La rece

Ușa la care voi ciocăni în curând este veche și nu prea solidă, de un alb pătat și dintr-un material de proastă calitate, cu vopseaua scorojită pe alocuri. Întorc privirea spre balustrada în formă de cochilie, tivită pe partea de sus cu o bară din lemn, și stau să mă gândesc cum de au plasat-o muncitorii începutului de secol douăzeci să se curbeze atât de loial încât să pară că e dintr-o singură bucată. Mai aștept trei minute în fața ușii, să nu bat la cinci fix, la cât m-a invitat el, e penibil, zic eu, după ce nu ne-am mai văzut de mai mult de un deceniu, să dau o notă atât de disperată venirii mele. Fiindcă e primăvară, puteam să aștept pe-afară, pe-o bancă în care m-ar fi vizitat furnicile și un pumn de muguri mi-ar fi căzut pe cap, iar eu aș fi stat cuminte, cu ochii închiși în baia caldă de soare. Preșul arată decent, e curat, și nu scrie Welcome pe el. Nu scrie nimic, ceea ce e bine, nu e omul care să îngrădească pe alții prin mesaje, să sufoce, ci dă libertate imaginației, alege-ți tu ce-ai vrea să scrie în cele două minute rămase. Copacul vecin cu blocul lovește ritmic în geam de la vântul de afară. Toc-toc, toc-toc. Bat în ușă, Antonioni îmi deschide. Ce surpriză, arată neajustat de vârstă sau prea puțin, e fit, surâsul lui larg și hapsân a rămas neschimbat. Mă invită înăuntru, ne îmbrățișăm bărbătește să mai omorâm din dorul ăla care s-a mărit pe an ce trece, când, de regulă, ar fi trebuit să se înăbușe.
– Unde-i Fiona? întreb în timp ce mă descalț și-mi agăț geaca de cuier.
– Încă n-a ajuns, mi-a trimit mesaj că va întârzia jumătate de oră, mă și așteptam cumva la capriciile astea, ha-ha. De aceea mi-a rămas să mai prăjesc chifteluțele și să mă ajuți tu să scot ce mai e de scos din frigider.
Îmi zâmbește.
– Sigur, Toni! Zi-mi doar unde-i baia mai întâi și revin îndată.
Antonioni îmi arată direcția și îmi face semn ca apoi să vin înspre el în bucătărie, uite, treci de living room și e un mic hol după care dai de ea.
– Căsuța mea din RO nu-i foarte complicată, vezi tu, se mulează după dorințele unui celibatar. E ca un tren cu care treci ușor prin viață, spuse Antonioni pe-un ton firesc.
Iarăși am surâs, aveam să ne împărtășim multe. La toaletă am observat că are și-un pisoar, doar totul e de modă veche, burghez boem s-a făcut Toni ăsta. Când mi-am tras fermoarul de la șliț, am zărit un cap împăiat de iepure cu niște coarne de cerb îndesate la tâmple, în loc de urechi, care se holba drept la mine. Iepurele, situat pe peretele din fața mea, avea niște ochelari fake, făcuți din sârmă neagră. Dumnezeule, simțeam o familiaritate, am mai văzut eu ochelarii ăștia prin ceva reviste? M-am uitat cu atenție: sârma era subțire, ușor flexibilă, din care două cercuri au fost formate cu o punte nazală dreaptă și-o lungime a brațului relativ scurtă, încheiată într-un cârlig de undiță. Probabil să se prindă bine în blana animalului, mi-am zis. Prima întrebare pe care i-o voi adresa lui Toni va fi despre arătarea asta, androgină cum ar veni, cu coarne de cerb și cu-n colier din perle la baza gâtului.
În salon, am zărit pe masă bucate tradiționale, măi Iane, te invit la ceva clasic, așa cum ne făcea mama când veneai la mine cu Fiona, să aducem tot timpul ăla din liceu cu ce mai putem și noi acum. Pe-un ton nostim mi-a zis Toni asta, la telefon – surpriză, că s-a și ținut de cuvânt. Fața de masă avea model tradițional, de ziceai că a fost lucrată la războiul de țesut, poate a și fost, cu ciucuri în roșu, alb și negru. Câteva aperitive au fost înșirate, ceapă verde, mușchiuleț, jambon.
– Iane, hai aici! strigă gazda.
A ieșit Toni în hol și mi-a făcut semn să mă apropii. Un miros de mărar prăjit cu morcov și carne se simțea în bucătărie. Îmi era tare foame. Întors în sufragerie, mi-am ales un scaun cu fața la canapea unde, în stânga, se vedea balconul și niște copaci stufoși. Mi-am turnat un pahar de vin și-am mușcat dintr-o bucată de mușchi file, în scurt timp se făcea cinci și jumătate și Fiona ar fi trebuit să fie pe-aproape. Soarele slăbea din puteri, în cameră se lăsa semiîntunericul, iar draperiile roșii date la o parte doar pe jumătate contribuiau la atmosferă. Aproape de balcon, am observat un tablou cu picățele galbene. M-am ridicat de pe scaun cu gura plină și cu paharul de vin în mână și m-am dus mai aproape. Inima mi-a stat pe loc când am remarcat o mulțime de pui de găină, ca niște botoșei de copil, pe-o bandă rulantă, cu coji de ou printre ei, orientați către un fel de malaxor plin cu gheare, stropi de sânge și resturi organice. Mi-a venit să vomit. S-o fi tâmpit Antonioni la cap în anii ăștia, oare psihiatria l-a deraiat complet? Nu-mi termin șirul gândurilor că cineva a și bătut la ușă. Gazda a luat-o rapid înspre hol și a deschis. Am auzit o voce de femeie, Fiona, cum să nu.
– Ce faci, Toni, măi, frumosule! De când nu ne-am mai văzut, Ian a ajuns deja?
M-am făcut auzit. Ne-am îmbrățișat toți trei cu șiragul ăsta de amintiri comune de prin liceu. M-am așezat lângă Fiona la masă, iar Toni a venit cu-o farfurie adâncă, plină cu chiftele calde. Atmosfera se mai destinse, iar eu acuma o priveam pe fetița asta nebunatică cu care am fost la numeroase party-uri în liceu. Părul foarte cârlionțat i-a rămas același. De altfel un pic planturoasă, dar timpul ne cam solidifică pe toți, nu-i așa? Am ciocnit toți trei un pahar de vin tămâios. Mă uitam la ea cum vorbește, volubil, cu același soi de energie din copilărie, cu acei ochi care lucesc în neștire, cu-o gură largă atunci când râde și gesticulează intens. Eu eram ăla introvertitul. Am luat o chifteluță și-am aplaudat gazda, căci bucățica era bine lucrată, avea același gust ca pe vremuri. Toni mi-a mulțumit tipic lui, cum făcea și la școală când era adulat de profesori, așa cum a ajuns să procedeze la televizor când era apreciat la vreo conferință, se apleca cuviincios, cu o solemnitate de artist.
S-a înserat tiptil, iar gazda a aprins lumina de la lampadarul din colțul opus balconului. O lumină suavă, roșiatecă, cuprinse camera de parcă deodată mă aflam într-un bar luxos unde se cânta jazz. După o dușcă de tămâioasă, lângă lumina lămpii, am zărit un alt tablou în care o bovină îngrădită de zale de fier avea în spatele ei un tip cu șapcă și mănuși de chirurg ce trăgea ca nebunul de două picioare de vițel. Sânge și lichide amniotice se scurgeau în șuvoaie pe fânul murdar. Mâncarea mi-a venit subit pe gât, oare eram un sadomasochist? Vaca părea teribil de încordată. M-am masat ușor în jurul abdomenului și m-am reașezat la masă. Ăștia doi nu mă remarcaseră, mi-am mai turnat vin și-am privit spre geam unde începuse să plouă torențial. Pe suprafața sticlei se formaseră fire de apă ca niște râulețe, un fel de bazin hidrografic ceea ce mă făcea să mă gândesc la fundul umed al acelei dobitoace și-am luat-o rapid înspre baie să vomit.
Reîntors în sufragerie, Toni mă întrebă dacă-s în regulă. Eu i-am distrus cu un zâmbet orice suspiciune că n-aș fi. Fiona părea să nu observe ce-i în jur, dar eu eram tensionat de parcă cineva mi-a arătat un penis ridicat pe sub masă sub amenințarea de a mă comporta natural în continuare. Deodată mi-a fulgerat prin minte originea acelor ochelari de pe iepure. O fi fost când, în gimnaziu, Toni găsise în spatele școlii o rândunică spânzurată de-o ramură cu acea sârmă neagră. Fața i se înroșise pe atunci, și deși l-am rugat să plecăm, a săpat o adâncitură în pământ unde a pus trupul firav al păsării după ce i-a eliberat gâtul din strânsoare.
– Aduc piftia! spuse Toni pe-un ton entuziasmat și se ridică brusc de la masă.
– Oho, Toni, dragă, te-ai întrecut pe tine în seara asta! recunoscu Fiona după ce-și traversă părul stufos cu buricele degetelor. Și ce carne ai folosit la piftie, băi, Toni? Mi-e o poftă extraordinară, eu de regulă o fac pentru copii cu carne de curcan. Așa le place lor, să fie mai sănătos.
– Aici am folosit porc, răspunse gazda.
– Vai, dar ce bună e, ai pus de toate în ea, morcov simt, pătrunjel, ou, mmmm! Chiar și foițe de dafin. Și mujdeiul de usturoi este bestial, te pricepi la proporții, vai, ce gospodină ai ajuns!
Gust în tăcere piftia, ce-i drept e bine racordată la condimente și ingrediente. Antonioni face o plecăciune adâncă în fața noastră.
– Sărmăluțe cu carne de porc mai fac din când în când, dar de cele mai multe ori amestec compoziția cu vită, la copii le place cu puțin orez, continuă Fiona cu gura plină și cu degetele soioase înecate în șervețele.
M-am uitat înspre ea cum dădea din brațe, cum prindea vajnic de tabla mesei, cum din decolteu i se ițeau două începuturi de sâni, măriți de timp și de supt infantil, ce aduceau un pic cu piftia, dar la patruzeci și doi, Fiona se menținea totuși OK. Degetele îi erau un pic noduroase, cu o verighetă stridentă ce-i sufoca inelarul și nu mi-ar fi trecut prin minte că ea va purta unghii lungi, cosmetizate. Oare așa le avea de regulă sau s-o fi pregătit special pentru evenimentul de azi? Mi-a surprins privirea și-am simțit cum mă rușinez ușor. M-am servit cu răcitură ca să-mi țin mâinile ocupate. Din șiragul nostru de amintiri s-a desprins una în care eu îi masam sânii în timp ce-i sărutam gura, beat, după o petrecere, iar ea mă privea cu doi ochi de suricată. În noaptea aceea de vară târzie, prin desișul ierbii din cartier, eu beat, ea dulce, ne-am pipăit, nimic mai mult. Apoi am stat amândoi întinși pe spate cu fața la lună, surprinzând un cer aburit pe alocuri, cu greieri pe post de bodyguarzi. Ne-am reînchegat prietenia, mai târziu, o fi fost înțelept? Nu știu. E fericită cu acei copii? Nici asta nu știu. Oi fi eu fericit? Sunt singur.
– Am făcut și sarmale pentru meniul principal, zise Toni. Și chiar cu carne de porc, acuma sper să vă impresionez până la capăt, dragii mei. Iane, mă ajuți te rog să le aduc?
– Sigur, Toni, i-am răspuns ca la școală.
M-am dus după el. Castroanele erau pregătite pe bufet, iar agățat de-un perete un tablou cu un porc rozaliu ce stătea incomod pe niște grătare din beton pline cu mâl, iar copitele din față îi erau ușor sfredelite și sângerii. Încadrat de bare verticale de fier ruginit, avea ochii aproape ieșiți din orbite pe-un chip ce trimitea către tablourile lui Bruegel. Mâinile au început să-mi tremure și-am înghițit în sec. În spatele lui, alți porci repetau situația. Ceva era total în neregulă – de ce dracu nu o chemase pe Fiona să-l ajute, de ce numai pe mine? Toni venise la mine, inocent, și mă întrebă dacă sunt în regulă. DA! Aproape că m-am răstit la el, nu doream să-i spun motivul, o lăsasem cu totul baltă. Am luat la repezeală două castroane, le-am dus în sufragerie și-am ieșit pe balcon. După o țigară, aerul curat îmi plesnea fața, stropii de ploaie păreau să-mi facă bine, să mă curețe, un vânt încetișor bătea, iar copacii îmi șopteau să mă relaxez. Mereu am considerat natura o a doua mea mamă.
– Hai, Iane, înapoi, că n-am mai fost noi de atâția ani în formula asta, lasă vremea de afară pentru altădată! strigă Fiona către mine.
M-am conformat ca o oaie. Ochii de-un albastru intens a lui Antonioni mă fixaseră, mi-am mai turnat vin și m-am reașezat la masă.
– Fiona tocmai ce-mi lăuda sarmalele, a spus Toni cu mândrie. Ia și tu, Iane.
– Nu mulțumesc, acuma mă simt plin, i-am răspuns grav.
– Și îi ziceam Fionei, continuă gazda pe-un ton voios, cum că toată carnea asta pentru masa tradițională este din Singapore.
Unde voia să ajungă băiatul? m-am gândit cu stupoare și m-am uitat la Fiona.
– Ultima oară am fost acolo la o conferință de unde am cumpărat carne de laborator pentru un experiment, continuă Toni cu o mină concentrată. Celulele sunt preluate de la ombilicul animalului. Chiar interesant, nu credeți?
Ne-a țintit pe amândoi cu privirea aia concentrată de câine huski. Fiona arată destul de relaxată, oarecum dezinteresată de subiect. S-a servit cu o sarma în frunză de varză, iar cu o bucățică de pâine a curățat uleiul rămas în farfurie.
– E tare bună, Toni. Noi preferăm în viță de vie, dar și-a ta e gustoasă. Carnea o cumpăr de la băcănia din cartier unde-s porcii bine hrăniți, fără chimicale și alte minuni, carnea e atât de fragedă, data viitoare vă invit la mine la masă.
– Și noi, prietenii de liceu, suntem experimentul tău? l-am întrebat direct.
– Da și nu, răspunse Toni, îmbujorat. Vezi tu, am vrut să împușc doi iepuri deodată, să vă fac o mâncare tradițională, așa ca pe timpurile vechi, dar cu unelte noi. Și se pare că mi-a ieșit bine. Știți, eu sunt vegan.
Mi-a sunat de parcă ne-a dezvăluit că e gay. Ești ciudat, mi-am zis.
– Aaa! Păi, lasă, că atunci faci tu o excepție când vii la noi la masă, răspunse Fiona cu voioșie.
– Nu, nu am cum, n-am mai pus carne pe limbă de câțiva ani, sorry, admise gazda.
– Toni, dragă, dar tu te-ai apucat de prostii! râse Fiona, apoi se uită la mine pentru confirmare.
Afară încă ploua, am lăsat capul în jos ca să fug de tablouri și de animale și de zăbrele și de lăuze și de iepuri și de coliere, și să ajung acolo unde aș fi reușit să analizez lucrurile la rece, anume la mamă și la sânul ei cel verde.

Alexandra Meckl

A scris proză scurtă în ultimii ani, multe dintre ele postate pe blogul Alexandra Meckl, iar o parte publicate în Revista de Povestiri, Opt Motive, Revista Golan, Helion Online și Literomania. Urmează un master în Literaturi și Culturi Anglofone la Universitatea din Viena.

‘Prefer să evit antropocentrismul ca prim subiect literar, sunt multe alte domenii care merită un ochi și o atenție. În principiu, mă interesează să cunosc cât mai multe despre narațiunile ce au în vizor formele noi de sclavie, cât și despre modul în care animalele de fermă sunt tratate în acest context.‘

alexandrameckl.com