Nu, nu vorbesc despre bunul gust sau despre modă, literatură și alte domenii în care gusturile pot fi bune sau proaste sau nediscutabile. Vorbesc despre gust la propriu, despre gustul din gură. Despre când nu-l ai. Fără o prea lungă și inutilă introducere, ca să nu mut discuția într-o zonă de care am preferat să mă feresc încă din martie anul trecut, în prima săptămână din septembrie m-am ales cu o gripă. Ușoară. Singurul lucru care m-a impresionat la gripa mea era lipsa de gust. Îmi lipsea și mirosul, dar din anumite motive personale legate de efecte colaterale ale gripei nu m-am plâns deloc. Uneori e bine să n-ai miros. Nu e ideal – nu poți ști dacă laptele din frigider mai e bun, dacă e nevoie să schimbi litiera pisicii și alte inconveniente, dar, în general, fără miros e ok. Prieteni, dar fără gust nu e deloc ok. În urmă cu câteva luni îmi spunea o cunoștință că are și ea gripă. O întreb cum e? – eu, care nu am avut niciodată gripă. Zice, n-am gust și miros. Zic, cât de tare! Cum doamne iartă-mă să n-ai gust și miros? Eu nu cred că există așa ceva, n-ai cum. Zice, e ca și când orice mănânc e cretă. Zic nu cred și-n sinea mea aș vrea și eu să văd cum vine asta. Am așteptat câteva luni și dorința mi s-a îndeplinit.
Am mâncat zilele astea mai multe dulciuri decât mănânc de obicei, iar de obicei mănânc dulciuri zilnic, pentru că-mi plac. De data asta, în schimb, cu tot statul în casă și lipsa de activitate am comandat specialități mai deosebite, că deh, merit. Principalul motiv a fost să caut gustul. Să îl recuperez. Unde îmi era gustul? Cum să nu mai ai… gust! Mi-a luat câteva zile să accept situația, am… gustat tot ce se putea, iar când am epuizat sertarele am început să fac comenzi demne de câte o mare sărbătoare… gustativă. Cred că am trecut, la rândul meu, prin toate fazele depresiei, de la negare până la gânduri suicidale – fie ele în glumă, tot gânduri sunt. Îi dădeam fratelui meu de știre cu privire la cum se prezintă situația-mi nefericită, dar cum tot stresul meu în gripa asta a fost pe bază de gust, tot ce îi scriam era cam ce mai urma să mănânc, după care adăugam dacă nu simt nimic, comit suicid. Nu simțeam, dar nu puteam să cred că problema are cum să rămână așa, drept pentru care, în loc să renunț la luptă, mă gândeam și mai puternic la ce să comand în ziua următoare. După ce clătitele americane cu dulceață de căpșuni au fost apă de ploaie, m-am gândit că o specialitate de biscuit american umplută cu ciocolată și caramel și acoperită cu vreo trei feluri de ciocolată și zorzoane comestibile ar fi exact ce am nevoie. Era imposibil să nu pot să… gust asta. A trecut ziua, am dat comanda salvatoare la care m-am gândit ore în șir – cred că am și visat-o! – a sosit acest food porn veritabil, era în fața mea și ne priveam direct, fără rușine, eu destul de amenințător, aproape cu furie și o mare poftă de răzbunare. Am mușcat. Avea… textură. I-am trimis o poză lui frate-miu și el zice, ce gust are? :)). Am rrăspuns cu un emoticon roșu și furios. Chestia aia nu avea gust. Era densă, miezul era cremos, biscuitul era crocant și fraged, ciocolata de deasupra era lipicioasă, molfăibilă și plimbabilă prin gură. Pe scurt, era exact ce trebuia să fie, numai că n-avea gust. Ea avea gust, doar că nu-l aveam eu. Pe gust. Lăsând ironiile la o parte, situația asta este destul de presantă psihic dacă ai norocul să nu ai o gripă severă, deci să ai poftă de mâncare și chef să mănânci tort și prăjituri. Adică dacă nu ai probleme mai grave pe cap. M-a făcut să mă gândesc la faptul că suntem puși în situații dificile de întrebări precum între să fii orb, dar să ai picioare sau să vezi, dar să fii în scaun cu rotile ce alegi? Dar nu ne gândim niciodată că gustul ăsta pe care-l luăm de bun poate fi atât de important. Păi… e ca și când ai fi orb în gură! Și chiar luăm de bun acest simț, iată, atât de prețios și care poate pe nesimțite să te părăsească. Ne gândim la alte infirmități, compătimim nevăzătorii, surdo-muții, distroficii – pe bună dreptate, desigur – dar câți dintre noi s-au gândit vreodată la tragedia de a nu avea gust? Eu nu m-am gândit niciodată la cât de privilegiată puteam fi pentru că aveam gust. Așa că, prieteni, mergeți și luați-vă soțiile, soții, iubiții, frații, pisica, șarpele, canarul în brațe, spuneți-le că sunteți fericiți că îi aveți în viața voastră, mulțumiți-le că vă sunt aproape, pentru că… gusturile se schimbă mai ceva ca vremurile.
Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea romanelor De la zero (2022), O numărătoare inversă (2021) și a volumului de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (2020).
A publicat proză scurtă în antologiile colective, Femei, bărbați și faptele lor (Editura Litera, 2023), Dragostea când te doare (Editura Litera, 2022), În umbra timpului (premiat în cadrul primei ediții a concursului de proză scurtă organizat de Editura Biscara, 2021) și Lirica unui miez de toamnă (Editura InfoRapArt, 2021) și contribuie cu texte literare, eseuri, opinii în revistele literare LiterNautica, O mie de semne, Echinox, LiterOmania, PROEZIA, Revista Golan, Planeta Babel și altele.
Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, ambalând în ficțiune literară teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung.
Chestia asta (subiectul textului tau) chiar ma interesa, si inca ,mult, pt ca nici eu nu-mi imaginez cum o fi sa nu ai gust si nici miros. Doar ca instinctiv, cind am auzit prima oara de simptomul asta post covid, mi-am zis brrr, nu vreau sa stiu cum e. Pai cum mai gatesc, ca la mine in casa eu gatesc, si nu de nevoie, ci pt ca-mi place mincarea. Deci imi place gustul mincarii. Fara gust cred ca as minca doar mamaliga goala, daca oricum, gustul ei ar fi la fel ca cel al fripturii.
„între să fii orb, dar să ai picioare sau să vezi, dar să fii în scaun cu rotile ce alegi?” grea intrebare.. tind spre orb pentru ca tin estetic la imaginea mea.. chiar daca eu nu m-as mai putea vedea, mi-ar place sa stiu ca altii ma vad bine, intreg, mergind. As putea sa si alerg pe elliptical. As scapa de pierdut timpul pe internet, as trece pe audio books. Ce as mai face? As practica singurul sport care mi-ar ramine: inotul.
Mai usor mi-ar fi sa raspund ce-as alege intre a-mi pierde gustul sau mirosul. Fara sa ma gindesc prea mult, aleg sa-mi pierd mirosul. Deja stiu cum miroase un trandafir, o portocala, un tei inflorit. Pur si simplu as accesa memoria, si m-as simti ok.
Cat de fain, multumesc, am scris textul si nu m-am gandit sa si raspund la ce-as alege. Simt ca m-a influentat comentariul si as alege la fel :) Dar poate ca necitindu-l as fi gasit alte argumente, asa ca revin la aceste alegeri dificile peste o vreme. Intre timp, un update cu privire la gustul meu. Acesta a revenit, dar mirosul este 50%. Trebuie sa imi duc obiectivul la nas daca vreau sa aflu daca e inca bun de mancat, placut de mirosit etc., altfel stau linistita intr-o casa in care 3 ore s-a dat cu spray anti gandaci de bucatarie.