Îmi place să încep o recenzie cu lucruri bune, pentru că oricum am numai lucruri bune de spus despre Sandra Cisneros, dar editura Hecate mai are niște treabă de făcut – în primul rând să scrie corect numele scriitoarei pe copertă -, dar să lăsăm frivolitățile și tot ce n-are legătură cu povestea în sine. Dacă ar fi fost vreun autor care nu-mi place cu adevărat, nici nu pierdeam timpul să menționez așa ceva, însă pe Cisneros am descoperit-o într-o antologie de proze, poezii și eseuri: Freeman’s (numărul dedicat Familiei). Eu prefer proza, recunosc, dar ea are o poezie în culegerea asta, care pur și simplu mi s-a părut extraordinară. Se numește Ai face bine să nu mă bagi într-un poem, iar dedicația spune: „pentru toți băieții, plus sau minus câțiva”. E o înșiruire de amanți, de gesturi, de alegeri, de manifestări, de tristeți, și una dintre strofe este extrem de simplă și de sinceră:
„Unul știa că o femeie își dorește mai presus de orice cuvinte.
Să i se spună c-o iubește.
Să i se spună c-o s-o iubească mereu așa cum o iubește acum.
Să i se spună că nu există o alta ca ea.
Pe el nu pot să-l uit.”
Deci cine o găsește, să citească poezia întâi, pe urmă cartea, asta e ordinea. Și acum revin la Casa de pe Strada Mango. Are patruzeci și cinci de mini capitole, ar fi putut foarte bine să le lase fără titlu, dar tocmai ele sunt atât de bine alese. Să dai numele potrivit nu e lucru ușor, și când un scriitor pune titluri ca: Familia picioarelor mici sau Geraldo fără nume de familie sau (ăsta mi se pare cel mai nimerit, și, de fapt, unul dintre cele mai reușite capitole) Rafaela care bea suc de cocos și papaya în zilele de marți, eu știu că e o carte care are ceva nou. Nu e roman, nu e carte de memorii, nu sunt povestiri, Cisneros nu acceptă definiții sau limitări, și își începe cartea cu o poză a ei (pe când scria la volumul de față) și cu o prezentare. Atât primul capitol, cât și ultimul și chiar alte câteva se rotesc în jurul visului ei de a avea o casă proprie: „ca fată, visa să aibă o casă tăcută, doar pentru ea, la fel cum alte femei visau la nunta lor.”
E vorba de o scriitoare chicana, în Chicago, care își face curaj să plece din casa părintească, oricât de greu i-ar fi. A trăit în multe case, acum are una în care poate să invite pe cine vrea, dar se tot întoarce cu gândul la casa de pe Strada Mango, pentru că acolo a început totul, a început trezirea ei și conștientizarea condiției/situației familiei ei.
De la un capitol la altul ne sunt aduse în lumină noi și noi personaje, la început poate să pară derutant, tocmai pentru că avem nevoie de un sens mai general, și ne întrebăm de ce trebuie să le cunoaștem, care este importanța lor în ansamblul volumului. Vrem să știm exact ce e cu Cathy, regina pisicilor, care spune: „sunt stră-străverișoara reginei Franței”, ce înseamnă Rachel pentru naratoare (Esperanza) sau Nenny (sora mai mică) sau Marin, care dansează de una singură și așteaptă ca o mașină să oprească și cineva să îi schimbe viața.
Ce face de fapt Sandra Cisneros este să creeze încet-încet portretul cartierului sărăcăcios în care locuiește: toți cei asupra cărora se oprește au propria tristețe, unii încearcă să se desprindă, să fugă, să scape din cartier, alții acceptă situația și doar așteaptă.
Stilul ei este extrem de laconic – cum am văzut, este și poetă -, și chiar aici își limitează cuvintele, nu vrea să adauge nimic care nu e absolut esențial pentru poveste, așa încât chiar și aceste capitole pot fi văzute ca un fel de poeme. Nu folosește cuvinte mari, dar prin ce arată ajunge la teme importante, care ar avea loc în romane de sute de pagini. Ea însă alege formula concentrată și nu se abate cu nimic de la ce vrea să spună. Lumea prezentată este una mărginașă, plină de supersiții și idei fixe, dar și de vise și speranțe. Îi plac autoarei alăturările stranii, chiar absurde, prin care reușește cel mai ușor să caracterizeze un personaj sau un loc.
Are un capitol despre primul job, unde trebuie doar să potrivească negativele cu printurile, dar problema ei este că nu știe dacă sau când are voie să stea jos, așa că face și ea ce fac ceilalți. În toată acea mulțime necunoscută întâlnește un om care o salută, ea îl crede prieten și el profită imediat și o sărută ca pe o femeie. De multe ori apare în carte contrastul ăsta între personajul inocent și inexpert și lumea adulților care au înclinații abuzatoare. Esperanza nu știe niciodată cum să reacționeze, nici când i se întâmplă ei ceva, nici când prietena ei Sally, „cea cu ochi ca Egiptul și ciorapi de culoarea fumului” acceptă să se lase sărutată de toți băieții. Aceeași Sally se căsătorește până la urmă și totul e bine pentru ea, exceptând faptul că soțul „nu o lasă să vorbească la telefon. Și nu o lasă să se uite pe fereastră.”
Până și animalele care se perindă prin carte nu pot fi cum le știm, nu pot avea un mers sau un comportament comun: „ei nu merg precum cățeii normali, ci țopăie și fac tumbe precum un apostrof și o virgulă”.
Fie că ai deja multă imaginație, fie că ești un cititor mai puțin fantezist, volumul ăsta are un efect benefic: te ajută să fii mai deschis, să înțelegi mai mult și să vezi lucrurile în felul în care vrea autoarea.
Subtil, apare și dispare, se insinuează lumea imigranților – ei luptă ca să rămână într-un loc ales, chiar dacă nu se pot adapta, chiar dacă visează mereu la locul de unde au plecat: „Poate să vorbească două limbi. Poate să cânte operă. Știe cum să repare un televizor. Dar nu știe ce metrou să ia ca să ajungă în centru.”
După ce termini cartea rămâne în primul rând obsesia legată de casă și simbolul ei și tot învârtindu-te în jurul casei apare și obsesia ferestrei: mai toate femeile fie se uită pe fereastră spre lumea de afară, fie vor să se uite, dar nu au voie. Lumea lor se rezumă la interior și la familie, dar simt nevoia să afle ce se întâmplă în rest.
Rafaela care bea suc de cocos și papaya în zilele de marți este, cum am spus, cel mai reprezentativ capitol pentru felul în care scrie Cisneros. Rafaela este „încă tânără, dar îmbătrânește de la atâta aplecat pe fereastră”. Asta e toată distracția ei, aude muzică de la barul din colț și ar vrea să danseze „înainte de a deveni bătrână”, dar nu are voie să iasă, așa că tot ce face este să dea câte un dolar copiilor de jos ca să-i aducă un suc.
Dacă tot există atâtea ferestre în carte, pot spune că fiecare capitol este o fereastră spre cartierul din care pleacă Esperanza, dar spre care se întoarce mereu, oriunde ar fi.
No, thank you – editura Herg Benet, 2014
Kyparissia – editura Litera, 2020
Ăsta e genul de scriitură în afara limitelor cu care simt că aș rezona instant doar pentru că e foarte originală! Nici nu mai contează dacă m-ar prinde sau nu: deși eu tind să cred că da.
Îmi imaginez cum a reacționat autoarea când și-a văzut numele greșit în traducere. Eu m-aș supăra enorm de mult. Of!! Cineva a fost concediat (oare?).
Are si o carte noua, editie bilingva. Eu am scris atunci celor de la editura, chiar mi-au spus ca vor scoate o editie noua, corectata, dar cine stie cand:-))
Ce frumusete de recenzie iese atunci cind cind o autoare de prima mina vorbeste despre o alta autoare de prima mina…
Mi-a placut foarte mult si sint sigur ca mi-ar place cartea.
Mersi, Cornel, e o carte foarte scurta, dar se retin multe idei din ea. Eu o sa-i citesc volumele de poezie, sunt curioasa :-)
Am inceput sa citesc la ea deja… :) Si in paralel Desertul tatarilor.
M-au tot fascinat filmele spaniole, mai ales cele horror, psihologice sau de acțiune, dar ar cam fi cazul să pun mâna și pe o carte actuală, scrisă de un spaniol. Din sinteza cu pricina prevăd o lucrare abstractă, profundă, și deși preocupările sunt stereotipice, statice, de-acolo emană mult dinamism prin intermediul tumultului descrierilor întâmplărilor banale. În vremurile noastre nici nu mai contează împopoțonarea cu detalii, salvatoare fiind compactarea acestora. Recenzia, interesantă!