Fată sau băiat?

Încă puțin, încă puțin, nu te mai foi, e bine acum? Mai spune ceva, bun, cred că ești gata, să nu uiți ghiozdanul, și, pentru orice, mă suni, da? Înainte să-și acopere copilul, îl îmbrățișase de câteva ori, astea erau îmbrățișările de dimineață, puține în comparație cu ce urma când Dallas se întorcea de la școală, și cu ce venea seara, la culcare. Asta era numele, Dallas, bun și de fată și de băiat, unisex, nume frumos, orice ar fi fost copilul.

Îi plăcea să-și admire opera: întâi copilul, și după ce îi fixa pânza pictată pe el, își lăuda tabloul. Astăzi erau lalele pentru că se potriveau cu lumina cețoasă. Florile se vedeau clar, neșifonate, în schimb dacă era o pictură cu oameni sau mașini, se crea confuzie. Pânza acoperea bine capul și corpul, verifica de fiecare dată mama.

Când începuse școala, se treziseră câțiva colegi și părinți: ce-i asta? Ne sperie copiii, aici nu e bal mascat, toată lumea trebuie să știe cum arată toată lumea. Înguști la minte. Noroc că directoarea era prietenă de-a ei și reușea să le-nchidă gura, iar copiii s-au obișnuit repede. Ea îl ducea și-l aducea de la școală pe copil și când mai întrebau câțiva: dar măcar spuneți-ne, doamna Carla, e fată sau băiat?, îi mângâia ușor pe cap și explica pe înțelesul lor, credea ea: e frumos tabloul pe care-l vedeți, așa e? Eu l-am pictat, să veniți la noi acasă într-o zi, vă dau bomboane și vă arăt tablouri. Dallas e Dallas, poate să fie băiat sau fată, o să aleagă atunci când o să vină timpul. Tu, de exemplu – spunea și arăta spre unul dintre ei -, de unde știi că ești băiat sau fată? Ți-au spus părinții prima dată, nu? Ai știut de la început pentru că asta ți-au spus ei, atâta tot. Ba nu, doamnă, sărea cineva, are cocoșel, e băiat, vă spun eu, și eu am, fetele n-au din-ăsta. Nu cocoșelul, cum îi ziceți voi, îl face băiat. Întotdeauna se suna și n-avea timp să-și termine ideea, dar când Dallas se întorcea de la școală, ea întreba, după câteva îmbrățișări: te-au supărat? Au tras de tine? Ți-au făcut ceva?  Dallas râdea, acum i se vedea fața plinuță și roz și părul fin până la umeri. Nu, nu, ne-am jucat, în pauze ne jucăm cu toții, nu mi-au făcut nimic. Carla era mulțumită și începea lucrul la altă pânză.

Din când în când totuși suna directoarea: era enervată pentru că  încă îi venea câte un părinte pe cap și nu mai știa cum să scape. Carla se îmbufna: care-i treaba lor? Le face cineva ceva? Nu e că vor copiii să știe, ei vor, nu mai pot de curiozitate: ce-are Carla, faceți pariurile – fată sau băiat -, să știm cum să ne purtăm. Directoarea se auzea ronțăind ceva de fiecare dată, era o femeie planturoasă, i se părea Carlei, mereu cu un coc ce-i acoperea tot capul și cu niște mărgele prin care își trecea degetele. De câte ori se plictisea, începea cu aceleași întrebări: e frumos sau frumoasă Dallas? Carla zâmbea, se simțea zâmbetul în vocea ei: cum să nu fie, e un copil, și seamănă cu taică-su, și aici se auzea oftatul ei. Deci e fată, spunea ușurată directoarea, ele seamănă cu tatăl. De unde, uită-te la mine, leit maică-mea, nu se știe niciodată cum sar genele astea. Deci e băiat, încerca iar directoarea și Carla râdea. După câteva minute de ronțăială, directoarea se scutura de firimituri, se auzea scârțâitul scaunului în care  se îndrepta și tot nu se stăpânea și întreba, imaginându-și că o să primească alt răspuns din care să înțeleagă ce voia, pentru că dacă era ceva cu care se lăuda oriunde și oricui era puterea ei de a vedea dincolo de vorbe. De fiecare dată își formula altfel curiozitatea și credea că a găsit tactica potrivită: n-ar fi mai bine totuși să spui că e fată? Să aibă grupul ei de prietene, să se uite galeș la băieți, sigur are ochi frumoși, poate să facă vreo cucerire, să poarte fuste și să împărtășească secrete cu celelalte fete?

Tot timpul cât vorbea, Carla se plimba prin casă, ieșea des pe balcon, pentru că de-acolo vedea o parte a școlii, chiar dacă știa că Dallas are clasa pe partea opusă a clădirii, pe urmă se oprea un timp în fața noii pânze, se gândea la ce să răspundă și la pânza care se tot mărea, pentru că Dallas începuse să se înalțe, i se lungeau mâinile și picioarele și trebuia să fie măsura perfectă, să nu rămână indicii pe-afară.

Fată?, începea, de ce să fie fată, fată am fost eu, nu vreau să treacă prin ce-am trecut eu, nu vreau să atragă atenția prin frumusețea ei, asta e flatant la început, crezi c-o s-ajungi mare chestie pentru că nu ești ștearsă ca celelalte, pentru că ai părul cel mai blond și nasul cel mai drept și formele cele mai atrăgătoare, dar nu.

În timp ce-și trecea un deget prin gură, cum făcea de fiecare dată după ce mânca, directoarea s-a entuziasmat. Stai, stai, m-am gândit acum: bun, sunt de acord, dar de ce acoperit cu tablouri sau pânze sau ce pictezi tu? Îl tunzi sau o tunzi până la ureche, să zicem, îi pui haine neutre, și gata, e același lucru, dă-o-ncolo de treabă, de ce să chinuiești bietul copil?

Carlei îi plăceau pânzele ei, acum se hotărâse pentru niște maci: nu, nu-i același lucru pentru că întotdeauna copiii au intuiție.

Din partea directoarei a venit o pauză, s-ar fi putut termina foarte bine conversația, dar de fapt amândouă mai aveau ceva de spus, așa că s-a auzit: cum vrei, cum vrei, să lăsăm asta puțin, dar e o chestiune pe care s-ar putea să n-o iei în calcul și care o să-l afecteze pe copil. Îmbrățișările – știi că-mi place să-i întreb pe toți cât de afectuoși sunt părinții, mereu le spun să le ceară o îmbrățișare măcar seara, dar Dallas are parte de așa ceva, cum să zic eu?, în exces, se bucură acum și se laudă cu asta, mereu spune pe mine mama mă îmbrățișează de o sută de ori.

Carla dădea din cap și râdea încet: așa e, așa e, și? Ce nu e bine? Era la pândă după ce-o să spună directoarea ca să poată aduce contraargumentul exact.

E bine, cum să nu fie, acum e bine, dar gândește-te: dacă e fată, treacă-meargă, oricum le place, deci nicio problemă, dar dacă e băiat de fapt, sigur ajunge gay, și nu e că-i treaba mea, dar e că practic îl obligi, îl pui pe o cale pe care n-a ales-o singur și doar ăsta ziceai că e scopul – să fie alegerea copilului ce e. Deci nu știu, aici îi limitezi alegerea, îți dai seama? Nu exagerez, dar e logic, dacă o să continui să-l îmbrățișezi de enșpe mii de ori pe zi. Era mândră de raționamentul ei, acum avea dreptul la o bomboană măcar. Întâi le mirosea, le adulmeca, mușca dintr-un colțișor, doar o bucățică, își spunea, ca și cum cineva vreodată s-ar putea mulțumi cu o bucățică dintr-o bomboană bună, pe urmă se gândea mai bine, făcea atâtea eforturi și sigur avansa în munca ei, așa că merita toată bomboana.

Carla a profitat că Dallas tocmai ajunsese de la școală și a închis telefonul. Copilul și-a dat pânza jos și s-au îmbrățișat. Ar fi continuat așa mult și bine, dar pe Carla o sâcâiau cuvintele de mai devreme, trebuia să ia niște hotărâri și cel mai mult îi plăcea să vorbească tare în timp ce pregătea prânzul. Dacă nu schimb nimic, directoarea n-are ce să afle, totul normal și bine, dar poate să deducă de aici că e fată, nu? Că doar n-ar crede că intenționat îl fac gay. O să tragă întruna copilul de limbă să afle dacă a scăzut numărul îmbrățișărilor, se pricepe să manipuleze bieții elevi. Dacă află că a scăzut, deduce că e băiat, ce fac?, a întrebat tocmai când Dallas intra în bucătărie cu un caiet: a mea a fost cea mai bună lucrare din clasă. După oră am mai stat un pic cu Tonia și Niles.

Tonia și Niles se apropiaseră cel mai mult de Dallas. Carla nu știa dacă era doar un instinct, cum au copiii uneori, sau curiozitate. Tonia era mică și slabă și maică-sa îi împletea mereu părul în două codițe, cum probabil i se împletise și ei când fusese de aceeași vârstă. Niles era mic și slab, dar lui nu-i împletea nimeni părul pentru că era creț-creț și roșcat. Carla auzise fără să vrea o ceartă între părinții lui Niles: maică-sa voia să-i lase buclele să se mărească, să fie mai clare și vizibile, dacă tot era așa frumos părul, iar tăică-su nu și nu, să-l tundă scurt de tot, că prea atrage atenția și și-așa nu se înțelege cu ceilalți. Carlei i se păruse caraghios, credea că și ei o să înceapă să râdă, dar n-a înțeles de ce au tăcut deodată și femeia a părut că plânge, astea nu era lucruri de făcut afară, și Carla s-a bucurat că putea să n-o facă în văzul tuturor.

Voia să știe cum sunt prietenii copilului ei, și cum doar ăștia doi erau, începuse să se intereseze. Fetița voia mereu să stea agățată de brațul lui Dallas, iar băiatul îi dădea mereu câte un joc video nou. Primele lor întrebări fuseseră tot: ești fată sau băiat? De ce mergi cu asta pe tine? De ce nu ne arăți cum arăți? La prima întrebare Dallas ridicase din umeri și se mișcaseră florile de pe pânză în sus și-n jos, pe urmă râsese: mama zice că nu contează, asta e pictată de mama, ea pictează foarte frumos, dacă nu o port, lumea o să-mi zică fată sau băiat și asta nu e bine.

De ce? voia să știe Tonia și încerca să distingă ceva prin pânză și chiar trăgea puțin de ea și Dallas o lăsa.

Nu știu. S-a apropiat și Niles și a pus mâna pe capul lui Dallas: ești mai scund ca mine, deci fată. Toniei i s-a părut că vede ochii lui Dallas strălucind prin pânză, dar ei totul i se părea că strălucește din când în când. Eu zic băiat după voce, a spus ea, vocea mea e mai subțire, o să fiu cântăreață.

Lui Dallas îi plăcea să stea așa, cu ei doi și să vorbească. Mama a spus că pânza asta face vocea să se audă altfel, adică poate de asta e altfel decât a ta, în casă nu sună la fel.

Așa îi spunea Carla: numai eu îți cunosc vocea adevărată, ceilalți când o să vină momentul, când o să te iubească orice ai fi, da? O preocupa mult treaba cu vocea pe Carla, dintotdeauna. Ea, de exemplu, nu se recunoștea în vocea ei și la fel nu-i recunoștea pe alții când le auzea vocea sau nu erau lângă ea. Suna un telefon și se surprindea, nu putea să pună egal între voce și persoana pe care o știa, părea o voce mai tânără sau mai serioasă sau mai calmă, și ea încerca să-l facă pe om să vorbească mai mult ca să aibă timp să suprapună vocea peste om, dar de cele mai multe ori nu reușea. Vocea lui Dallas era nedefinită, era a unui copil vesel și fericit, așa spunea Carla.

Nu se gândea cât o să-l trimită în lume sub pânzele ei, tot auzea că se știe când e timpul pentru ceva, așa că se baza pe știința asta, care de fapt trebuia să fie intuiție sau decizie de moment. Deocamdată se concentra să crească ușor dimensiunea pânzei ca să nu fie prea strâmtă și întreba: îți place? Aștepta răspunsul privind copilul ca și cum de asta depindea totul. Îmi place mult, răspundea mereu Dallas.

Dallas o iubea pe maică-sa pentru că știa că ea o iubește și pentru că îi făcea tartă de căpșune, îi spăla cearșafurile și pe urmă se dormea așa bine, și spunea poveștile cele mai frumoase.

Carla era atentă la Tonia și la Niles, trecuse ceva timp de când nu mai puneau întrebările de la început și nu mai încercau să-i dea pânza la o parte, dar ea era la pândă, se putea ca fiind copii să fi acceptat mai ușor că Dallas e Dallas sau puteau să fie atât de vicleni și să aștepte să prindă momentul să-i vadă fața. De asta prefera să-i cheme la ea acasă și să-i lase în sufragerie, dar ea stătea tot timpul aproape. La început se înțelegea bine cu mamele lor, femei de gașcă, spunea, pentru că la primele întâlniri, când își așteptau toate trei copiii, vorbeau despre ei, despre ce să le tot gătească, despre cursurile de istoria civilizațiilor la care mergea mama lui Niles și era sigură că sunt foarte utile, deși nu reușea să spună nimic despre ele, pentru că de fapt se ducea doar ca să nu stea singură în casă când era în schimbul de noapte, și despre contractele pe care numai mama Toniei știa să le încheie. Odată, la câteva luni de la începutul școlii erau doar Carla și mama fetei, s-au mirat că cealaltă nu ajunsese, așa că și-au dat cu presupusul în timp ce-și frecau mâinile și-și strângeau pardesiele și trăgeau cu ochiul la cizmele fiecăreia. Încă erau frunze în copaci, unele chiar verzi, dar un verde uitat, de toamnă, încă se auzea câte o pasăre în curtea școlii, încă nu se băgaseră ghivecele cu flori în case, încă n-avea miros de iarnă vântul care sufla ușor. Carla a zis prima: poate doarme sau n-a ajuns de la cursurile alea. Au râs amândouă și și-au privit ridurile din colțul ochilor, fiecare fiind sigură că doar cealaltă are, la ea încă n-a venit momentul. Mama Toniei s-a simțit datoare să aducă și ea ceva amuzant în conversație, chiar dacă era pe seama celei absente, sau cu atât mai bine, și a găsit: așa sunt mamele de băieți, mai leneșe. Carlei i s-a părut că e privită cumva ironic sau întrebător. A zâmbit și n-a zis nimic un timp, privea curioasă în direcția ușii pe care trebuiau să dea năvală elevii. Pe urmă a răspuns: ce vrei să spui? Vrei să-mi spui ceva? Crezi că Dallas e băiat și prin urmare eu sunt leneșă? N-am înțeles de ce-ai spus chestia asta. Mama Toniei s-a dat un pas în spate, a privit acum ridurile dintre sprâncenele Carlei, mulțumită că ea sigur n-avea: nu, nu vorbeam despre tine, dar dacă tot suntem doar noi două, să fiu sinceră: mi se pare o nebunie ce-i faci lui Dallas.

Parcă erai de acord și ai zis că e cool. Știu ce-am zis, dar nu, chiar e o idioțenie, adică nu poți să-ți bați joc de copil în halul ăsta. Nu e libertatea lui să aleagă ce e, e doar ideea ta absurdă. Așa am fost lăsați: unii bărbați și unele femei, nu poți să negi o realitate, e o monstruozitate ce faci, râd toți de copil, e o ciudățenie, și nu într-un sens bun, nu în sensul în care credeai tu c-o să fie. Mai mult îl derutezi așa, e normal să știe ce e.

Carla o privea pe mama Toniei ca pe un animal sălbatic și deci periculos, voia să-i răspundă, dar începuseră să iasă elevii. Și-au îmbrățișat amândouă copiii, iar Tonia și Niles au întrebat: putem să venim la Dallas să ne jucam? Carla a zâmbit și i-a mângâiat pe cap: sigur, hai, dar fără părinți.

Îi plăcea să-și privească întruna copilul, pur și simplu nu se sătura: îi plăcea și când erau doar ei doi și-i vedea ochii, care erau identici cu ai lui taică-su, de când era doar o mogâldeață putea s-o hipnotizeze și să n-o lase să facă nimic altceva decât să se uite la ochii ăia veseli. Acum era cu Tonia și Niles, care păreau c-au înțeles sau au acceptat, în fond copiii iau lucrurile așa ușor, își spunea.

Se jucau toți trei în jurul mesei, se atingeau, își strigau cuvinte, se îmbujorau – la Tonia și la Niles se vedea -, dar Carla știa că și Dallas e la fel, săreau și, când oboseau, se trânteau pe jos deodată, ca niște păpuși aruncate, și râdeau cât puteau.

Îi plăcea să se uite la copil și când era ascuns de pânza pictată de ea, știa că nu-l incomoda cu nimic, se mișca exact ca ceilalți doi, vorbea, vedea perfect, totul era bine, și pe urmă, era așa frumos colorată. Copilul și pânza ei acolo în față, sub ochii ei.

Când Dallas avea patru ani, cam pe atunci, da, îi spunea tot timpul ești cel mai frumos copil și Dallas râdea și bătea din gene, cum văzuse în desenele animate. De câte ori o auzea pe maică-sa spunând: acum stai puțin cuminte, că mama lucrează, începea să plângă și Carla începea s-o îmbrățișeze: aici sunt, nu plec nicăieri, doar mă vezi, stai puțin cuminte, că mama are o comandă, o termin și ne jucăm.

Dallas alesese o pânză, cea la care maică-sa lucrase cel mai mult, sau așa i se păruse ei, era rigid materialul, dar îi plăcea cum miroase, așa că se înfășurase în ea.

E a ta dacă vrei, pe asta n-o mai vând, bine, iubito? Dallas se bucurase, dar se plângea că nu e moale ca rochița ei.

Arăți ca atunci când te-am arătat lui taică-tu, în fața blocului, erai așa bine înfășată, că nu ți se vedea decât vârful nasului. A spus că tocmai se întorsese, balivernele lui dintotdeauna, și a întrebat: ce e? Fată sau băiat? Nu era să-i spun.

Părea că Dallas adormise în timp ce maică-sa povestea, așa că o dusese în brațe până la canapea. După o săptămână, când fata fusese mulțumită de moliciunea noii pânze, îi ceruse să-l vadă pe taică-su. Se smiorcăia, arunca pernele pe jos, dădea cu mâinile în Carla, răsturna coșurile cu fructe și în final se uitase cu ochii mari la maică-sa: vleau, vleau, vleau, și când maică-sa dăduse din cap că nu, Dallas se înfășurase în pânza cea nouă, își acoperise capul și zisese: nu spui ce sunt, nu spunem la nimeni.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020