Acum nişte ani, când a izbucnit fenomenul Ferrante, am citit repede primul volum din tetralogie, Prietena mea genială, mi-a plăcut, nu mi-a displăcut, dar n-am trecut la volumul al doilea, pur şi simplu. Pe urmă am sărit direct la Frantumaglia, recunosc că m-a atras cuvântul ăsta. Nu e vorba de un roman, ci de o corespondenţă a scriitoarei cu diverşi editori sau prieteni din lumea literară. Şi acum, poate pentru că a trecut destul timp, când a apărut noua carte, Viaţa mincinoasă a adulţilor, am fost curioasă să ştiu dacă e ceva diferit. Mi se pare mult mai seducător romanul, poate şi pentru că e mai scurt şi (încă) nu trage după el nişte continuări, deşi ar putea exista.
Coperta nu mă convinge – e gustul meu, pur şi simplu mi se par mult mai potrivite copertele ediţiilor în franceză, engleză, italiană şi spaniolă (ultimele două au aceeaşi imagine) -, dar să lăsăm coperta şi să vorbim despre cartea în sine: Giovanna este o puştoaică – de data asta Ferrante alege să nu mai vorbească despre o elevă model, ca Elena sau Lila, ci despre o adolescentă pe care şcoala n-o interesează deloc, dar cum vedem pe parcurs, nu se poate abţine şi până la urmă, tot se pune pe citit. Pare să provină dintr-o familie normală: părinţi profesori, care dau impresia că se înţeleg perfect, şi nişte rude despre care fata nu ştie nimic până într-o zi când tatăl e supărat pe ea şi-i spune mamei, fără să ştie că Giovanna îl aude, că fiica lor seamănă cu mătuşa Vittoria. Asta schimbă lumea fetei, pentru că până atunci se simţea iubită, admirată şi apreciată de tată, iar acum, deodată află că seamănă cu o femeie despre care nu ştie mai nimic, doar că este un fel de monstru de răutate şi tocmai de asta este tăiată din toate pozele şi amintirile părinţilor. Fata încearcă să stea departe, să-şi vadă de-ale ei, dar deja nu mai poate, cuvintele auzite îi răsună în minte, aşa că începe să investigheze pe ascuns despre mătuşa-sperietoare. Nu găseşte nimic, dar mama îşi dă seama de nevoia ei de a-şi cunoaşte ruda şi îi dă voie s-o întâlnească. Vittoria nu este chiar căpcăunul fioros pe care-l credea Giovanna, este o femeie puternică, foarte sinceră, directă, vulgară şi pasională, şi primul lucru pe care-l face e s-o înveţe să danseze şi să-i vorbească despre dragoste, aşa cum o trăise ea, reală şi fără idealizări.
Fata este atrasă de noua perspectivă asupra vieţii, o vizitează tot mai des pe Vittoria şi se împrietenesc, deşi niciodată nu scapă de senzaţia de stânjeneală faţă de ea. Tot mătuşa îi descoperă o altă faţă a oraşului: cartiere pe care nu le ştia, oameni despre care habar n-avea că există. Află povestea Vittoriei, cum fusese amanta lui Enzo şi ajunsese să-i cunoască soţia şi pe cei trei copii, pe care de altfel acum îi luase sub aripa ei. Tot datorită mătuşii face cunoştinţă cu Roberto, care este un tânăr intelectual, preocupat de studii, de politică dar şi de religie, lucruri care îi sunt străine Giovannei, dar de care începe să se intereseze. Doar că tânărul este şi logodnicul Giulianei, unul dintre cei trei copii de care Vittoria a avut mereu grijă, aşa că îşi impune să fie prietena lor, chiar îi ajută când apar neînţelegeri, dar în tot timpul ăsta ea visează de fapt la o relaţie cu Roberto.
Lui Ferrante îi place să introducă multe personaje, chiar dacă acum nu este un cartier întreg, apar alţi băieţi care încearcă s-o impresioneze pe Giovanna cu vreo maşină sau vreun gest îndrăzneţ. Fata se maturizează, mai ales dupa ce află că părinţii nu au tocmai căsnicia pe care şi-o imagina ea, rămâne singură cu mama, de care se îndepărtează tot mai mult şi pe care nu reuşeşte s-o înțeleagă.
În comparaţie cu celelalte cărţi, aici scriitoarea creează un interes mai mare faţă de personaj, nu neapărat pentru că e o rebelă, dar are preocupări, are întrebări, vrea lucruri care ştie că nu sunt pentru ea, vrea să fie o bună prietenă, dar îşi încearcă norocul cu Roberto de câte ori poate, şi reuşeşte să manipuleze lucrurile ca să se apropie de obiectivul ei.
Chiar dacă este poate un roman mai mult pentru adolescenţi, tuturor ne place de fapt genul ăsta de cărţi, dacă sunt scrise bine, iar asta este, în care ne gândim la vârsta respectivă şi suntem curioşi ce era în capul celorlalţi, pe care uneori credeam că-i cunoaştem. Scriitoarea îşi menţine stilul simplu, fără poezie sau muzicalitate, apare din nou imaginea oraşului, cu străzi şi limite, cu obiceiuri şi comportamente, dar nu mai este o imagine centrală, ci doar un fundal prin care Giovanna caută răspunsuri.
Prima transformare a personajului apare când începe să-şi mintă părinţii: e ceva nou pentru ea, se simte vinovată, vrea să se oprească, dar continuă şi nu le spune despre tot ce vorbeşte ea cu Vittoria. A doua schimbare începe în momentul în care e lăsată repetentă. Nu suferă, nu regretă, ci e mândră pentru un timp: „Doar proastele ca voi învaţă papagaliceşte, sunt promovate şi se fac respectate de iubiţii lor. Eu nu învăţ, rămân repetentă şi sunt o curvă.” La fel, o altă treaptă a maturizării ei este jocul erotic în care o introduce Corrado, care, mai mult decât plăcere şi curiozitate, îi produce dezgust. Trece printr-o perioadă în care simte nevoia să-i rănească sau îndepărteze pe toţi din preajma ei, e ceva firesc vârstei, şi ea vrea să experimenteze la maxim fiecare senzaţie. Dar cea mai profundă schimbare are loc odată cu apariţia lui Roberto în viaţa ei, pentru el se apucă de învăţat din nou, pentru el vrea să fie altfel, cred că sunt tipare pe care le cunoaştem şi le recunoaştem cu toţii.
Deşi Giovanna este axul cărţii, personajul care monopolizează fiecare pagină, încearcă totuşi să scoată capul şi un alt personaj, mai puţin puternic, dar care are anumite atuuri: Giuliana este iubita lui Roberto, este o tânără cu o educaţie limitată, venită din acelaşi mediu ca mătuşa Vittoria, dar este ea cea pe care Roberto a ales-o. Lucrurile par simple dar Giuliana trece în fiecare zi printr-un calvar, pentru că în afară serviciului nu-i rămâne decât să se mistuie de gelozie. Ştie că Roberto ar putea avea orice altă fată şi asta o perpeleşte încontinuu. Nu vrea să se apropie nimeni de el, vrea să ştie în fiecare minut că e al ei. Ar părea o rivală uşor de învins, mai ales că nu-şi imaginează pasiunea Giovannei pentru iubitul ei, dar atuul ei este că deja trăieşte cu Roberto, sunt un cuplu, chiar dacă stau mult timp separaţi, şi asta e ceva peste care Giovanna nu poate trece. Chiar dacă patetic şi uşor ridicol, personajul Giulianei rămâne alături de cititor prin intensitatea şi autenticitatea trăirilor ei.
Am vorbit despre Giuliana în loc să vorbesc depre Vittoria, dar am lăsat-o special la urmă. Este nu neapărat un personaj, ci un mijloc prin intermediul căruia Giovanna află lucruri şi o dă la o parte pe fata cuminte şi idealistă de la început. Vittoria, ca să mă exprim la fel de vulgar, este un vulcan, nu stă pe gânduri să arunce tot ce simte şi crede, în limbajul ei needucat dar plin de experienţă. Oricum ar fi, ea nu spune minciuni, deci revenim la început, la titlu, pentru că ne bântuie, nu? Care sunt adulţii ăia mincinoşi? În primul rând se referă la părinţii ei, care consideră că minciuna lor e normală, şi o acceptă amândoi, deşi până la urmă tot sunt nevoiţi să iasă din ea, oricât de comod se stabiliseră acolo. Sigur de aici vine titlul şi am putea să o lăsăm aşa, dar de fapt mai e ceva: Giovanna devine şi ea încet-încet o adultă, şi chiar dacă se răzvrăteşte împotriva minciunilor pe care le află, începe şi ea să mintă, întâi pe prietene, pe părinţi, pe Vittoria, pe Giuliana, pe Roberto, pe toată lumea câte puţin, nu exagerat, dar asta deschide drumul spre minciunile mai mari, la o adică, nu? Şi totuşi Ferrante alege un final destul de fericit: o oarecare apropiere de părinţi, pentru că odată ce trece perioada de rebeliune, Giovanna e dispusă şi deschisă să-i ierte şi să-i înţeleagă.
No, thank you – editura Herg Benet, 2014
Kyparissia – editura Litera, 2020
Si toata chestia e cit de cit amuzanta, adica replicile mutusii sau descrierea intrigilor si mai ales interactiunea Giovannei cu prietenii/prietenele aduca a adolescenta – unde se glumea si se faceau tot felul de mici farse? Cartea e scrisa la persoana 1a? Partea cea mai interesanta mi s-ar parea chiar transformarea ei din rebel in adult (mincinos) :)
Da, la persoana I e scrisa toata, nu stiu daca amuzant e cuvantul dar te prinde, si chiar sunt cateva scene funny, dar personajul principal fiind fata, poate nu e la fel de interesant pentru cititorul baiat :-)) Sunt curioasa cum ar arata si volumul asta ecranizat, parca ai zis ca nu ti-a placut restul :-))
Pt ca sint f pretentios si rar imi place cu adevarat un film sau un serial. Spre deosebire de majoritatea oamenilor care incep un serial setati sa se relaxeze si sa le placa, eu incep pornit sa-i gasesc cusur si sa fac misto de scaparile scenaristului.. Asa si cu serialul dupa cartea ei.. era o fetita care ne tot „divulga” secrete si mie nu mi se pareau asa mari secrete.. Recunosc ca nu am rabdare. Si la fel, mereu compar si ma gindesc, saraca Elena Ferrante, daca traia in Ro in loc de Italia avea chestii mai interesante de scris. Eu de ex aveam vecini doua maicute (culmea, pareau catolice si nu am vorbit cu ele nici macar o data in zece ani) dar de la balconul lor, ca si de la al meu, o puteam auzi pe o vecina de vis-a-vis, adolescenta cum urla la maica „tu sa taci, curvo, etc” – toata gama de obscenitati.. Mama m-a pus sa fac meditatii cu o fata unei vecine, clasa a 8-a (mama ei, o urita, mare poeta publicata in Pentru Patrie, mi-a deschis odata intr-un neglije transparent) si eu la cit de imposibil era sa o fac sa inteleaga cea mai elementara aritmetica am fost convins ca e un pic retardata, dar mai tirziu, si mama si fiica (deodata) au facut dreptul la particulara si ambele au ajuns f bine, fata e notar… la un moment dat fata s-a dus la mare cu frate-meu, era fumusica foc dar lui frate meu nu ii placea de ea sau habar nu am, dormeau impreuna in cort dar asa ca niste camarazi, drept pt care de atunci am poreclit-o „camaradul Lavinia” ! :) Ei si asta zic la Ferrante din ce am vazut eu, ep 1, erau mici birfe neinteresante din punctul meu de vedere, „subtiri” cum se spune in limbaj de cartier. Ce sa mai zic de familie, ca despre varu-meu pot scrie un roman, dar m-am hotarit sa nu scriu despre familie (de-asta m-am apucat de SF :) ). Ferrante de ce crezi tu ca a ales sa fie incognito? Altfel i-ar sari fostele prietene, colege, si familia in cap! :) Intre usa parintilor si usa liftului cineva depozitase o lada de lemn goala. In lada aia prin 2003-2004 a murit un tip de supradoza, se strecurase la noi in scara (nu era din bloc) si (ca o pisica!) si-a gasit acest minuscul locas in care s-a ghemuit si a tras capacul. Acea veche lada de zestre sau ce era, i-a devenit sicriu. Dar inainte sa fie lada aia intr-o noapte s-a strecurat acolo un ciine si cind a venit prietenul meu cel mai bun sa ma ia pe afara „sa bintuim” (expresia lui) prin cartier, l-a compostat de gamba. A facut anti rabie in burta doua saptamini, parca am mai povestit. Iar la trei statea tizul meu, Cornel Culcea, asta picase de 3 ori la medicina si cind a picat a patra oara in citeva saptamini i-a cazut tot parul din cap. Dar atunci a fost anul Revolutiei si in ianuarie s-au suplimentat niste locuri – el care picase printre primii a prins loc. Dar parul nu i-a crescut inapoi. In fine, un baiat calm, bun, deosebit. E doctor, poti sa-l cauti daca nu ma crezi. DAR, daca m-as apuca sa povestesc le-as mixa putin, gen maicutele tpau una la alta „taci, curvo!”, Vlad s-a enervat pe cateaua aia de l-a muscat si a aruncat-o in lada asa ca drogatul a scapat si el doar sfisiat un pic ceea ce l-a trezit putin din supradoza salvindu-l, iar eu as renunta sa fac meditatiile alea si l-as pune pe Culcea care se si indragosteste de mama fetei, mult mai batrina ca el, asa ca tatal lui in loc sa moara de inima (stresul ca nu intra la medicina) moare de nervi ca are asa o nora. Mai era un baiat pe la etajul doi, maica-sa a spus altor mame ce pb de constipatie avusese: ii iesise un pic din colon afara, apoi alti copii au aflat si ii strigau: maimutoi cu coada! maimutoi cu coada! (asta ar fi doar un element de decor). Ce as mai face? O mare cearta pentru ca s-a infundat ghena de gunoi iar administratorul a plecat cu fondul de rulment (asta chiar s-a intimplat). Si tin minte placerea perversa cu care ai mei citeau restantierii cu intretinerea, ce sume aveau, etc.
E aici material pentru o intreaga povestire sau mai multe :-)) Bine macar ca vecinele au facut dreptul la particulara :-) Ai dreptate cu scrisul incognito, dar oricum intre timp se stie cine e Ferrante (Anita Raja, sotia scriitorului Domenico Starnone – eu l-am retinut pentru ca am citit si o carte de-a lui :-)
Ah, pt mine e prea tirziu dar sa stii ca am vrut sa folosesc pseudonim. Dar sint convins ca in Romania daca folosesti tehnica asta a neimplicarii totale esti si mai pierdut. Aa, de fapt stiu pe cineva care a scos o carte (prima) cu pseudonim!! :) :) O putem intreba mai multe….
Stau la scara 2, etaj1, apartamentul 61 și blocul nostru deși are doar opt etaje e deservit de două lifturi. Boierie, ai fi tentat să zici. Cu atît mai mare e frustrarea cînd foarte des se întîmplă să nu funcționeze nici unul. Și nu mai vrea nimeni să fie administrator. Taică-meu dă din clanță că ar face și că ar drege dar cînd ultimul administrator a dispărut cu tot cu fondul de rulment putea să se ofere el voluntar că tot îi place să facă calcule pe un caiet, să vadă pe ce i se duce salariul. Doamna Nuți, soția lui, a rămas ca gluma zilei: nu numai că bărbată-su a dat Bucureștiul pe Roma plus o amantă tînără, dar are și răspunderea banilor lipsă. Mama zice că în locul ei ar vinde apartamentul și și-ar lua viața de la capăt în alt cartier, că orașul e mare. Dar cu cine să plece taică-meu?
Cînd eram mic, o singură dată, lui mama i s-a pus pata că el o înșeală cu una, doamna Niculescu de la personal. Fiind colegi i s-a părut ei că aia îi zîmbește mai altfel și că și taică-meu vorbește mai afectuos cu ea, dar doamna Niculescu era cu vreo zece ani mai mare ca el. Ca să se convingă că nu o înșeală mama l-a întrebat ce naiba a văzut la baba aia și cînd el i-a ars o palmă ea i-a spus plîngînd: Știam eu, trîntore! După ce că stai fără să faci nimic de parcă ai mîinile paralizate…
Pun pariu pe orice că doar i-a plăcut să o vadă pe mama geloasă. Nu arată ca și cum ar putea stîrni vreo pasiune, nici măcar uneia cu zece ani mai mare ca el.
Din blocul nostru au plecat foarte mulți. Frate-meu a plecat și el în Italia dar nu vreau să vorbesc despre el. Nu-mi trimite bani, haine, iPhone, nimic cum a promis. Nu știu unde muncește dar am impresia că nu face cine știe ce bani. Vorba unui unchi de-al nostru care povestea despre un văr îndepărtat care lucrează în Calabria la o herghelie: “cînd vine pe acasă, la trei vorbe una e în italiană, sofisticat tare, dar altfel încă are un vag damf de bălegar.” Dracu știe ce o face frate-meu pe acolo, am înțeles că înșiră niște cabluri electrice subterane pentru un nou tronson la metrou.
Din blocul nostru au plecat mulți. La etajul trei, un băiat, Dan, e în Anglia, specialist în stupi de albine. Cînd mama vorbește cu mama lui Dan am impresia că mama ar putea deveni o mare scriitoare așa de mult îl laudă pe frate-meu care nu ne sună și nu ne scrie de luni de zile. Dar e și ea mamă și frate-meu nu poate fi mai prejos decît Dan cu albinele lui.
De mine nu are cu ce să se laude că m-au prins chiar după ce trăsesem un joint. Taică-meu, cît e el de bou, i-a picat fisa că ceva e în neregulă cu mine: aveam pupilele prea dilatate și deabia scoteam cîte un da sau nu. Și alb la față ca hîrtia.
Cine i-a pus să se întoarcă mai devreme acasă? Eram în starea aia cînd ți se rupe de tot și cînd m-au somat să le dau țigările, mai aveam una și le-am dat-o. A aruncat-o în wc și a tras apa.
“Uite cum se duce un milion jumate”, am oftat.
“Un milion jumate?!”
“Vezi că-ți pare rău? Puteai măcar s-o dai și tu cadou la vreun boschetar.”
“De unde ai tu trei milioane?”
Am uitat să spun, cînd tragi un joint ești cu creierul aproape stins, ca și cum e alimentat de o baterie consumată, și mai ales la cifre nu ești bun deloc. Îmi amintesc cînd nu puteam să țin minte cît e ceasul din sufragerie pînă în dormitor. Era important să spun unui prieten cît e ceasul așa că m-am dus să mă uit de trei ori și tot aiurea i-am spus minutele. Să zicem vedeam că era 7:23 dar în zece secunde nu-mi mai aminteam nu aproximativ ceasul, ci nici măcar una din cele trei cifre. Nu-mi aminteam nici 7, nici 2 și nici 3.
M-am uitat la el cu o privire tîmpă. Îmi venea greu să vorbesc și nu-mi păsa de consecințe. Oricum nu-mi pasă de consecințe dar atunci cînd mă uitam la perdeaua de la geam cum se umfla de la vînt, efectiv simțeam cum aceeași adiere ajunge la mine și îmi curbează sufletul. Mă simțeam convex, ca să zic așa. Auzeam zgomotele mult amplificate, păcăneli în pereți, troliul liftului pornind la opt că și cum era la mine în cap.
“De unde trei milioane?”
“Aia care ai fumat-o, un milion jumate, plus aia care e pe canalizare, alt milion jumate. Total trei!”
“Aa…” am rostit indiferent.
– Fi-meu mă rog la Dumnezeu să termine a doișpea. Nu poate să-i spună asta maică-sii lui Dan, așa că mă laudă și pe mine. Că fac sport, că vreau să mă duc și eu în Italia la frate-meu, dar nu știu dacă nu e mai bine să fac facultatea aici, că acolo e mai dificil la început pînă prind italiana. Într-o zi o să-mi notez tot ce spune mama despre mine. E clar că pe mine mă iubește mai mult dacă mă laudă fără să fac nimic.
Lîngă noi stau două măicuțe. După sarafanele gri și baticul cu margine albă sînt catolice. Le văd cîteodată cînd scot cheia să descuie și atunci îmi încetinesc pașii, că la noi pe coridor e cam întuneric și mi-e nu știu cum să le fac să creadă că mă apropii să le dau una în cap. S-au întîmplat multe lucruri la noi pe scară, e normal ca lumea să fie precaută.
De exemplu, lîngă lift cineva a depozitat o ladă mare din lemn, cu capac, ca o ladă de zester. Într-o noapte un drogat a trecut de interfon, căuta un loc liniștit după ce se înțepase în venă și i-au căzut ochii pe lada aia, în care s-a băgat cu totul. Dimineață a lătrat pechinezul lui Pișpi (așa îl poreclește mama pe un vecin care a mai mic de înălțime ca nevastă-sa) neîncetat la ladă și cînd Pișpi a deschis prudent capacul a găsit o aschimodie de om, numai oasele de el, vînăt la față. Murise de la supradoză. Ce moarte. Într-o ladă de la etajul unu al unui bloc în care nu cunoști pe nimeni. Era mai mare ca mine cu patru ani și culmea e că taică-meu auzise prin ușă niște gemete venind din direcția lăzii (la un moment dat chiar a întredeschis ușa) dar cu toate insistențele mamei, nu a vrut nici să investigheze, nici să sune la poliție.
Așa că după ce m-a prins în plin trip i-am tăiat-o:
– Băi boule, mai bine taci dracu’ și zi merci că nu am ajuns să mor ca ăla, în ladă. E marijuana, legală într-o grămadă din țări din Europa, ok!? Nu e heroină. Am fumat și eu să mă relaxez un pic sau crezi că e așa ușor să stai în casă cu niște tîmpiți ca voi?
Despre pseudonim ai dreptate, nici nu stiau librarii unde sa aseze (adica sa ascunda bine) cartea, nu stiau de unde as putea fi, pentru ca nu se apucau sa citeasca sa vada ca sunt romanca :-)
Vezi de ce nu trebuie sa te axezi doar pe SF? :-) Daca tot ai atatea lucruri reale de povestit :-) Acum am aflat si cum e cu jointul :-) Asta e super: „Într-o zi o să-mi notez tot ce spune mama despre mine.” :-) M-a distrat si cu baba Niculescu :-D
Da, iese ca „De veghe in lanul de secara” modernizat :)
Metamorfoze adolescentine. O recenzie bună, demnă să stârnească curiozitatea. Nu prea mă pasionează romance-urile, dar apar întorsături inerente în tumultul vieții protagonistei. E bine că mai aflu despre scriitori noi pe acestă cale, și aflu cam ce se citește în actualul cotidian…