Vaccin

Doamna Eleonora era o femeie energică, în ciuda vîrstei destul de înaintate. Cînd sari de un anumit prag începi să eviți să rostești cifra, care de altfel sună atît de ireal încît te sperie și pe tine. E mai ușor să spui că ești născută în 1944, pentru că 1944 e un an ca oricare altul, pe cînd 77 e vîrsta ta. Există oarecare șanse ca partenerii de dialog să greșească la adunări. În felul ăsta prostia lor te poate întineri cu nesperat de mulți ani. Sau, de ce să fim răi, nu neapărat prostia ci tehnologia. Oamenii din ziua de azi fac toate operațiile aritmetice pe telefoanele mobile: oricine știe să găsească funcția “calculator” iar ca o consecință, majoritatea am devenit retardați la găsirea vîrstei cuiva, cînd acel cineva spune, sînt născut în 1967, sau orice alt an din secolul trecut.
Doamna Eleonora fusese ingineră. Inginer mecanic. O meserie mai rar întîlnită în rîndul sexului frumos. (Dar parcă după o anume vîrstă mai este potrivită folosirea acestei demarcații, frumos vs nefrumos? În plus, nici nu mai este corectă folosirea acestui termen – de parcă bărbații ar fi altfel decît frumoși?! Există femei urîte și bărbați urîți și, pot să bag mîna în foc, numărul lor este destul de balansat, ca să zic așa. Să ne gîndim logic. Dacă nu ar fi, femeile urîte nu ar avea cu cine să facă urîțeniile lor de copii, da, ăia despre care cu toții mințim spunînd, vai ce copil frumos, felicitări!)
Pensionară fiind, Eleonora găsise o a doua tinerețe în jurul vîrstei de 65 de ani, cînd ca o consecință a statisticii care cere ca, în medie, speranța de viață a bărbaților din România să fie cu patru ani mai mică decît a femeilor, două dintre prietenele ei vechi, pe care le avea încă din perioada liceului, au rămas văduve. Am uitat să menționăm situația maritală a Eleonorei, dar se rectifică îndată: divorțată din 1983, deci de la vîrsta de 39 de ani – spun asta fără calculator la îndemînă, deci poate greșesc. Totuși, pentru cei care nu știu, pe vremea lui Ceaușescu, un divorț, mai ales cînd existau copii rezultați în urma mariajului, dura mult, cu două-trei înfățișări – al Eleonorei se întinsese de-a lungul a trei ani. Soțul ei se recăsătorise, dar ea nu. Erau anii aceia cînd femeile se dedicau în totalitate creșterii copilului, așa erau vremurile, mamele încă își inhibau funcția sexuală de dragul unui copil sau doi. Eleonora avea unul singur, un băiat pe nume Lucian. Dar pe Lucian putem să-l lăsăm deocamdată în afara frazelor, deoarece el emigrase în Canada din anul 2002.
Pe prietenele ei le chemau Marga și Anca. Cum Marga avea carnet de conducere și mașină, toate trei își petreceau vara la ștrandurile termale din Băile Herculane, care se aflau la o oră de condus de Orșova, de unde erau ele. Și în Orșova există ștrand la Dunăre, dar nu cu apă termală. Apele termale au proprietăți terapeutice, care sînt bine-cunoscute încă de pe vremea romanilor, spune o plăcuță de informare din Herculane, pusă acolo din banii Ministerului Turismului. A fost unul din puținele lucruri pe care le-a făcut guvernul pentru reînflorirea acestei stațiuni, aflate într-o decădere accelerată, fapt incontestabil dacă aveți curiozitatea să faceți acum o căutare cu prețul de vînzare al hotelului Traian, altă dată o perlă a stațiunii: 1.3 milioane de dolari de peste doi ani și nu-l cumpără naiba.
Eleonora, Marga și Valeria fuseseră și acolo, unde la parter exista un cabinet care oferea tratamente cu nămol.
– Fată, zicea Marga, acum plătim pentru minijupele alea de o palmă pe care le purtam prin ’70. Mă dureau genunchii de frig, și ce friguri am prins cu moda aia! Ciorapi de nylon și minus cinșpe grade, cît erau la Iași. Mai știți ce bravam? Dacă știam eu ce înseamnă reumatismul, mi-aș fi aruncat naibii fustele alea și purtam nădragi. Dar vorba aia, dă-i românului mintea de pe urmă…
– Spui tu așa, dar cine știe, fără fustele alea poate rămîneai nemăritată. Și fără copii. Că ce femeie făcea copii pe timpul ăla dacă nu era măritată?! Avort. Ura și la gară.
– Eh, și parcă măritată nu făceai. Să fii tu sănătoasă cîte am făcut. Păi ce, Gicu ar fi acceptat șapte copii? Și așa, cu trei am fost aproape mamă eroină.
– Vorba vine, mamă eroină. Mamă eroină erai după zece. Și tu nu ai făcut nici măcar o treime.
– Zece. Acum nici nu-mi vine să cred. Cine mai face zece copii în ziua de azi?
– Zece? Zi-mi tu mie cine mai face cinci!
– Cinci? Eu nu știu pe nimeni cu trei.
– Ba da, știți. Veta de la covrigărie. Și stă în bloc cu mine, ea are trei copii.
– Bine, dar Veta e țigancă.
– Așa-i, Veta e țigancă.
– Da chiar că e, păi cum să nu fie dacă s-a născut în Strehaia.
– Oricum, e harnică foc.
Cam așa arătau discuțiile lor din mașină, în drum spre Herculane sau la întors de la Herculane. Discutau despre condițiile de la ștrand, despre mărirea pensiilor, despre primar, despre doctorițele lor de familie și cît de ajunși sînt copiii doctorițelor, ce mașini conduc, cîte case au, cît se dă bacșiș pentru diverse operații, cu toate că erau de acord că la ce salarii existau în domeniul sănătății nu ar fi trebuit să mai existe bani strecurați în buzunar, însă ce să-i faci, de la o vîrstă sănătatea e mai importantă ca toate și dacă tu nu dai dar altul dă, simți că pierzi teren, simți că ăla care dă are o șansă în plus să te ia cu cîțiva ani la linia finală de sosire, adică cimitirul cum ar veni. Acolo toată lumea vrea să ajungă ultimul.
Dintotdeauna Eleonora dorise să trăiască mult. Nu că se întîmpla ceva extraordinar în viața ei, pentru că într-adevăr nu se întîmplase mare lucru după plecarea lui Lucian în Canada, dar întotdeauna fusese ceva care îi trezise aprinsă dorința de a trăi. La început să-l vadă pe Lucian cu facultatea terminată (a doua, cea de acolo), cu serviciu și la casa lui ca-n filme. Apoi să-și vadă fostul soț cum nu are o căsnicie reușită, cum nu are un copil frumos și realizat din a doua căsnicie (dar ce urîțenie de băiat și de abia terminase Politehnica după ce cheltuiseră părinții o mulțime de bani și-și folosiseră toate relațiile). Mai tîrziu să vadă ultimele episoade din cutare serial interminabil, și recent de tot, din curiozitatea de a vedea care dintre cunoscuți trăiește la fel de mult ca ea.
În privința asta, lucrurile evoluau cît se poate de prost de cînd apăruse pacostea de covid, care în primul an purtase numele de corona virus, apoi oficialitățile hotărîseră să i-l schimbe, poate în speranța că el, virusul, o să se comporte altfel, mai cu blîndețe. Dar de cînd se numea covid lucrurile o luaseră într-o direcție complet greșită. Murise profesorul de matematică din generală a lui Lucian și la fel, murise Dora, o altă prietenă a ei, supraponderală, care fusese printre primele pensionare din oraș care își făcuse vaccinul și murise la o săptămînă după aceea. Iar de cînd corona virus se numea “delta” era mai rău ca oricînd.
Lumea turbase de cînd “a te vaccina sau a nu te vaccina” spulberase toate vechile controverse ca și cum nici nu existaseră vreodată. PSD sau liberalii, Cîțu, sau neCîțu, rușii sau americanii, să dai sau să nu dai bacșiș la doctor, orice subiect pălea față de dilema cu vaccinul. Cum observase Eleonora, de data asta era mult mai greu de delimitat pe grupe sociale, adică majoritatea pensionarilor țin cu PSD-ul pentru că măresc pensiile, e simplu. Dar ăia înverșunați împotriva vaccinului puteau fi și vînzători la aprozar dar și doctori iar în rîndurile pensionarilor, la fel, unii erau pentru, iar alții împotrivă. Da, chiar doctora de familie, cînd a întrebat-o ce părere are despre vaccin a răspuns așa: ca doctor știu că e bine să mi-l fac, e ceea ce e recomandabil, în plus doar așa îi ajutăm pe cei care sînt cu adevărat la risc să moară din asta: prin vaccinare, virusul va fi învins mai repede, dar, pe de altă parte ca simplu cetățean, ca persoană privată să zic așa, nu sînt sigură că e bine să mi-l fac pentru că nu e testat de ajuns, a fost grăbit, și parca aș fi mai tentată să optez pentru a-mi dobîndi imunitatea luptînd cu boala.
Ce zăpăceală!
Cea mai vehementă era Marga, fostă asistentă medicală și încă una care fusese pasionată de meseria ei. Și la pensie, pentru ea să răsfoiască Profilaxia bolilor era o preocupare constantă și de altfel se medica singură, după ce își punea foarte rapid diagnosticul tot ea. La doctor nu se ducea, nu că nu ar fi avut încredere în ei, pentru că desigur că avea, în cei de vîrsta ei cel puțin, ăia cu școală adevărată, de pe vremuri, cînd se făcea serios, nu ca acum, dar o dureau picioarele și la ce să se ducă din moment ce știa ce are dinainte să afle oficial. Dar uite că vara asta nu a mai vrut să vină nicăieri. De frica virusului. Nici să se vaccineze nu voia. Cu prietenele ținea legătura prin telefon. De acolo ținea niște prelegeri anti-vaccin că Eleonora nu s-a putut stăpîni să nu-i spună o dată semi-sarcastic, mai bine te-ai duce tu la Antena 3, măcar ești fostă asistentă nu ca ăia, psihologi, sportivi și politicieni.
De ce era Marga împotriva vaccinului? Simplu, nu avea încredere. La telefon, le-a explicat prietenelor și o mică istorie. Erau pe whatsapp mai exact, așa că se și vedeau.
– Inventatorul vaccinului a fost un englez care a observat că multe lăptărese nu făceau forme grave de varicelă pentru că luau de tinere o formă de varicelă mai ușoară, una pe care o făceau vacile. Varicela vacilor. Așa că englezul a inoculat varicela vacilor într-un copil care s-a și îmbolnăvit cu forma ușoară, iar după ce s-a vindecat i-a inoculat și varicela normală. Cînd copilul nu a avut nici o reacție a doua oară, și-a dat seama că e de ajuns să dea varicela vacilor la oricine și că așa o să-l facă imun la forma gravă. Iar vaccin vine de la vacca în latină, adică vacă. Doar că atunci lucrurile erau clare și ușor de înțeles, pe cînd acum, eu cel puțin nu înțeleg cum funcționează și sînt sceptică, nu vreau să mă injectez cu ceva care nu știu ce-mi face.
– Pai bine, măi Margo, a sărit Valeria, cînd vaccinai pe timpul lui Ceaușescu mii de copii de tuberculoză putea vreunul să zică nu vreau că nu înțeleg cum funcționează? Sau puteai tu să spui ceva? Țineai ciocul mic, suflecai manșeta și gata. Dar acum, ce să zic, e democrație, avem libertăți, carevasăzică fiecare face cum îl duce capul.
A fost ultima dată cînd Marga a mai vorbit cu Valeria. De la discuția despre vaccin au tăiat relațiile complet și definitiv.
Doamne Dumnezeule, se gîndea Eleonora, din 1991 de cînd m-am certat cu nepotu-meu Octavian că a zis de Iliescu că e un nemernic care o să ne nenorocească pe toți nu mi s-a întîmplat să nu vorbesc cu cineva cu lunile pentru o idee.
Dar pe vremea aia avea 47 de ani, ceea ce față de vîrsta de acum e echivalentul tinereții, iar între timp temperamentul Eleonorei se domolise mult. Era aproape o altă persoană. Deși credea că vaccinarea tuturor e soluția potrivită, nu voia să se certe și ea cu Marga din atîta lucru. Apoi și pe scara blocului unde locuia, și unde majoritatea erau de vîrsta ei sau ceva mai tineri, dar tot la pensie, absolut nimeni nu credea în vaccinare. Doar că aici avea de-a face cu oameni simpli, cu școală mai puțină, care explicau motivele pentru care nu-și suflecau manșeta de parcă se apucaseră toți să scrie proză științifico-fantastică. Cipuri care te controlează ca pe robot, sterilizarea femeilor în masă, eliminarea pensionarilor că nu mai sînt bani la buget, conspirație big pharma mînă în mînă cu UE. Cu toate că nu credea în toate astea, la bloc Eleonora socializa cu vecinii și îi plăcea să fie privită ca făcînd parte dintr-un grup. Grupul de la scara doi. Iar dacă s-ar fi vaccinat, oamenii ar fi făcut ochii mari, ar fi întrebat-o pe ton stupefiat, cuuum, tu te-ai vaccinat?! … dar parcă spuneai că nu te vaccinezi! Iar după aceea toți ar evita-o ca pe o ciumată. Mă rog, ca pe o inoculată cu ser. Așa că Eleonora era nehotărîtă. În vară, s-a dus la cabinet în secret, fără să spună la nimeni și și-a făcut Pfizer, doza unu. Doza doi trebuia făcută în interval de maximum trei săptămîni, dar ea a tot amînat pînă s-au făcut cinci sau șase. Apoi s-a dus pe furiș, strecurîndu-se în clinica de vaccinare cu capul în jos, speriată să nu o recunoască cineva, că doar orașul e mic. Acolo a nimerit o asistentă bățoasă cum nu mai pomenise în toată istoria ei de pacientă a acelei clinici.
– Doamnă, cînd vi s-a spus să veniți?
– Ei, știu, duduie, dar ce să fac, bătrînețea. Am uitat.
– Foarte rău că ați uitat. A trecut limita maximă permisă între doza unu și doza doi. Avem și noi niște standarde aici, nu facem cînd ni se.. aduce aminte.
Pițipoancă rujată și fardată cu picioarele ce ești, du-te la teatrul chinezesc cu fața asta boită, nu la spital, să te rogi să te remarce primul doctor mai acătării. Vaco. Și de la vacă, Eleonora își reaminti de etimologia cuvîntului vaccin pe care o știa de la Marga.
– Știți că vaccin vine de la vacă? Vacă în latină, dar oricum, tot vacă.
– O veni, doamnă, dar de vaccinat tot nu pot să vă vaccinez…
– Dar eu am vorbit cu băiatul meu care e în Canada. Și în Canada se pot face dozele și la interval de trei luni.
– Pai de ce nu vă duceți, doamnă, în Canada să vă facă acolo doza doi?
– Pentru că nu mă pot urca nevaccinată în avion!
– Ei, atunci, vaccinați-vă!
– Dar nu ați spus că nu se poate?
– Doza doi nu se poate. Dar pot să vă fac frumos doza unu, și peste o săptămînă sau două, nu o să mai uitați și veniți la doza doi.
Pe bună dreptate Eleonora se înfurie. Prea o lua în derîdere. Sau așa i se părea. Procesă încă o dată informația primită și se înfurie mai rău. După ce că se comporta ca un bun cetățean al țării, cum li se cerea la televizor, aproape împotriva voinței ei, sau oricum, sigur împotriva sfaturilor Margăi și a celor de la bloc, ăștia nici nu cooperau să-i facă doza doi! Așa că izbucni gesticulînd cu mîinile tremurînde de supărare și de bătrînețe.
– Nu vreți să mă vaccinați, bine! Eu nu stau să mă rog de dumneata. La urma urmei, nici nu am vrut să mă vaccinez. Și știți ceva? Doza unu îmi dă imunitate nouăzeci la sută. Așa că eu stau să-mi pierd timpul acum cu dumneata pentru șase la sută. Ura și la gară, punctă Eleonora cu vorba preferată a prietenei sale Valeria, ieșind val-vîrtej pe ușa cabinetului sub privirea indiferentă a asistentei: oare cine s-o crede și baba asta?!
Între timp trecuseră două luni iar numărul cazurilor tot creștea. Trecuse vara. Și așa zicea o glumă, ce anotimpuri sînt în România: covid, covid, vară, covid.
– Ăștia ne omoară cu statisticile și televizorul lor, i se plînse lui Lucian la telefon.
– Așa e mamă, spuse calm Lucian, care era convins că virusul nu era decît o gripă ceva mai serioasă, așa e, așa că tot ce trebuie să faci e să închizi televizorul. Covid este doar o poveste, iar la televizor o fac din țîntar armăsar. Daca închizi televizorul, covid o să dispară pentru că el nu trăiește decît acolo, în ecran.
– Dar la voi, Lucian, sînt multe cazuri?
– Ei, sînt. Se folosesc de covidul ăsta ca de-o scuză. Se știe că sînt leneși rău canadienii, și acum numai bine le-a picat pleașca asta cu covidul ca să muncească de acasă, să se trezească la zece și să stea în pijamale. Ba încă un parlamentar liberal a uitat să-și pună și chiloți – nu știu dacă v-a dat și asta la știri. Aveau o conferință pe zoom și a apărut în fundu gol. Guvernul aruncă cu bani și ajutoare în orice leneș care vine cu cel mai mic motiv să nu muncească… două mii de dolari pe lună să freci menta.
Lucian era așa de supărat că pentru prima oară după aproape douăzeci de ani, Eleonora l-a auzind spunînd că se întoarce în România.
– Nu te mai enerva, Luciane, mamă, că așa îți strici sănătatea.
– Ce mă auzi să țip? Nu mă enervez, doar zic. Cine o să dea sutele astea de miliarde cheltuite, toți banii ăștia scoși la tiparniță? O să fie inflație, or să mărească vîrsta de pensionare la șaptezeci de ani, ascultă ce zic eu, muncim pînă murim pe birouri. Păi generația voastră ați fost norocoși, să ieșiți la șaizeci. Ba ăia de-au prins pomenile lui Roman și Iliescu și la cincizeci și cinci. Acum? Sclavie. Și la serviciu muncesc opt ore cu masca de față de un an jumate, ce mai. Și știi că unele neomologate sînt din material toxic pentru plămîni, iar cînd i-am spus managerului a zis că a verificat cu ăla care ni le vinde pe Amazon și sînt ok. Păi pe ăla de pe Amazon îl crezi tu că-ți spune că-s ok? Normal că nu-i pasă nici managerului, lucrează de acasă, retardatul naibii. Retardat dar știe franceză…
– Hai, măi Luciene, nu te enerva degeaba. O să treacă și covidul ăsta, că nu nimic nu ține o veșnicie. Mai ai puțintică răbdare.
Lucian nu suna ca și cum se enervase. Fiind de felul lui liniștit, vorbea tărăgănat, cum vorbesc ardelenii și chiar dacă ce spunea suna a ceartă, tonul era de om care spune o poveste la telefon copilului său de la capătul celălalt al firului.
Cazurile raportate la televizor urcau vertiginos, ajunseseră la cinci sute de morți pe zi. Eleonora nu reușise să asculte sfatul lui Lucian și să-l închidă. La ea pe scară, o familie avea covid, formă gravă. Scăpaseră, dar deh, erau la cincizeci și cinci de ani, mult mai tineri ca Eleonora. Acum cobora cele două etaje încercînd să nu mai atingă balustrada. Fiind bloc de patru etaje, nu exista lift. Mirosea a mucegai și a ceapă prăjită, ceea ce mai demult o deranja – acum însă era semn că nu are covid: aspira cu plăcere mirosul oricum filtrat binișor de mască. Masca avea și avantaje, iată. Dar și dezavantaje, că după o vîrstă chiar dacă te speli pe dinți îți cam miroase gura și ești primul care simte. Începuse să mestece Eleonora gumă de mestecat, se apucase de sportul ăsta tocmai la bătrînețe, glumea singură. Pe urmă s-a întors băiatul doamnei Muscă din Italia și a făcut și el covid, i l-a dat și maică-sii, femeie la șaptezeci de ani l-a dus pe picioare, așa că Eleonora era convinsă că și doamna Muscă își făcuse vaccinul pe muțește, ca și ea. Din cînd în cînd o deranja gîndul că nu avea doza doi. Daca mă iau simptomele și mă întreabă ăia pe salvare, ce le zic? Că sînt oarecum vaccinată? Pînă și procentele alea șase, înseamnă și ele ceva cînd auzi la televizor că mor 614. În ziua cînd avusese altercația cu asistenta muriseră vreo treizeci, altă inimă avea. Asta e, o iau de la început cu doza unu, dar altfel nici la mall nu o să mai intru fără certificat.
Spre norocul ei, cînd a sunat să se programeze, se schimbaseră iar regulile și de data asta putea face direct doza doi. Dar ce păcat că nu mai era vaca aia de asistentă să îi arunce cîteva priviri în dispreț.
Cam douăzeci și patru de ore după vaccin s-a simțit rău de tot. Nici nu putea să se dea jos din pat. Nu voia să-l sune pe Lucian să-l îngrijoreze degeaba iar la vecini îi era frică să apeleze. Chemi pe vreunul să te ajute și te ajută cu un covid super-mutație de ajungi în cavou lîngă Smaranda (sora mai mare, decedată din timpuri pre-covid).
Cînd a auzit soneria de la intrare începuse să prindă puteri. S-a dus tiptil la ușă, hotărîtă să nu deschidă. S-a ridicat pe vîrfuri, privind atentă pe vizor. Un bărbat cu două valize lîngă el.
– Lucian! Ce e cu tine aici? Ești singur? Unde e Gabriela?
– Am divorțat, s-a vaccinat, deci e bine. Ea a rămas acolo, eu am venit definitiv aici.
– Păi și tu cum ai venit fără să te vaccinezi?!
– Am făcut boala și m-am autoimunizat.
De abia atunci observă Eleonora că Lucian era mult schimbat. Slăbit, tras la față, cu cearcăne. Pierduse pe puțin opt kilograme probabil, și înainte nu fusese un tip masiv. Acum arăta ca un schelet.
– Mamă, mă scuzi, îi spuse Eleonora prin mască, dar eu tocmai am făcut doza doi ieri și de abia mă țin pe picioare. M-am pierdut și uite că te țin în ușă. Hai, intră în casă!
– Cum, și tu?!
Eleonora nu mai știe exact ce s-a întîmplat după aceea. Cert e că Lucian a înșfăcat valizele și s-a răsucit pe călcîie, iar ea, slăbită deja, l-a strigat și l-a strigat pînă a auzit ușa de la scara blocului trîntindu-se, apoi a leșinat pe preșul de la intrare.
Dar-ar boala în tine, covidule!

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.