Amnezia

Am o memorie excelentă. Sunt printre puținii din clasă care rețin tot ce le trebuie din timpul orei. Dacă am auzit sau am citit o dată un lucru, nu îl mai uit. Uneori asta e o problemă: aș vrea să-mi șterg din minte Colonia Penitenciară a lui Kafka, autor pe care am început să-l citesc la recomandarea profului de Română, genul de aiurit care se uită în catalog și tot nu știe cu ce clasă ține ora. Mi s-a făcut rău la stomac de la cartea aia, drept pentru care de-atunci nu mai pot mânca ciocolată cu alune fiindcă ronțăisem una în timp ce îi răsfoiam paginile și acum nu mai pot separa aroma ei de senzația de greață.

În fine, ultimul lucru pe care mi-l amintesc cu precizie e că terminasem antrenamentul de baschet și așteptam în fața sălii să vină mama după mine. De-acolo nu mai știu nimic până în momentul în care m-am trezit înconjurat de aparate și tuburi. M-am gândit că m-am accidentat la baschet, nu trebuia să mă bag în echipă cu cei de 16 ani, eu abia împlinisem 13 și voiam să ard etapele dar adversarii erau cam masivi, de multe ori ajunsesem pe parchet în urma unor ciocniri „accidentale”. În cameră erau o mulțime de oameni în halate albe și verzi, o doctoriță a țipat la mine „respirați, vă rog!” și apoi „câte degete vedeți?” A apărut și un tip căruia ceilalți îi spuneau domnul profesor și care m-a întrebat dacă mă doare gâtul. Mă durea un pic și mi-a explicat că e de la sonda cu care fusesem intubat. Oricum mă dureau altele mai tare.

M-au lăsat să dorm. După ceva timp m-am trezit, cred că era deja ziua următoare și cum m-am mișcat un pic mi s-a făcut greață și am vărsat pe cearșaf. Mi-a fost rușine dar asistenta  mi-a spus că e normal, cică de la anestezie o pățesc mai toți. „Ați avut un accident grav, domnule, am înțeles că abia au reușit să vă descarcereze.” M-am speriat când am auzit de accident și am întrebat dacă mama e bine. Asistenta s-a uitat lung la mine și s-a dus după doctori.

A venit mai întâi un tip pe care îl văzusem și în ziua precedentă, mi-a pus niște întrebări tâmpite, a mai chemat câțiva, ăia mi-au pus niște întrebări și mai tâmpite. Le-am răspuns într-o doară fiindcă între timp mă scărpinasem pe piept și am simțit ceva ciudat. Mi-am dat deoparte cămașa de noapte cu care te îmbracă în spital și nu mi-a venit să cred: pieptul mi se umpluse de păr. Arătam ca un maimuțoi.

După aia m-au dus într-un salon. A venit o doctoriță foarte amabilă, mi-a spus și ea că am avut un accident și că e posibil ca în urma șocului să nu-mi fi revenit complet, dar nu e nicio problemă, important e că evoluez pozitiv. La un moment dat s-a dus la ușă, a deschis-o și a chemat înăuntru o doamnă. Nu m-am uitat foarte atent la ea, eram amețit de durere. Mi s-a părut frumoasă dar foarte obosită, avea pete negre în jurul ochilor și abia stătea pe picioare, cum a intrat s-a așezat pe un scaun la distanță de patul meu. Doctorița a continuat să-mi vorbească, m-a întrebat de una și alta. La un moment dat m-am plictisit și i-am zis că aș vrea să o văd pe mama. Doamna cea frumoasă a izbucnit în lacrimi, s-a ridicat și a ieșit din cameră aproape alergând. Am întrebat-o pe doctoriță dacă e o rudă a colegului meu de salon, unul învelit pe jumătate în ghips. Doctorița mi-a zis să mă odihnesc, o să vină și în ziua următoare. I-am amintit să o cheme și pe mama.

Ei, până la urmă s-au hotărât să-mi spună cum stau lucrurile. Au venit iarăși în gașcă, m-au luat pe departe și într-un final și-au făcut curaj să mă anunțe că m-am izbit cu mașina de un camion nesemnalizat, am avut noroc să scap cu viață. În afară de câteva coaste rupte și mai multe leziuni, am și unele probleme de memorie. Să nu mă sperii însă, se întâmplă des lucrul ăsta, memoria revine încetul cu încetul. Pentru început trebuie să știu că am douăzeci și opt de ani dar că ultimele evenimente pe care mi le aminteam erau din adolescență. Unul dintre ei a întrebat „să-i dăm o oglindă, domnule profesor?” iar doctorița cea amabilă a ripostat imediat „nu, nu, mai întâi conștientizarea indirectă, un reper exterior”. S-au băgat într-un colț și au șopocăit un timp între ei. Într-un final doctorița mi-a spus că mama a venit să mă vadă, o vor aduce în salon dar e important să fiu calm, ea s-a mai schimbat față de cum mi-o aminteam eu.

Treaba cu 28 de ani mi se păruse amuzantă însă abia văzând-o pe mama am înțeles cât timp mi-a dispărut din memorie. Am recunoscut-o după zâmbet. Doctorița i-a spus încet „scoateți, vă rog, ochelarii”, eu cam înțepenisem. Noroc că m-a luat în brațe, mirosul pielii ei rămăsese același și asta m-a liniștit imediat.

M-au ținut câteva săptămâni. Am cerut mingea mea de baschet, să o am lângă mine în pat. Mi-a adus mama o minge nouă, foarte faină, nu era mingea mea dar îmi plăcea mirosul de cauciuc și abia așteptam să mă pun pe picioare și să dau cu ea la coș. De vreo două ori a venit și doamna cea frumoasă împreună cu mama, n-a mai plâns dar nici n-a încercat să intre în vorbă cu mine, se ținea la distanță. După ce-am început să merg doctorii au zis că îmi dau drumul acasă iar doctorița drăguță i-a spus mamei: „e mai bine ca deocamdată să stea cu dumneavoastră, în locuința pe care și-o amintește”. Am plecat din spital ca o vedetă, m-a luat o ambulanță cu girofarurile pornite, ce mi-ar fi plăcut să mă vadă băieții! Uitam mereu că nu mai sunt la școală. De altfel mi se părea că avusesem o baftă incredibilă: eram deja adult,  teza la chimie putea să se ducă naibii, scăpasem de coșmarul acela.

De camera mea se alesese praful, ziceai că e depozit. Nici postere, nici haine, nimic. Dar aveam un televizor subțire ca o revistă iar mama tot găsea prin cutii vechi diverse chestii de-ale mele, încet-încet m-am acomodat foarte bine. În timp am scăpat și de dureri, rămăsesem cu niște cicatrici dar în rest mai nimic, doctorii ziceau că am avut noroc să mă refac repede și complet. Dar memoria tot nu-mi revenea. Ultima amintire  rămânea cea din fața sălii de baschet.

Când am început să umblu prin casă am dat peste Diana. Așa o chema pe doamna care venise să mă vadă la spital. Uneori o ajuta pe mama la bucătărie. Alteori doar stătea singură într-o cameră, citea sau se uita în gol. De câteva ori, când picoteam, mi-am dat seama că a deschis ușa de la camera mea și mă privește. Nu sunt un prost. Nu mi-a trebuie mult timp ca să-mi dau seama că era soția mea. M-am prins că sunt căsătorit pentru că, deși nu purtam verighetă când m-am trezit la spital, pe degetul inelar rămăsese vizibil un cerc alb, subțire. Dar n-am zis nimic. M-am gândit să le las pe ele să aducă vorba.

Până la urmă mi-au spus. Eram toți trei la masă, mă îndopasem cu o cremă de zahăr ars, desertul meu favorit despre care mama avusese grijă să-mi spună că era făcut de Diana. M-au luat și ele pe departe, exact ca doctorii. Știam unde vor să ajungă dar am tăcut încăpățânat. La urma urmei ce puteam să spun? Vai, ce bine că am aflat, habar n-am cine ești dar trebuie să mă port ca și cum ne-am iubi sau ceva de genul? Când a văzut că tac, Diana iarăși a izbucnit în plâns și a ieșit fugind din cameră. Speram să plece de tot și să mă lase în pace.

Au fost apoi câteva săptămâni urâte în care mama mi-a tot vorbit, a zis că știe cât de aiurea e totul dar dacă rămân cu ea șansele să îmi recapăt memoria vor fi tot mai mici, Diana e o fată extraordinară, alta în locul ei poate n-ar fi vrut să mai știe de mine după accident. N-am protestat. Doar am tăcut de fiecare dată când deschidea subiectul. A insistat să mă mut „la mine acasă”, măcar temporar, dacă nu mă simt bine pot reveni oricând. M-a convins exact atunci când părea că renunță și am auzit-o șoptind: „eu nu voi putea fi mereu lângă tine”. Adică, să fie clar, n-am acceptat de teamă că într-o zi rămân singur. Am acceptat pentru ea, ca să fie liniștită. Și mi-am zis că nu poate fi atât de greu, o să mă prefac că-mi amintesc lucruri, o să mă împrietenesc cu doamna (tot așa îi ziceam în mintea mea Dianei) și-o să profit de faptul că voi fi de capul meu.

Așa că am mers „acasă”. A fost ciudat rău. Stăteam într-un apartament destul de făinuț dar nu-mi aminteam absolut nimic din el. Într-un colț am găsit o chitară electrică, arăta super, Diana a zis că e a mea. Dar nu știam cum să cânt. Am lăsat-o pe suportul ei.

Vreo trei zile m-am plimbat prin camere și m-am uitat la lucruri. Într-un dulap am dat peste hainele mele. Te apuca groaza văzând ce ajunsesem să îmbrac. Cică lucram la o societate de asigurări, dulapul era plin de costume închise la culoare și de cămăși albe sau albastre. Mai rău ca la școală. Teniși aveam doar o pereche, niște chestii penibile de forma unor șalupe. Unde erau bascheții mei? Se pare că mă lăsasem cu totul de minge, n-am găsit nici măcar un maiou cu Lakers. Într-un sertar am dat peste un fel de colanți negri ca de damă și un tricou cu un imprimeu fără sens: „Yes We Can!” Diana mi-a zis că sunt hainele cu care merg la sală. Ce sală? Una la care alerg pe bandă și fac exerciții la niște aparate de gimnastică. Am rămas cu gura căscată, chiar așa de tare mă tâmpisem înainte de accident? Mi-am pus tenișii și am început să alerg pe-afară diminețile, în blugi și hanorac. Asta mi-a făcut cel mai bine. Nu mi-am recăpătat amintirile dar cumva mi-am limpezit mintea.

A venit să mă vadă și un domn foarte serios care aparent era șeful meu. Am fost cât se poate de politicos cu el, arăta intimidant și vorbea ca un bancher dintr-un film american, dar tocmai când mă umpluse de respect l-a umflat plânsul și toată distincția i s-a dus naibii. Cică eram un angajat model, un coleg nemaipomenit, cât de nedrept este ce mi s-a întâmplat! Dar să nu-mi fac probleme, mă așteaptă înapoi oricând mă voi simți în stare. S-a oprit cu chiu cu vai din plâns și mi-a declarat că el personal mă va ajuta să mă reintegrez, firma e o mare familie și s-a aprobat de către conducere să primesc 75% din salariu pentru perioada în care voi lipsi. Nu știam câți bani înseamnă asta dar am văzut-o pe Diana că părea ușurată iar eu voiam niște bascheți. Așa că i-am mulțumit călduros domnului șef, ceea ce a avut drept consecință că l-a bușit din nou plânsul în timp ce tot repeta „băiete, băiete!” La plecare m-a strâns în brațe cu o efuziune de-a dreptul penibilă.

A trecut timpul și cumva m-am obișnuit cu noua mea viață. Mă întâlneam cu oameni pe care se presupunea că îi cunosc, de la vecini de scară la tot felul de prieteni sau rude ale Dianei. Mă învățasem să zâmbesc tâmp și să dau din cap cu amabilitate la orice. Toți îmi spuneau că arăt grozav. Iar eu mă gândeam că trebuie să-l găsesc pe proful de Română și să-i mulțumesc că mi l-a pus în mână pe Kafka. Nu exagerez deloc: aiuritul m-a salvat. Îmi spuneam că dacă personajele lui Kafka s-au descurcat în circumstanțe absurde, mă descurc și eu. Iar dacă puteam să mă amuz de situația lor, puteam să mă amuz și de a mea. Râsul e terapeutic, mai bun decât toate gândurile și planurile pe care ți le faci.

În primele zile Diana m-a lăsat să dorm singur. Apoi a venit și ea lângă mine. Am fost un pic crispat la început, nu mai ținusem în brațe o femeie. Adică, sigur, știu că de fapt se întâmplase deja de multe ori, dar pentru mine era totuși o chestie nouă. Și mi se părea mereu că e mult mai mare decât mine, ce-ar zice mama dacă ne-ar prinde împreună? Trebuia mereu să-mi reamintesc că mama n-ar zice nimic, eram adulți și căsătoriți, dar lucrurile se amestecau și totul devenea foarte confuz.

Într-o seară a început să mă sărute. Am bănuit ce urmează. Nu știam exact ce trebuie să fac și am lăsat-o pe ea să aibă inițiativa. Sigur, am văzut filme, în teorie e simplu, dar îmi era un pic frică să nu fac o prostie și să înceapă să râdă. M-a dezbrăcat și am făcut dragoste, eram bucuros că totul se întâmplă pe întuneric și nu-i pot vedea fața, altfel cred că m-aș fi inhibat cu totul. Dar la un moment dat am uitat de toate astea, gândurile și frica au dispărut și totul a curs de la sine, atât de firesc încât părea că mi s-a ridicat o greutate de pe piept. Am avut sentimentul straniu că într-adevăr o cunosc, că suntem de mult timp împreună, că mi-e bine lângă ea. Pentru prima dată după accident am avut senzația că știu și eu cine sunt.

Chiar spre sfârșit însă, lucrurile s-au complicat din nou. Mi-a șoptit că mă iubește. Primul impuls a fost să spun „și eu vă iubesc, doamna Diana”. Noroc că m-am oprit la timp. Dar știam că trebuie să răspund ceva, repede. Și n-am putut să o mint. Nici n-am vrut să o supăr, lucrurile merseseră atât de bine. Singura idee care mi-a venit în cap a fost să o sărut, treabă pentru care mi-am mobilizat tot entuziasmul.

După aceea a adormit repede, lipită de mine, îi simțeam pe obraz respirația liniștită. Era prea puțină lumină ca să îi disting bine trăsăturile dar îmi plăcea să-i privesc profilul. Am o soție foarte frumoasă. Poate că, în timp, o să mă îndrăgostesc iarăși de ea.

M-am mișcat cu grijă să nu o trezesc, mi-am pus o mână sub cap ca să stau mai comod și-am început să mă uit în tavan. Mașinile care treceau pe stradă proiectau pe el fâșii de lumină care se alergau unele pe altele. De când cu accidentul devenisem foarte bun la sportul privitului pe pereți. M-am gândit că abordasem situația mea cu o mentalitate de pierzător, cum zicea antrenorul nostru când o făceam de oaie în câte-un meci. Probabil că n-o să-mi mai amintesc vreodată evenimentele care îmi lipsesc din memorie. Ăsta ar fi un inconvenient. Dar nu contează. Indiferent cum au fost ultimii 15 ani, mi s-a oferit șansa să îi resetez gratis. O parte din identitatea mea s-a dus, dar odată cu ea a dispărut și balastul memoriei prostiilor pe care cu siguranță le-am făcut. Pentru un timp, cel puțin, voi fi unul dintre puținii oameni care trăiesc în prezent. Iar prezentul, deși a început să mă gâdile un pic cu părul lui despletit, sărută al naibii de bine.

Mihai Popa

Am avut șansa să trăiesc în Iași înainte de a fi sufocat de vehicule și urbanism agresiv. Am copilărit într-un cartier vechi, neatins de sistematizarea comunistă și unde au locuit mulți dintre cei ale căror nume sunt astăzi indisolubil legate de literatura română. Iașul duminical avea încă aerul unui târg de la începutul secolului trecut și casele lui Pogor, Topîrceanu sau Creangă nu păreau atât muzee cât locuințele unor concitadini.
Acel aer s-a pierdut, sau l-am pierdut eu în timp. Încerc să-l recuperez scriind.