunțată și caninii puțin ectopici.

*

M-am trezit buimac și nu mai era lângă mine. Îmi aminteam că privisem tavanul timp îndelungat și apoi o strânsesem în brațe, probabil, puțin cam tare. Și nu zisese nimic…

Camera amuțise și amprenta trupului ei încă persista pe lenjeria de pat.

*

Era un tip drăguț. Foarte slab. Se ținea de două zile după mine și asta nu-mi displăcea, trebuie să recunosc. Puțin timid. Îmi plăcea că îl citea și iubea ,în același timp, pe Feodor Mihailovici Dostoievski și puteam să-l ascult ore-n șir vorbind despre scriitor și romanele sale. Azi l-am dus în apartamentul prietenului meu, Loius.  Stă înghesuit lângă măsuța din bucătărie și simt cum mă sfredelesc privirile sale. Beau cafeaua și mă gândesc la mine. Sunt tristă și prost dispusă ca ziua asta în care plouă mocănesc. Nu toate zilele sunt așa… Îl iau de mână și-l întreb dacă vrea să ne uităm la un film. E de-a dreptul fermecat, deși strânge din dinți pentru a ascunde asta. Pe canapea, acolo, unde cu câteva zile înainte am adormit cu Loius în brațe, îi las mâna să-mi desfacă sutienul. Să-mi maseze sânii, în timp ce vizionăm „Zbor deasupra unui cuib de cuci.” Suntem amândoi la fel de excitați și ne privim diferit, orbi, apăsați de consumul inevitabil, de finalitatea care ne va secătui fără doar și poate…

Două zile, nici mai mult, nici mai puțin…Îl cunosc doar de două zile și văd pe fața sa urme de oboseală cronică care îl îmbătrânesc, doarme ca un copil lovit de tren, așa cum l-am văzut pe băiatul acela,  când nu împlinisem doisprezece ani, în gara din Râmnicu Vâlcea. Ca un somn, o moarte fără prea multă suferință, partea zdrobită fiind pe pietre, ascunsă.

Câteva zgomote în bucătărie. Mai multe voci. Am crezut că vorbește singură și m-am ridicat, m-am spălat pe ochi. Când am intrat în bucătărie și lumina a căzut pe fața mea și pe cei din jur, am crezut că lumea s-a întors cu susul în jos. El stătea unde stătusem eu, pe taburetele de lângă masă, fumau și râdeau. Am zâmbit și eu, mai mult din complezență. Louis, așa îl chema, era înalt și bine spilcuit, mai mare cu cinci ani, impozant. Păream un puști pe lângă el, și asta eram în fond și la urma urmei. Îmi venea să intru în pământ, să fug, să mă evapor ca o picătură.  Louis a dat mâna cu mine și mi-a zis ce faci prietene sau ceva de genul ăsta. Era un tip care vorbea ușor, mereu cu un zâmbet ancorat, parcă nevinovat. Și apoi, ceea ce era mai dureros, Adela îl săruta cu buzele ei mici și râdea cu ochii topiți de nesomn, cu aceleași buze fragile cu care mă sărutase pe abdomen și pe piept. Au vorbit despre ei. Cum s-au cunoscut. Cât de libertină este relația lor, cât de mult se iubesc. Mi s-a pus un nod în gât și am luat o gură mare de cafea, iar ei doi se sărutau și chicoteau ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

*

Avea coapsele puternice și robuste, frumos arcuite, și în lumina difuză de pe stradă care traversa perdeaua, păreau și mai apetisante. Ochii s-au închis încet și prin fantele întredeschise vedeam frânturi blurate. Era Louis care stătea în fața ușii cu aparatul de fotografiat și ne făcea poze. Apoi așeza plapuma și ne-nvelea, în timp ce noi ne făceam că dormim, apoi veneau doi domni îmbrăcați  la costum și ne măsurau pozițiile ca într-un muzeu, analizându-ne de față cu ceilalți. Eram expuși și toți ne admirau de parcă nu mai văzuseră oameni dezbrăcați dormind.

Altă dată veneau polițiști cu șepcile lor demodate și se-nvârteau și dădeau din cap, iar noi stăteam nemișcați și nu schițam un gest. Apoi venea Louis, din nou, îi dădea afară pe toți, închidea ușile și se băga între noi ca un copil și o lua pe Adela în brațe.

*

Când m-am trezit ea nu mai era lângă mine. Doar amprenta trupului.  Vorbea cu cineva în bucătărie. Mi-am luat pantalonii pe mine și m-am dus acolo. Era Louis, proprietarul apartamentului. Se certau și-i reproșa ceva  Adelei, iar ea spunea doar atât: „ De ce dracu nu ai sunat înainte?!” Și Louis m-a privit preț de câteva secunde, dar nu a îndrăznit să-mi zică ceva. Și Adela a făcut o criză, o criză mai degrabă teatrală. A țipat, a urlat, că ea este la pământ cu nervii, că s-a săturat de toate nebuniile astea fără sens…: „Ce relație este asta? Spune-mi, vii când vrei, pleci când vrei, și cu mine cum rămâne? Sunt singură, Louis, sunt o femeie fragilă și am nevoie de cineva, am nevoie de un protector?!…” Iar el dădea din cap, lăsa ochii în pământ și călca peste ei, mut și orb. Apoi a ieșit afară și a trântit ușa de la intrare.

Adela a venit spre mine, s-a lăsat în genunchi, mi-a desfăcut șlițul cu degetele ei lungi, cu mișcări coerente, gura se desfăcuse ca un burduf de acordeon, cu obrajii întinși la maxim ca ai unei femei fragile.

*

Mă trezeam singur și  mă durea pieptul. Mă uitam în oglinda din baie și eram o femeie urâtă și obosită. Eram Adela și mă simțeam ca o cârpă. Mă durea carnea de parcă ar fi vrut fiecare celulă să treacă prin piele. Eu, Adela, și toată noaptea, în lumina difuză din baie care pâlpâia în același timp cu schimbările noastre, continua la nesfârșit, iar în coșul pieptului se oprise lumea de afară, geamurile nu mai aveau lumină, rămăseserăm blocați pentru totdeauna în apartamentul de la etajul trei…

Ionuț Manea

Născut la 20 mai 1981. Premii literare -proză scurtă și poezie-(2017-2019)-I-Sadoveanu, Moștenirea Văcăreștilor. Volumul de debut: „ Confesiunile Maestrului Păpușar” – proză scurtă- publicat la editura Tracus Arte (2020). Prezent în Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania., Ed. Paralela 45.