Papagalul

Dacă te uiți la toate prostiile pe care le fac oamenii, cei mai mizerabili îmi par ăia care se apucă să toarne copii pe care, de fapt, nu și-i doresc. Zic de cei care ajung părinți doar ca să fie în rând cu lumea sau ca să aibă cine le aduce cana cu apă când n-o să-i mai țină picioarele. În cartierul unde am crescut, o adunătură de blocuri hâde aproape de zona industrială a orașului, erau o grămadă dintr-ăștia. Tați care o duceau numai într-o beție și își zvântau în bătaie băieții. Mame care le vorbeau fetelor ca și cum ar fi fost niște târfe adunate din drum. Nu erau toți așa, dar erau destui. Iar copiii lor se împărțeau în două: cei care le călcau fericiți pe urme și cei care se chinuiau toată viața cu amintirea bătăilor și a urletelor la care fuseseră martori de când deschiseseră ochii pe lume.
Eu am fost printre cei mai norocoși. Tata nu lovea fără motiv, totul era să nu-i stai în drum. Era prea mândru ca să se îmbete și poate din cauza asta se controla mai bine decât alții. Cât timp nu-l făceam de râs la școală sau printre vecini mă ignora. Iar mama m-a iubit așa cum iubesc mamele, fără să-mi vadă defectele, fără să aibă curajul să mă întoarcă din drum când o luam într-o direcție greșită, hotărâtă doar să ascundă de tata tot ce i-ar fi putut stârni furia.
De mic mi-am dorit să am bani. Când am împlinit șaisprezece ani am tras tare la școală ca să nu rămân cu vreo corigență pe vară. Îmi trebuia certificatul de absolvire a zece clase, n-aveam nevoie de mai mult. Prinsesem un pic de meserie de la tata și eram hotărât să mă fac și eu instalator, să fiu pe picioarele mele. Mama și-a frânt mâinile când i-am dat vestea dar n-a încercat să mă facă să mă răzgândesc. De tata eram sigur că n-o să zică nimic. De multe ori își bătuse joc de mama că are un salariu de mizerie cu tot cu liceul terminat în timp ce el, doar cu școala profesională, câștiga mult mai bine. Dar m-am înșelat. Tata s-a întunecat când i-am spus ce vreau să fac, a scos printre dinți un „soarele mă-tii!” și a început să dea. S-a băgat mama să mă scoată din mâinile lui, parcă era turbat, striga că puturosul își bate joc, el a avut grijă să nu-mi lipsească nimic și eu nu vreau să învăț, foarte bine, ei lasă c-o să văd ce înseamnă munca grea, nici vorbă să mă ia în echipa lui și să fiu acolo băiatul lui tăticu. Îmi găsește el un meșter care să nu mă țină în puf. Și mi-a găsit.
Nea Podină avea palmă grea și cred că tata îl rugase să-mi bage mințile în cap fiindcă la început a pus multă energie în treaba asta. Dar eram încăpățânat. Iar meșterul, când a văzut că mă țin de treabă și că nu comentez (îl apucau pandaliile dacă-i întorcea careva vorba) m-a lăsat în pace. Era din felul celor vechi, nu-ți explica nimic, doar te ținea pe lângă el și te lăsa să furi meserie. Cu practica asta toți ucenicii făceau prostii și luau palme cu ghiotura până învățau ceva, dar cine rezista ieșea lucrător bun.
În prima săptămână am căpătat și porecla după care mă știu toți. Meșterul, băgat pe jumătate într-o ghenă, mi-a cerut mopsul iar eu, amețit de cât încasasem deja în ziua aia, i-am dat din greșeală cleștele papagal. L-am primit înapoi peste gură și de-atunci mi-a rămas porecla Papagal.
Între timp lucrurile se schimbau, uzinele se închideau unele după altele iar noi începuserăm să lucrăm pentru antreprenorii particulari. Nea Podină era la fel ca tata, prea mândru ca să se bage la mărunțișuri, lua doar lucrări mari. Numai că un contractor general îi jupoaie și pe zidari, și pe electricieni, și pe instalatori ca să-și facă profitul. Câștigam cu toții destul de prost, munceam de dimineață până seara, iarna lucram în clădiri neîncălzite. Începusem să mă gândesc că am făcut o prostie lăsându-mă de școală.
Am încercat să negociez eu cu antreprenorii. Nea Podină n-avea nimic împotrivă, lui i se părea că se umilește tocmindu-se. Știam să vorbesc, încercam să-i aburesc cât pot, dar ăia erau niște rechini. Mare lucru n-am obținut. Doar că meșterul mi-a spus într-o zi: „Te-am poreclit după clește dar văd că te-am poreclit bine, papagalul e de tine”. Au râs toți băieții, am râs și eu, dar tot cu bani puțini am rămas.
M-am uitat în jur și mi-am dat seama că exista o piață mai bună: micile lucrări pentru particulari. Omul nu prea se uită la preț când i se sparge o țeavă în casă. Totul era să îți faci clientelă. Am început să muncesc pe la cunoscuți, ceream puțin numai să mă recomande mai departe. Plecam rupt de pe șantier și mai lucram câteva ore unde găseam. Încăpățânarea mea m-a ajutat, mi-am făcut clienți. Când am fost sigur că am destui ca să mă descurc m-am dus la meșter și l-am anunțat că plec la sfârșitul lunii.
N-a spus nimic. În ziua aceea am lucrat cot la cot ca de obicei, am mâncat la prânz împreună. Seara m-a chemat într-o parte să vorbim. S-a așezat pe niște bolțari și m-a privit obosit:
– În fiecare meserie sunt domni și sunt și curve. Pe toți care au lucrat cu mine am căutat să-i învăț să fie domni. Tu ești o curvă. Du-te să prostești oamenii și să faci bani, nu-ți port pică. Ai grijă numai să nu mă faci de râs, dacă aud că ai inundat vreun bloc vin și-ți mut fălcile, bivol cu creier de câlți.
La sfârșitul lunii mi-a plătit cinstit tot ce-mi datora și am plecat. N-am mai apucat să vorbim. Câțiva ani mai târziu, în timp ce instala un canal pentru ape reziduale, șanțul de pământ a căzut peste el. Contractorul general nu voise să cheltuiască pentru panouri de consolidare a malurilor. Tata, care îl știa de-o viață și cred că ținuse mult la el, l-a înjurat că fusese atât de prost încât să se bage în șanțul acela neasigurat. Ăsta i-a fost epitaful.
Mie îmi mergea tot mai bine. Nu mai lucram singur, aveam câțiva colaboratori. Eu găseam clientul, vedeam despre ce-i vorba, făceam planul lucrării și-apoi lăsam un băiat la treabă. Mai veneam din când în când, aduceam materiale și abuream proprietarul, mă mai băgam la chestiile aparente ca să-i iau ochii. La sfârșit îi scriam pe o hârtie lista cheltuielilor și încasam banii. Groaza clienților e să-i lași cu lucrarea neterminată și casa vraiște. Dacă te ții de termene și lucrezi îngrijit, de obicei nu fac nazuri la preț. Doar cu patronii băgați în afaceri mari trebuie să fii atent și să le iei banii în avans: ăia încearcă să te țepuiască și când le lucrezi acasă, au înșelătoria în sânge.
Pe-atunci am aflat și că-s o grămadă de femei singure care abia așteaptă o ocazie. Pentru ele era mai greu să iasă la agățat în oraș. Un băiat tânăr, care vorbea frumos și care le pica pleașcă în propria casă era tot ce doreau. Mult timp nu mi-a trebuit prietenă, în primul rând fiindcă eram la lucru de dimineață până seara și apoi pentru că n-aș mai fi avut energie pentru ea. Când terminam lucrarea și mă spălam pe mâini, doamna deja mă aștepta să bem împreună o cafea, iar de acolo lucrurile se mișcau repede. Nu pot zice că m-am plictisit în anii ăia. Dar am băut cam multe cafele.
Îmi rămăseseră totuși undeva, într-un cotlon din cap, cuvintele meșterului. Îl mai bodogăneam, îmi ziceam că fusese doar un bătrân care nu înțelege că vremurile se schimbă și trebuie să te adaptezi. Dar nu-ți pică bine să fii făcut curvă. Te amăgești că e o vorbă spusă la supărare, că oricum nu contează ce cred alții. Însă adevărul e că te roade.
Cred că din cauza asta am început să fac pomeni. Nu la biserică, ci doar la muncă. Dădeam uneori peste oameni care abia se descurcau. Nu mă umplu ușor de milă, unii dintre cei care n-au bani ajung în situația asta fiindcă put de lene, dar sunt și clienți pe care viața i-a lovit bine de tot. Ăstora nu le luam mai nimic. Le spuneam la sfârșit că avusesem niște resturi de țeavă și câteva fitinguri rămase de la o lucrare, le ceream ceva simbolic, cât să nu se simtă prost, și atât. Când ieșeam pe ușă ziceam în gând: „ei, nea Podină, vezi că nu-s curvă?”
Dintr-o întâmplare de asta m-am și căsătorit. M-a sunat o doamnă, îi fusesem recomandat. M-am dus la ea acasă să văd despre ce-i vorba. Un apartament care mirosea ușor a vechi, plin de cărți. Soțul fusese ceva cercetător sau profesor, oricum, adunase atâtea hârțoage, că n-aveai unde să te mai învârți de ele. Blocul era unul construit prin anii ’50, te apuca groaza când vedeai instalațiile. Robinete acoperite de rugină și racorduri din țeavă de plumb care nu se mai foloseau de când era tata flăcău. Îți era frică să atingi ceva ca să nu crape în altă parte.
Cât m-am învârtit eu ca să-mi dau seama ce-i de făcut a apărut și fata proprietarei. Nu am băgat-o în seamă, nu era prea arătoasă și nici ea nu s-a arătat la început vorbăreață. Totuși, mi-a făcut o impresie bună, apartamentul vechi părea cumva foarte primitor și îți crea o senzație de liniște, femeile erau amândouă cu mult bun simț și cam resemnate deși se vedea că nu stau grozav cu banii. M-am hotărât să le ajut, am spus povestea obișnuită cu materialele rămase de la alți clienți și m-am apucat de treabă. Am stat tot restul săptămânii acolo și am făcut o lucrare pentru care nea Podină mi-ar fi dat mențiune, putea să vină Facultatea de Construcții și Instalații să ia notițe. În ultima zi, când montam bateriile și racordurile exterioare, le-am povestit celor două femei despre meșterul meu. Mi-am amintit de ghionturile luate, de erudiția zoologică pe care o revărsase asupra mea dându-mi în fiecare zi numele altui animal, de cum furam meseria fără să știu sigur dacă am înțeles bine sau nu ce trebuie să fac, de multele ocazii când mă pusese să desfac tot ce lucrasem și s-o iau de la capăt. A fost o zi care mi-a mers la suflet, prima oară când am vorbit de plăcere cu un client, fără să încerc să-l duc cu vorba ca să-i iau banii. Dar lucrarea era gata, nu mai aveam de ce să întârzii acolo. Am plecat insistând să mă cheme dacă mai apare ceva și rugându-mă să crape țeava principală a blocului sau măcar evacuarea pluvială ca să am motiv să mă întorc și să mai stau o săptămână.
Peste câteva zile m-a sunat fata și m-a întrebat dacă nu vreau să ne vedem în oraș. Am încercat să fiu detașat, am zis că sigur, cu plăcere, chiar voiam să ies undeva să mănânc și să beau o bere. M-a ținut detașarea până ce am închis telefonul, după care am scos un răcnet victorios de-au ieșit vecinii la geamuri să vadă cine a murit călcat de compactorul pentru asfalt. M-am ferchezuit cât am putut și am scos-o pe fată la un restaurant drăguț. Întâlnirea a mers bine și uite că aveam în sfârșit o prietenă. Iar de-aici lucrurile au luat-o într-o direcție neașteptată.
Tata făcuse obișnuita lui față acră când i-am prezentat-o pe Ioana. Și-a dat seama de la primele cuvinte că fata e dintr-o familie mai subțire decât a noastră dar nu era tipul care să se intimideze dintr-atâta lucru. A luat-o tare, a întrebat-o de toți ai ei, a strâmbat din nas când a auzit că e profesoară de Română și a făcut o glumă tâmpită despre muritorii de foame cu facultate. Îmi venea s-o iau pe Ioana de mână și să plecăm. Dar ea nici n-a băgat de seamă. Îi zâmbea cu gura până la urechi, a răspuns liniștită la toate mitocăniile și apoi s-a apucat să-l întrebe câte în lună și în stele. Iar tata, dintr-o dată foarte bine dispus, s-a întins la povești. Eu și cu mama ne uitam unul la altul fără să înțelegem ce se întâmplă, nu vorbise toată viața cu noi cât a vorbit cu ea într-o seară. A fost prima oară când am auzit întâmplări din copilăria lui. Era aproape simpatic.
După asta s-au făcut prieteni la cataramă și babacul îmi cerea mereu să o aduc pe Ioana la masă. Dacă încercam să mă fofilez că am de lucru, o suna direct pe ea și-i spunea să mă ia de chică și să venim negreșit. Cum intram pe ușă începeau să turuie amândoi (tata încercând fără succes să își mai înmoaie tonul obișnuit) și o țineau așa până la plecare. Când i-am dus pe ai mei să o cunoască pe mama Ioanei, tata s-a dat iarăși în stambă iar diferențele dintre familiile noastre erau și mai limpezi în apartamentul acela vechi și plin de cărți. Dar se pare că eu eram singurul care punea asta la inimă, ceilalți se simțeau minunat.
Babacul a mers până acolo încât să-și arate mărinimia. M-a chemat și, nefiind învățați să vorbim între noi ca oamenii, a început prin a-și mesteca mustața fără să știe cum să înceapă. Până la urmă a trecut la subiect:
– Bă, ție-ți place cum arată apartamentul soacră-tii?
– E cam vechi, tată … și încă nu e soacră-mea.
– E o ruină. Ce fel de bărbat ești tu? Lași femeile să stea în mizeria aia?
– Mă gândeam să mă apuc de el la iarnă, e mai ieftin atunci să găsesc muncitori.
– Ce iarnă, bă, puturosule? Te duci și vorbești cu doamna să se pregătească, luni dimineață suntem acolo. Aduc zugravi, electrician, tot ce trebuie. Dăm comandă pentru tâmplărie nouă.
– Dar nu-i nevoie, tată, pot să fac și eu!
– Ieși afară că te altoiesc. Până faci tu cade blocul ăla. Luni la șapte, vezi să te trezești la timp.
A renovat până și scara imobilului și a primit cu răceală mulțumirile vecinilor. Le-a spus pe un ton sictirit că el nu vine să ia mireasă pentru fiu-său dintr-o hrubă, totul trebuie să fie țiplă. Ioana l-a îmbrățișat, lui îi tremura mustața de mândrie și se vedea că se înmuiase ca untul, dar s-a ținut tare.
La nuntă s-a înțolit ceva de speriat și a purtat-o pe Ioana pe la toate neamurile explicându-le mândru că e „nora mea, profesoara!” și ordonând să fie sărutată mâna doamnei. Eu n-am prea fost băgat în seamă, dar asta mi-a convenit fiindcă mă strângea cămașa la gât și trebuia să stau țeapăn, nu eram obișnuit să închei ultimul nasture.
A mai trecut ceva timp, au apărut copiii. Tata era în fiecare seară pe lângă ei ca o cloșcă, lucra mai puțin ca să aibă timp de nepoți. Mă bucuram să văd că se înțeleg iar eu oricum stăteam puțin acasă, aveam clienți. Mă înțelegeam bine cu Ioana dar, cum se întâmplă, la un moment dat am vrut un pic de distracție. Am început să mă văd cu o tipă pe care-o mai vizitasem și înainte să mă însor, știa ce-mi trebuie și era mulțumită cu cât primea, nu mă bătea la cap să-mi las nevasta. Nu știu cum s-a aflat de treaba asta dar tata a început să se uite amenințător la mine, mi-a zis de câteva ori să-mi bag mințile-n cap, fără să intre în detalii. Probabil nici n-ar fi putut să deschidă față de mine așa o discuție, nu stătusem niciodată de vorbă ca între bărbați. Îmi venea oricum să râd, uite cine e mare familist.
Într-o seară ieșeam de la tipa aia și, în stradă, am dat peste babacu’. Stătea sprijinit de furgoneta lui rablagită și fuma. Dacă aș fi fost mai atent aș fi văzut că la picioarele lui era deja plin de chiștoace, pe moment însă am crezut că ne-am întâlnit întâmplător. M-am apropiat de el zâmbind un pic șmecher, tipa îmi oferise un tratament clasa întâi și mă simțeam excelent. Când am văzut că mută țigara în mâna stângă era prea târziu. Știam din experiență ce urmează: mi-a trântit o palmă care aproape m-a trimis la somn. L-am văzut că se pregătește să dea din nou și, cum stăteam cu un genunchi pe asfalt, mi-a scăpat un „nu mai fac, tată!” exact ca în copilărie.
S-a oprit și s-a uitat la mine disprețuitor. Se vedea că ar fi vrut să mai lovească dar probabil și-a zis că nu face să dai într-unul care se milogește să-l ierți. A șuierat printre dinți obișnuitul „soarele mă-tii!”, mi-a întors spatele, s-a urcat în mașină și a plecat. M-am adunat de pe jos și am plecat amețit spre casă.
Urechea peste care mă lovise se înroșise și durea ca naiba. I-am spus Ioanei că s-a rupt un colier corodat și țeava suspendată pe care o ținea m-a lovit în cădere, poate au dreptate nemții care țin casca de protecție pe cap și când desfac un robinet, nu știi niciodată ce se poate întâmpla. Am făcut-o din papagal, m-a crezut și m-a oblojit. Dar a doua zi urechea era tot umflată și nu am putut merge la muncă, am rămas acasă.
Pe la prânz m-am trezit cu mama care ne adusese niște clătite. Nu prea făcea ea dintr-astea, zicea mereu că soacra n-are ce căuta neinvitată la copii, să se gospodărească fiecare cum știe mai bine iar neamurile să nu-și bage nasul. Dar m-am bucurat s-o văd și m-am pus la masă. S-a așezat lângă mine și m-a mângâiat pe păr de parcă aș fi fost unul dintre nepoți.
– Eu i-am spus pe unde umbli, să știi.
Am crezut că-mi rămâne îmbucătura în gât.
– Aflasem de femeia aia. Eu nu te-am putut opri niciodată de la nimic, dar acum trebuia.
– Păi și nu puteai să-mi zici ce aveai de zis, l-ai trimis pe el? Știi cum a dat?
– Dacă-ți spuneam ai fi ascultat?
Nu-mi mai trebuiau clătite, am împins farfuria într-o parte.
– Nu pricep de ce-i pasă. Adică, normal că ține la Ioana. Dar n-a fost el chiar un model de tată, știi ce zic. Nici de soț.
– Tocmai asta e, n-a fost. Dar acum are șansa să fie un model de bunic. O să înțelegi când ajungi la vârsta lui.
– N-am nevoie să aștept până atunci, eu mă înțeleg cu copiii mei.
– A dus-o greu, când era la părinți a suferit de foame. A muncit ca ție să nu-ți lipsească nimic și în mintea lui asta însemna că și-a făcut datoria. Abia când ai crescut a început să-l roadă că nu a știut să se apropie de tine. Numai că era târziu. Acum încearcă să recupereze.
– Are potențial, era să mă lase lat!
– El e convins că a făcut ce trebuie. Și, având în vedere unde te-a găsit, chiar a făcut. Să pui gheață pe ureche, trece în câteva zile.
A plecat mama și eu am rămas să mă uit pe geam. Același geam pe care privesc și acum, au trecut o grămadă de ani de-atunci. Dealul din față nu se mai vede, niște șmecheri aflați mână-n mână cu primarul ne-au trântit un bloc drept în față. Dar oricum mă uitam în gol, nu mai contează. Tata s-a dus de mult. N-am plâns deloc după el. Nici neamurile noastre nu arătau prea afectate la înmormântare. Dar când au văzut-o pe Ioana cu obrajii șiroind de lacrimi, sprijinită de mama, au început să se smiorcăie toți. În câteva minute era valea plângerii acolo, numai eu îi priveam uimit știind că mai toți o pățiseră la un moment dat cu babacul, drept pentru care au ajuns la concluzia că sunt un suflet de piatră și-au început să se uite urât la mine. La final toți au îmbrățișat-o pe nevastă-mea și au ținut să-mi precizeze că am avut noroc la însurătoare cât păr pe câine, măcar de-aș fi recunoscător pentru asta!
N-am ajuns la nici o concluzie și nici nu mă mai zbat. Poate că tata a fost, așa cum zicea mama, un om care n-a reușit să se apropie de singurul lui copil fiindcă nu știa cum să facă asta. Amintirile mele zic altceva, am senzația că mă doare ceafa și-mi vine să mă ascund doar cât mă gândesc la el. Îi sunt totuși recunoscător pentru palma aia, ultima, a venit la momentul potrivit. Am încercat de câteva ori să mi-l închipui așa cum spun mama sau Ioana că era de-adevăratelea. Dar e o păcăleală. Pentru mine n-a fost niciodată așa. N-are sens să mă mai frământ, el e acolo, eu aici, și șansa noastră, dac-o fi fost cu adevărat una, s-a dus de mult. Mă apuc să-mi sun clienții, am pierdut prea mult timp gândindu-mă la prostiile astea.

← ÎNAPOI LA CUPRINS

Mihai Popa

Am avut șansa să trăiesc în Iași înainte de a fi sufocat de vehicule și urbanism agresiv. Am copilărit într-un cartier vechi, neatins de sistematizarea comunistă și unde au locuit mulți dintre cei ale căror nume sunt astăzi indisolubil legate de literatura română. Iașul duminical avea încă aerul unui târg de la începutul secolului trecut și casele lui Pogor, Topîrceanu sau Creangă nu păreau atât muzee cât locuințele unor concitadini.
Acel aer s-a pierdut, sau l-am pierdut eu în timp. Încerc să-l recuperez scriind.